Ciulinii Baraganului - Partea 03

Ciulinii Baraganului - Partea 03

de Panait Istrati



Aparu in balcon administratorul, calm dar palid, si, cu vocea tremuranda, in mijlocul unei taceri generale, spuse:

- Eu nu pot face decat ce fac in fiecare primavara... Strigate asurzitoare ii taiara vorba:

- Nu! Nu! Ne-am saturat! Noi vrem pamant!

Omul boierului intinse mana si se facu liniste:

- Cum vreti voi sa-mpart eu pamantul care nu-i al meu? Numai boierul poate s-o faca. Nu mai vorbiti ca niste copii, ce dracu'!

Am priceput atunci ca el habar n-avea despre cele petrecute-n sat, dar chiar in acel moment am vazut cu totii, spre mirarea noastra, coloane lungi de fum ridicandu-se deasupra primariei si-a casei primarului, din vecinatate.

- Doamne-Dumnezeule! Ati dat foc primariei! racni administratorul apucandu-se cu mainile de cap.

- Pamant! Dati-ne pamantu-napoi! i se raspunse.

- Lasati-ma sa ma duc in comuna vecina sa telegrafiez boierului si sa-i cer voie sa va-mpart pamanturile!

- Are dreptate, striga un taran. Pamantul nu-i al lui. Sa se duca-atunci sa-i ceara voie boierului sa facamparteala!

- Asa-i! Asa-i! facura rasculatii. Sa se duca repede!

Administratorul incaleca imediat pe-un cal si iesi, facandu-si drum prin multimea care-i impiedica trecerea. Poarta mare, grea, de lemn se inchise-n urma lui, in nasul multimii. si indata Costache se batu peste frunte:

- Mari prosti mai suntem! striga el. Ticalosul ne-a pacalit: o sa telegrafieze, da... la Giurgiu, sa cheme armata!

Auzind asta, taranii se cutremurara de manie. Toate privirile se-ndreptara spre calaretul care galopa in de-partare.

- De altfel, adauga Costache, primarii si cumetrii lui i-au luat-o inainte. Asta-seara o sa ne pomenim cu soldatii aici.

- Atunci sa luam ce-avem la indemana, striga unul; malai, grau, faina, nutret!

- Da, macar astea sa le luam! strigara cojanii.

Fu semnalul de asalt al conacului.

Nu s-au incurcat in treaba. Erau prin multime cateva femei cu sticle cu gaz la ele. Au stropit poarta, pe care au cuprins-o flacarile. in asteptarea muta care urma, se auzira strigate dinspre conac, se produse o miscare, apoi opt argati inarmati cu pusti aparura in ceardac, deasupra capetelor noastre; doua salve rapaira si de doua ori ploaia de alice de lup semana moartea si disperarea printre ai nostri. Ilie roscovanu' muri langa mine. Costache si Tudorita scapara cu cateva zgarieturi la degete. Ionel si cu mine ramaseram neatinsi. in multime se numarara cinci morti si multi raniti.

Atunci furia intrecu orice margini. Navalira in conac si fiecare facu dupa capul lui, dar mai intai le facura felul argatilor care trasesera. Toti opt au fost macelariti. Ca sa dea de ei, au spart toate usile inchise, au scotocit din pivnita si pana-n pod. Doi dintre ei, care scapasera pe camp, au fost ajunsi din urma si gauriti cu furcile. Dar in lupta asta disperata alti trei dintre ai nostri isi pierdura viata.

Ceilalti servitori n-au patit nimic. Au fost lasati sa fuga in lume, urmati, curand dupa aceea, de nevasta si de cele doua fete ale administratorului. Ele plecara cu trasura, plangand ca si tarancile care-si boceau mortii.

Conacul fu apoi pradat si devastat. in timp ce in curte se incarcau merinde, in odai se distrugea sistematic. Mai multi oameni sparsera biroul boierului cu topoarele. Printre ei si Costache. Tudorita si cateva femei facura acelasi lucru in odaile cucoanei boieroaice. Eram tocmai de fata cand s-au napustit asupra salonului. Aici, mirare mare: Stana, singura, ingrozitoare, izbea cu toporul, cu amandoua mainile, intr-un pian care nu mai era decat o gramada de fierarie si lemn. Am inconjurat-o, inspaimantati oarecum de indarjirea ei. Tudorita ii spuse:

- Altadata as fi vrut sa te vad moarta! Acum vreau sa te sarut.

Vru s-o sarute, dar cealalta, fara s-o auda, izbea intruna fara rost. Dupa fiecare "Han!", buzele ei bolboroseau ceva fara inteles si parul ii acoperea fata. Era lac de sudoare.

infricosat, m-am dus sa vad ce se-ntampla prin celelalte parti ale cladirii. Am dat peste un grup de baieti si fetite care, cu stirbu in cap, jefuiau o odaie mare plina de jucarii. Toate jucariile pamantului! isi umpleau bratele cu ursuleti, caluti, papusi cu mobila lor, locomotive cu sine si vagoane, cutii cu soldati de plumb, trasurele, barci cu panze si o multime de alte lucruri. in timp ce vorbeam cu ei, trecu Stana ca o vijelie, adevarata scorpie cu parul valvoi, balabanindu-si pantecele mare. Cineva striga:

- Pazea, ca-i nebuna!

Am fugit in ceardac, de unde vazuram frumoasele vite de jug ale boierului luand drumul satului. Vreo zece care trase de boi albi ca laptele, cu coarne mari. incarcasera de toate: saci plini cu malai, faina, graunte; nutret, fan si ovaz; carne de porc sarata, sunci, carnati, pasari; o carutantreaga numai cu sticle de vin, si un butoi cu rachiu. Pana si lemne de foc luasera.

Asezate pe marginea carului din cap si lovindu-se una de alta, femeile isi plangeau barbatii morti.

Stateam si priveam la plecarea asta, cand o bubuitura zgudui tot conacul, spargand geamurile. Un nor gros, negru ca smoala, umplu curtea, apoi flacarile cuprinsera acareturile unde se afla si depozitul de benzina. Am fugit cat ne-au tinut picioarele, uitand si de jucarii si de tot. Strabatand curtea o zarii pe Tudorita, care, rezemata cu spatele de zid, orbita, naucita, striga fara-ncetare taranilor cuprinsi de panica:

- Dati drumul cailor si vacilor! Deschideti cotetele!

Era cam pe la amiaza cand ajunseram in sat, unde harababura, bocetele si strigatele, forfota iti dadeau o idee despre ce trebuie sa fi fost nebunia satenilor nostri pe vremea bejeniilor din pricina turcilor. La privelistea conacului in flacari - o valvataie uriasa de ti se facea parul maciuca - tarancile alergau dandu-si cu pumnii in cap:

- Or sa ne omoare! Or sa ne macelareasca pe toti ca pe caini! La fel gandea si domnul Cristea:

- Da, or sa ne macelareasca... Mai ales ca acuma nu mai e vorba de conacele jidanilor, ci de zece judete-n razmerita. Cum la o suta de conace care ard numai unu-i jidanesc, armata s-a pus in miscare. Astea-s vestile de azi, dragii mei, si ele dau de gandit: boierii vor fi fara mila.

si au fost.

*


Un asfintit galbui, luminos, se lasa incet peste conacul in ruine, inca fumegand si negru ca razbunarea care plutea in aer. Se vedeau umbrele negre ale vitelor scapate de parjol ratacind pe creasta colinei.

in sat se pusera pe mancare si bautura, si vorbarie in mijlocul pietei, langa boii dejugati si carele inca nedescarcate. Popa si chiaburii cu familiile fugisera, luand in carute ce se nimerise. Nu mirosea a bine. Dar, cu ajutorul merindelor gustoase, plansetele incetara si se vorbi mai mult de imparteala pamanturilor. in intunericul care facea glasurile sa rasune, auzii pe un cojan strigand:

- Pamantu' lu' bunica-meu se-ntindea-n colo, spre Giurgiu!

- Aha! Ai pus ochii pe pamantu' al mai bun...

Din cand in cand se-auzea un bocet din departare. O nevasta sau o mama isi veghea mortul:

- A-o-leo, Gheorghe-Gheorghe, cum mi te-au omorat...! Cineva spuse:

- Stana nu s-a mai aratat...

- Cu siguranta ca ea a pus focu' la benzina. Saraca... Deodata o fulgerare tasni in noapte, o bubuitura de tun rasuna de pe colina si un obuz cazu peste care.

Astfel incepu bombardarea comunei Trei-Sate, dovedindu-le taranilor ca nu oricui ii e ingaduit pe lumea asta sa se sature.

Cand, dupa nesfarsite greutati, caruta noastra izbuti in cele din urma sa iasa in sosea, la orizont se iveau zorile si corbii. Costache incepu atunci sa mane ca un nebun, batand caii fara incetare.

Aceasta fuga din sat, in toiul noptii, sub bombardament, am numit-o totdeauna "fuga din iad". O clipa am crezut ca n-o sa mai reusim. Cadeau obuze pestetot. Bordeiele in flacari imprastiau in toate vanturile paiele aprinse ale acoperisurilor. Nu se mai uita nimeni la cadavrele pe care le loveai la fiecare pas, dar se-agatau de noi cei vii, care ne-mpiedicau sa fugim.

Tudorita si nevasta lui Costache, cu Patrut in brate, fura ucisi toti trei de acelasi obuz. Ceilalti ai casei dis-parura cu cei care fugeau prin gradini peste camp. Ramas cu Ionel si cu mine, Costache puse caii la caruta dupa ce mai intai varase intr-un sac ceva de-ale gurii si putinii bani care mai ramasesera.

- Sa-ncercam, mai baieti, facu el trist. Daca izbutim, ne ducem la Hagieni. Dar o sa fie greu, pentru ca-acuma fug ciulinii dupa noi. si inca aprinsi... Cu-atat mai rau! Cu mana noastra ne-am facut-o!

in clipa in care se duse sa-i sarute pe cei trei morti intinsi in tinda, lua foc si casa.

- Iata-va mormantul! zise el catre morti.

Apoi, tot restul noptii n-am facut decat sa orbecaim pe drumurile cele mai ingrozitoare si sa luptam cu fugarii care se agatau ciorchine de caruta.

Dupa vre-un kilometru de mers pe drum bun, caii se oprira de la sine, istoviti, numai spuma. Se facuse ziua. O colina mare ne ascundea Trei-Sate si iadul de-acolo. Bombardamentul incetase. Costache lasa haturile din mana, busuma caii cu un somoiog de paie si se prabusi in fundul carutei cu fata in fan.

Jur imprejurul nostru se intindea o campie nesfarsita, arata de curand. Prepelitele sareau de pe o brazda pe alta saltandu-si coada, in timp ce din albastrul cerului o ciocarlie ne trimitea trilurile ei.

stirbu si cu mine priveam fara sa cutezam sa scoatem o vorba. Nu mai eram stapaniti de groaza, ci de o mare nevoie de a dormi. Niciodata n-am fi crezut ca mizeria cojanilor si cruzimea boierilor ar putea dezlantui asemenea grozavii. Ne saturasem de cate vazusem. Aveam inca in nas mirosul de sange si de praf de pusca. Ne vajaiau in cap toate tipetele de disperare pe care ti le-ai fi putut inchipui.

Povestea asta a ciulinilor!

Credeam, acuma, ca se sfarsise. Da' de unde!

Un zgomot de galop ne scoase din toropeala. Costache, in picioare in caruta, cu haturile in mana, intinse o clipa urechea sa prinda de unde venea:

- Calaretii! murmura el. Sunt in dosul colinei! si, biciuind caii:

- Hii, hii, roibii tatei! Uite ciulinii ca se tin scai de noi!

Au fost ultimele cuvinte ale bietului Costache.

Trei calareti se ivira de dupa colina pe care o coborasem. Pe noi doi nu ne vedeau, dar noi ii vedeam din caruta, unde ramasesem ghemuiti, ingroziti, cu rasuflarea taiata, in timp ce bietul nostru prieten, fara sa-si dea seama ce tinta buna era spinarea lui, biciuia, biciuia. Numai un salt au facut ca sa ne-ajunga, si i-am vazut, la vreo cincizeci de pasi, oprind, punand carabina la ochi si tragand. in goana asurzitoare a carutei am simtit trupul lui Cos-tache cazand in drum. si asta fu totul, pentru ca am lesinat, in timp ce caii, innebuniti, galopau, galopau.

Pesemne ca am ramas lesinat o bucata buna de vreme. Cand mi-am revenit, ma durea capul atat de rau, ca gemeam. Ionel mana la pas; in jurul nostru camp gol, dar in depatare se zarea un sat. Prietenul meu plangea:

- stii ca l-au ucis pe Costache? ma intreba el.

- stiu ca a cazut din caruta.

- A murit. M-am dus sa-l vad.

- si soldatii?

- Dracu' sa-i ia! Au disparut. Atunci am oprit. siacuma, incotro?

N-am raspuns, si am continuat drumul, pana la o raspantie, unde un batran care venea pe jos din sat, ne intreba de unde venim. I-am povestit despre macelul de la Trei-Sate. S-a speriat si ne-a-ngrozit si pe noi:

- Vai de capul vostru! si la noi a fost rascoala: nu va duceti, c-or sa va aresteze. Pe toti pe care nu-i omoara ii aresteaza!

- V-a bombardat?

- Cu tunurile, nu. Dar trag cu pusca, in gramada, in nenorocitii pe care-i arata chiaburii ca-s "istigatori". si ce-i si mai mare grozavie, e ca-i pune-ntai sa-si sape singuri groapa. E sfarsitu' lumii, baieti... Fac din noi ce poftesc. Ca pe Baragan.

- Niciodata n-au omorat atata lume pe Baragan, am zis. Noi de-acolo suntem, si-am vrea sa ne-ntoarcem.

- Vreti sa mergeti pe Ialomita? Luati-o pe drumeagu' asta, la stanga, pana-n soseaua care duce, dac-o apuci la dreapta, la podu' de peste Arges, pe-urma coborati pe langa apa pana la Radovanu. Sa v-ajute Dumnezeu!

*


Pe drumuri intesate de patrule am ajuns, catre seara, la Radovanu, morti de oboseala si de frica. Pe-aici era liniste, sau apucasera sa-i linisteasca. in orice caz, am fost bucurosi c-am putut trage de-a dreptul la un han, sa ducem caii la grajd, si sa stam inchisi o saptamana-ntreaga fara sa deschidem gura.

Dar daca n-aveam pofta de vorba, nu-nseamna ca nu auzeam. si, de dimineata pana seara, nu se vorbea decat de grozavii: de la un cap al tarii la altul nu se auzeau decat impuscaturi fara judecata, la un simplu denunt. Nu mai era vorba acuma de mizerie, de foamete, de asuprire, ci numai de "jidani" si de "istigatori". Ei ridicasera tara. Ca sa nu-i faca pe soldati sa traga in proprii lor parinti ii trimiteau departe de locul lor de bastina, unde trageau in parintii camarazilor lor, trimisi aiurea. Cei care refuzau sa traga asupra oricui, erau impuscati si ei, sau aruncati in ocna. in puscarii nu mai era loc. si arestatii treceau in fiecare zi.

A doua zi dupa sosirea noastra, veni la han un jandarm care escorta un tanar; parea sa fie student. Nu se mai putea tine pe picioare, in asa hal il batusera. taranii se grabira sa-i dea ceva de baut, pentru ca murea de sete. Jandarmul zise:

- Nu va fie mila! asta-i un "istigator" periculos! E-un jidan! si asa batut cum era, tanarul se ridica:

- Da, sunt jidan! striga el. Dar "istigator" nu! Robia voastra, sateni, ea-i instigatorul! Aduceti-va aminte de cuvintele profetice ale marelui Cosbuc, care nici jidan nu e si nici instigator, in poezia lui: Noi vrem pamant!

    Sa nu dea Dumnezeu cel sfant
    Sa vrem noi sange, nu pamant!
    Cand nu vom mai putea rabda,
    Cand foamea ne va rascula,
    Hristosi sa fiti, nu veti scapa
    Nici in mormant!


Tot traind ceasuri atat de tragice la o varsta la care alti copii inca se joaca, inima mea nu mai rezista. Mai ales nu mai puteam s-aud vorbindu-se de impuscaturi, de executii, de torturi. indata ma apucau niste dureri de cap ingrozitoare. si asa, in dimineata plecarii noastre din Radovanu, cum ma feream de taranii care tot repetau aceleasi grozavii, prinsei totusi ultimele cuvinte ale unei povesti istorisite de un om, si care-mi ingheta sangele-n vine:

- ... si bietul Marin nu era deloc de vina. Fusese pescar la Lateni si muncea pe ici, pe colo, tot cantand din fluier. L-au arestat pen' ca tot canta peste tot nazbatia aia-n care-i vorba de-o mamaliga cat nuca, pe care-o fereai cu maciuca sa n-o ia copchii-n gheara. Va sa zica era un istigator. si l-au impuscat.

- Cred ca-i vorba de taica-tau, facu Ionel.

Credeam si eu, dar n-am mai simtit nimic, decat ca mi se golea pieptul, incet-incet. si, impleticindu-ma, m-am dus de m-am zvarlit in fundul carutei ca o pisica lovita-n cap. De-abia mai tarziu, cand prietenul meu biciuia caii si facea caruta sa zboare peste campia insorita, ma agatai de el si-l intrebai:

- Incotro mergem, Ionele?

- In lume, Matache, cu ciulinii dupa noi!





Ciulinii Baraganului - Partea 01
Ciulinii Baraganului - Partea 02
Ciulinii Baraganului - Partea 03


Aceasta pagina a fost accesata de 1525 ori.
{literal} {/literal}