Codin - partea 01

Codin - partea 01

de Panait Istrati




Inainte de a ne muta in curtea aceasta, locuisem multi ani de-a randul in Comorofca, la doua sute de pasi de aci. Asa era mama: se muta dintr-un loc, de indata ce simtea ca barfelile incep sa prinda radacini. si inca, in ultimii zece ani, am trecut numai prin doua mahalale: dar, cand eram mic, se intampla sa ne mutam de doua, de trei ori pe an.

Trebuie, oare, sa va mai spun ce prilej de infrigurate bucurii erau pentru mine aceste schimbari de cartier? Nici chiar Pastele sau Craciunul nu mi se pareau imprejurari atat de insemnate. Am cunoscut astfel mahalalele si ulitele cele mai caracteristice ale orasului nostru: pe cea ruseasca, pe cea evreiasca, greceasca si tiganeasca. Peste tot am facut cunostinta cu moravuri si cu obiceiuri noi. Mama, care patise atatea in viata ei, de cate ori imi vestea sarbatoarea unei mutari nou prilej de necazuri pentru ea - imi spunea:

- Fiecare natie se roaga lui Dumnezeu in felul ei, dar toate il batjocoresc la fel. Orice mutat o costa pe mama trei zile de lucru - fara sa mai vorbim de oboseala, stricaciuni si alte neplaceri. Toate aceste neajunsuri o umpleau de mahnire. Cu cateva saptamani inainte de termen, cutreiera imprejurimile, cu nasul in vant, pentru a zari enigmaticul afis. Cuvintele "de inchiriat" le deslusea ca si cum ar fi stiut sa citeasca. Pleca dis-de-dimineata, venea pe inserate si nu-mi aduc aminte sa se fi intors vreodata fara sa gaseasca locuinta voita si fara s-o fi arvunit.

Ajunul mutarii era o zi grea, cand se curatau cele doua odai, care erau aproape totdeauna parasite de fostul chirias, intr-un hal de murdarie de nedescris. Aparea cu apa clocotita tot ce era lemnarie, ca sa starpeasca plosnitele, scotea nenumaratele cuie infipte in pereti, astupa cu sapun si pucioasa crapaturile zidurilor si gaurile soarecilor, varuia peretii de doua ori si lipea pe jos. Prefera totdeauna „casa cu pamant", fiindca nu avea incredere in scanduri, care ascund cuiburi de plosnite.

in fine, in ziua sorocita, avea loc placuta calatorie in urma carutei cu bagaj, cand mama ducea cu multa grija cele doua frumoase lampi ale noastre, iar eu, ceasul desteptator, Singurele lucruri pe cari mama nu le mai impacheta, in urma unui mutat buclucas, memorabil pentru mine, cand a gasit lampile facute cioburi si desteptatorul stricat.

Aveam doisprezece ani; ne mutasem in noua noastra locuinta, intr-o zi ploioasa de aprilie. Seara, tarziu, dupa ce asezasem lucrurile, de bine de rau, mama, sleita de puteri, se lasa sa cada pe marginea patului, in tinda care slujea si de bucatarie, si-mi spuse:

- Asa, baiatu' mamii! Am facut-o si pe asta... Ne-am coborat o treapta mai jos... Iata-ne si in Comorofca, cea vestita prin „cutitarii" ei. Dumnezeu sa ne apere de rele! Dar a trebuit sa viu aici, ca sa economisim doi lei pe luna din chirie. Asta face douazeci si patru de lei pe an, tocmai cat costa un rand de haine pentru tine. Vezi, sa fii cuminte, dragul mamii, cum ai fost si pana acum. in mahalaua asta, lumea e rea: sa nu te imprietenesti cu nimeni. Oamenii se omoara intre ei, iar copiii isi sparg capetele si isi rup bruma de haine cari le mai au pe dansii. Sa nu te joci cu ei si nici sa nu iei parte la incaierarile lor: as muri de suparare.

Mama era pe atunci foarte stramtorata. in urma unei raceli, capatata iarna trecuta, zacuse la pat mai bine de o luna si isi cheltuise toate economiile. Dar cum o nenorocire nu vine niciodata Singura, cand s-a insanatosit, a gasit o parte din „casele" ei luate de alte spalatorese. Din pricina aceasta, ramanea fara lucru o saptamana pe luna, ceea ce insemna ca trebuia sa ne restrangem peste masura, caci mama nu voia sa aiba nici un leu datorie la bacan si nici sa se imprumute cu un „brat de lemne" sau cu o „sita de malai", pe care totdeauna uiti sa le dai inapoi. Afara de asta, tinea sa ma imbrace curat si sa nu ma lase niciodata descult. Cu toate ca eram, cum se spune, „cu dasagii in spinare", facea dansa in asa fel lucrurile, ca gasea totdeauna un proprietar care s-o primeasca cu copilul ei „cuminte" si cu cele sase gaini ouatoare, pe cari „le tinea inchise". Fiindca pentru mama, afara de mine, bucuria vietii sale erau gainile si puii pe cari ii hranea cu faramituri si resturi de paine ce le aducea de la „casele" ei, precum si numeroasele flori din sacsii, pe cari le ingrijea dimineata si seara, vorbind totdeauna cu ele, laudandu-le pentru frumusetea lor sau intrebandu-le despre pricina tristetii lor inexplicabile.

O data pe luna, mos Dumitru si, la fiecare sase luni, mos Anghel, veneau sa ne vada, aducandu-ne ce puteau si dansii: lemne, malai, fasole, dovleci, cartofi, vin si tuica. Unchiul Anghel, mai bogat, o intreba pe mama daca are nevoie de bani, dar ea raspundea vesnic:

- Nu, frate, multumesc lui Dumnezeu. Omul cand e muncitor si sanatos, nu duce lipsa de cele trebuincioase. Aceasta era starea noastra, cand ne-am mutat in Comorofca, dar starea Comorofcei era mai rea, chiar si decat a noastra.


infatisarea mahalalei s-a schimbat putin in ultimii zece ani. Pe atunci era un fel de maidan tiganesc si, totodata, singura mahala in care politia nu indraznea niciodata sa patrunda noaptea. Eu nu stiam nimic din toate astea, dar am aflat cum stau lucrurile chiar din ziua instalarii noastre.

Vecina din dreapta, o prietena din copilarie a mamei, precum si buna vaduva care ne inchiriase cele doua odai, venira sa ne ajute, luara masa cu noi si povestira tot ce trebuia, ca sa ma puna la curent cu viata de mahala. Ele o plansera pe mama:

- Pacat, biata Joito, ca ai ajuns aici! E adevarat ca n-ai fata mare, si nici flacau care sa se bata pentru ibovnicele din mahala. Dar aici e un loc tare rau, ca sa cresti un copil, chiar cand e cuminte, ca al tau. inchipuieste-ti, draga, ca pustanii nostri se mandresc sa urmeze pilda celor mari: la treisprezece ani, fumeaza, se imbata, dezvirgineaza codancele si scot cutitul pentru o nimica.

Toata ziua aceea, n-au facut decat sa descrie mahalaua, iar mama, temandu-se sa nu aud lucruri care „nu erau pentru copii", isi incrunta sprancenele si nu inceta sa faca femeilor semn cu cotul, ori cu piciorul, ca sa taca.

Dar ceea ce m-a facut sa ciulesc urechile si mi-a desteptat curiozitatea, a fost atunci cand, seara, la ceai, au inceput sa vorbeasca pe soptite de vecinii nostri din stanga. Stam prea departe ca sa pot auzi bine si nu voiam sa fiu indiscret, ca sa n-o supar pe mama. Cele doua cumetre holbau ochii si luau o infatisare ingrozita, isi muscau buzele, oftau si dadeau din cap. Cuvintele: „mama Anastasia", „Codin", „biata femeie", „bataus" reveneau fara incetare in povestirile lor. Am inteles ca un om rau, numit Codin, iesise din inchisoare: ca omul acesta era spaima mahalalei, cauta cearta unora si altora si dadea cu cutitul. in seara aceea, m-am culcat ingrozit: mult timp n-am putut sa adorm. Peretii raspandeau un miros sanatos de var proaspat, dar din pardoseala - acoperita cu un strat prea gros de lut si balega se ridica o duhoare nesuferita, care imi facea greata.

Primele zile in Comorofca n-adusera nimic nou.

Mergeam la scoala, care era departe. La pranz, mancam in clasa, laolalta cu alti copii saraci, care locuiau ca si mine la marginea orasului. Dar duminica urmatoare plecai in recunoastere si descoperii o lume cu totul noua.

Piata Comorofcei se infatisa ca un teren vast, in amfiteatru, oval, cu doua iesiri la extremitati: una spre abator - putin umblata - cealalta, spre cazarma de cavalerie, in directia orasului si a portului. Piata avea o intindere de cel putin doua hectare si, de jur-imprejur, se insirau in neregula casele mici cu fatadele varuite in galben, improscate cu noroi. Ferestrele erau vopsite albastru sau verde-aprins. Curti desfundate: porti si garduri aplecate. in mijloc era maidanul de gunoaie, movile de murdarii, gropi si baltoace cu apa verde, in cari zaceau starvuri de pisici, de caini, de gaini si de purcei, pe cari le sfasiau porcii mari, flamanzi, ce se balaceau in mocirla si scormoneau cu ratul. Ah, privelistea aceasta nu-mi placea deloc! Casa noastra era la marginea ovalului, ce ducea la cazarma si in oras. Aproape in fata ferestrelor, in partea opusa rondului ce servea de teren de exercitii pentru cavalerie, se afla vestita carciuma a vaduvei Anghelina, pe care teribilul Codin o facuse renumita si care a fost inchisa de politie, dupa a doua si ultima sa crima. Acolo beau si jucau tineri, in ritmul unei caterince care urla jalnic un cantec nou: iar in fata carciumii stateau baieti de toate varstele, imbracati de sarbatoare, cu camasa curata, fumau si mancau seminte de floarea-soarelui - pizmuind pe cei dinauntru, carora le dadea mana sa joace si sa se imbete.

Era intr-o dupa-amiaza. Soarele, pe care pana atunci il socotisem un prieten bun, dogorea de randul acesta deasupra gunoaielor, ridicand miasme ingrozitoare, mai ales din varza acra putrezita, care, odata cu venirea primaverii, se arunca in strada cu butoaiele. Ochii mei, dezgustati, catara spre abator, unde se vedeau in departare intinse campii inverzite. Alergai spre aceste campii.

inaintea fiecarei porti, de-a lungul drumului desfundat, femeile palavrageau, stand pe vine si mancand semintele pe care vanzatoarele lipovence le varsau in poalele sortului. Ma priveau staruitor, ca pe o noutate: aveau dreptate: intr-adevar, eram singurul baiat curatel, incaltat si care purta guler. Zeci de copii, alergand pe maidan ca niste apucati, se jucau, cu capul gol, desculti, zdrentarosi, murdari, sfrijiti si rai. Am rosit pana la urechi, zarind pentru intaia oara organele lor genitale, pe cari unii, in goliciunea lor, le lasau sa se vada.

Abia parasii ultimele case din mahala, ca un aer proaspat, cu miros de primavara calda si timpurie, ma invalui. Buruienile salbatice crescusera peste tot, vesele si imbelsugate. Atunci bagai de seama ca intre mine si abator era un sant imens, urma a vechilor fortificatii ale Brailei, pe unde trenul trecea, strans intre doua coaste, acoperite cu iarba si brazdate de poteci. intr-o clipa, uitai tot dezgustul de maidanul Comorofcei. Luand-o pe una din aceste poteci, alergai vesel, cu bratele deschise, strigand:

- Ce frumos e aici!

in momentul acela, auzii ca cineva ma fluiera din spate. Ma intorsei: un om intins pe iarba imi facea semn sa ma apropii. Ma dusei la el. Era un mahalagiu cam de vreo treizeci de ani, gatit in straie de sarbatoare, luxos chiar, as putea spune, un lux baroc si popular.

De statura atletica si cu o infatisare impunatoare, omul statea rezemat intr-un cot si imi Suradea binevoitor. Fata lui, deformata din pricina obrajilor prea muschiulosi, avea o multime de urme de taieturi lasate de brici, sangerande inca si pansate cu foite de tigara. Mustata o avea neagra si tare rasucita: parul soios de unsoare parfumata si pieptanat mitocaneste. Ramas in jiletca, dupa ce-si aruncase haina in iarba, parea mandru de pieptarul si mansetele vargate cu galben si alb, precum si de vesta si pantofii lui brodati cu fir si lana multicolora. Sub toraxul sau herculean, era incins cu un brau lat, de lana alba, din care iesea manerul unui cutit varat in teaca. Langa el, o palarie noua si un ciomag noduros, de corn afumat.

Daca n-ar fi avut niste ochi atat de cruzi si o talie de bataus, neobisnuita, as fi zis ca aveam in fata mea unul din acei numerosi muncitori din port, carora li se spunea „vagonari" - crai, betivani si zurbagii, in toate zilele de sarbatoare. Nu stiu pentru ce, cu toata aversiunea pe care o aveam de viata lor plina de ticalosii, ma temeam mai putin de oamenii acestia, decat de cate-o puslama care zvarlea bine cu piatra - si ma simteam atras de taina existentei lor zbuciumate, fara ca pana atunci sa ma fi apropiat de ei.

Mersei cu curaj spre omul care ma chema si-mi scosei palaria.

- Spune-mi, piciule, o sa fii asa de dragut, sa-mi duci biletul asta la casa de colo? si fara sa astepte raspunsul meu, imi arata: Acolo, la stanga, a treia casa dupa colt: intrebi de Irina si astepti sa citeasca si sa raspunda: da sau nu. Atata tot. hai, du-te, baiatule, sterge-o...

Alergai cu placere.

La casa aratata, intrebai de Irina si indata se arata o fata foarte frumoasa, imbracata de duminica, dar cu ochii plansi si cu privirea rea, banuitoare. imi raspunse, intorcandu-mi spatele:

- Voi vedea... nu stiu, spune-i ca nu stiu...

Adusei raspunsul. Omul isi musca buzele si scrasni din dinti, in timp ce muschii obrajilor se umflau, schimonosindu-i figura. Dar, numaidecat, pe urma, pe fata ii stralucea un suras de calau cumsecade. Spuse cu voce domoala:

- Stai sa-ti dau gologanul tau!

Scoase din buzunar o punga de canava cu ciucuri si cu margele, din acele pe care le lucreaza detinutii, si-mi intinse un ban de arama.

- Multumesc, domnule, spusei eu, nu primesc...

Mirat peste masura, lasa sa-i cada mana cu gologanul.

- Nu primesti? De ce?

Fiindca mama mi-a spus ca nu trebuie sa primesti nimic, atunci cand faci un servici cuiva...

- I-auzi d-ta! Asta e ceva nou pentru mine! Se aseza in capul oaselor. Ia spune-mi, micule, nu te-ai ratacit cumva prin Comorofca? Cine e mama ta? Unde stati? Cum te cheama?

imi veni sa rad de mutra lui nedumerita si de potopul de intrebari cu care ma asalta. Fara sa sovaiesc, ii povestii totul. Cand ii spusei numele proprietaresei, izbi iarba cu palma lui grea si zise:

- Drace! Suntem vecini. Ma numesc Codin. Ai auzit tu de Codin?

Nu stiu daca bietul om imi spusese numele sau faimos ca sa-mi faca placere: dar stiu ca eu m-am dat un pas inapoi, auzindu-l! asta e Codin?...

intr-adevar, avea infatisarea renumelui sau... Rusinat de miscarea mea, vrusei sa par linistit, dar el baga de seama.

- Ah! - facu el, si se ridica mare cat un cos de fabrica - si tu te temi de mine? si pentru ce, hai? Spune-mi, baiatule, pentru ce? ti-am facut vreun rau, tie, sau maica-ti?

Nu puteam sa-i spun ca lumea zicea de el ca e un ucigas. Ma apuca de barbie:

- stii tu ce se cheama sa faci rau cuiva?

- Sa-l faci sa sufere, raspunsei eu.

- Nu, piciule... Nu stii. Raul, singurul rau este nedreptatea: prinzi o pasare si o bagi in colivie, sau, in loc sa dai graunte calului, te pui cu ciomagul pe el. Astea sunt nedreptati. Mai sunt ele si altele. si tu, te-ai speriat cand ai auzit ca eu sunt Codin? Vezi, mititelule, mi se pare ca tu nu esti ca cei de pe la noi: esti primul copil pe care l-am auzit zicand ca nu trebuie sa primesti bani, atunci cand faci un servici. Sa-ti traiasca maicuta! stii ca te invata lucruri frumoase? Aici, la noi, se intampla pe dos: cui ii dai un ban, iti cere doi... Ma simt fericit sa stiu ca sunt vecinul tau. Un baiat asa de subtire ca tine!... Asa ceva, in mahalaua noastra, se vede mai rar decat elefantii.

- si spui ca te cheama Adrian? Ei bine, Adriane, vrei sa fim prieteni? imi vei spune si mie ceea ce Dumnezeu si maica ta te-nvata, iar eu iti voi spune ce stiu. Caci stiu si eu multe, frate Adrian, dar sunt o vita, o vita care poate sa sparga piatra cu pumnul.

Codin isi invartea in cap ochii lui mici, vii si inteligenti, si, cu toate ca n-avea nimic placut in fata lui vanjoasa, osoasa si brutala, ma atragea totusi printr-o forta, o vointa impotriva careia nu ma puteam apara. Dar ceea ce contribuia sa indulceasca chipul acela cu falci de fiara, dandu-i o infatisare, ca sa zic asa, omeneasca, erau dintii sai albi, de o albeata si regularitate desavarsita. Cand se aratau dintii aceia, in rasul sau deschis si scurt, raspandeau o lumina neasteptata, gonea teama si impunea increderea.

Cele ce imi spunea el despre delicatetea purtarii mele, nu era nou pentru mine. Ma uimea insa dorinta lui de a dobandi prietenia mea si nevoia de a apare in ochii mei altfel decat se vorbea despre dansul. Pentru varsta mea, eram un baiat dezghetat, dezvoltat si indraznet. ii raspunsei:

- Nu pot sa-ti fagaduiesc nimic, inainte de a o intreba pe mama.

Paru intristat.

- Nu, spuse el. Daca-i asa, mai bine sa nu-i spui nimic: as fi voit sa judeci tu singur. Mama ta nu poate sa gandeasca altfel decat toata lumea. Atunci, adio Adrian, si-ti multumesc pentru servici...

Se departa, tarandu-si ciomagul, cu haina pe umar, cu bratele departate de corp, ca atletii.

Noaptea care a urmat acestei neobisnuite intalniri, a fost plina de chibzuieli. N-am spus nimic mamei, eram foarte turburat. Prin firea mea, eram inclinat sa ma apropii de persoane mult mai mari decat mine. Prietenia baietilor de varsta mea, care se adunau pentru a forma echipe de batausi, imi era neplacuta. Vrajmasia lor, fata de oricine, era asa de fireasca, incat era de-ajuns ca un baiat din alta mahala sa treaca pe la noi, pentru ca imediat sa fie lovit cu piatra. Pe mama o inspaimantasera, iar pe mine ma pusesera pe ganduri.

Din pricina aceasta sporise dorinta mea de a-mi face prietenii alese. Mi se parea foarte firesc sa fiu prietenul unei persoane de trei ori mai in varsta decat mine. Iata pentru ce propunerea lui Codin venea cum nu se poate mai bine. Dar, Dumnezeule, omul acesta care trecea drept un bataus, acest fost puscarias, de ce simtea el nevoia unei prietenii gingase, cand tot trecutul lui era incarcat de violente? si, din moment ce toata lumea o afirma, aceasta nu putea fi o nascocire. Eram prea tanar, ca sa judec temeinic, ma munceam din greu ca sa lamuresc intrebarile pe care mi le puneam. De ce cauta el prietenia mea? si ce-i pasa lui, daca un baiat este delicat sau necioplit? si, mai ales, cum putuse el sa-si dea seama de caracterul meu, dintr-un fapt atat de neinsemnat?

Eram foarte nedumerit, dar doream atat de mult sa dezleg aceasta problema, incat mi-am pus in gand ca in zilele ce vor urma acestei duminici, sa pandesc toate miscarile lui Codin. Aceasta tinu mai bine de o luna.

Seara, inainte de a se intoarce mama, eram afara. De cum se innopta, carciuma Anghelinei se umplea de muncitori din port, care veneau "sa se refaca". incovoiati de munca grea, plini de praf, cu umerii zdrobiti de saci, dar toti tineri si voinici, avand in buzunar „zile" de patru ori mai mari decat cele mai bine platite zile de lucru, se „refaceau", dand pe gat, pahar dupa pahar, un rachiu tare sau un vin indoielnic. Fara intrerupere erau aruncate pe gratar gramezi de obleti vii, care raspandeau un miros imbietor de friptura. Odata cu stelele se iveau lautarii: pe urma, o parte din cheflii, cei mai naravasi, incepeau o betie cumplita. Atunci, in mijlocul cantecelor si al jocurilor care faceau sa se cutremure pamantul, care rasturnau mesele, cu farfurii cu tot, „prietenii" fara veste isi aduceau aminte de dusmanii adormite, de insulte si razbunari datorate. isi aduceau aminte, asa deodata, ca o petrecere n-are haz, fara falci rupte, capete sparte, cate un ochi scos sau cate un nas pocit. in sfarsit, duminica si zilele de sarbatoare erau cinstite cu sange mai imbelsugat, acela care tasnea dintr-o inima atinsa de varful cutitului, sau care curgea cu mate cu tot, dintr-o burta spintecata.

Codin nu lipsea niciodata din mijlocul acestor „partide". Lua parte, dar in felul lui. Mai intai, el era „uriasul portului", era Codin: prin talia lui de doi metri, prin capacitatea lui de munca, prin taria lui la bataie, prin anii lui de puscarie, dar, totodata, si prin „intelepciunea" lui (va rog sa nu radeti), prin „valoarea lui morala".

Aceasta „valoare morala" era talmacita de mahala in felul ei. Cei ce-l cunosteau, spuneau: „Nimeni nu stie sa spintece o burta sau sa injunghie o inima, pe mai buna dreptate decat Codin". Sau: „Codin nu e de temut: nu e un taraie-brau". intr-adevar, am vazut aceasta eu insumi: Codin era cel din urma om de care sa te ingrozesti, dar cel dintai de care trebuia sa te temi.

Manca si bea „cat sapte", iar acesti sapte la un loc, fara arme, nu l-ar fi putut dobori. Tacut ca un urs, sta in fata carciumii, cu piciorul pe un scaun, cu o floare de muscata la ureche, si curat imbracat - desi descarnase el singur doua vagoane - facea sa dispara in gura lui de cimpanzeu, cu o eleganta de capcaun, zeci de obleti si alte zeci de bucati de ficat prajit, golea cinci litri de vin, „cat ai tesala un cal", sau „ai scarpina o muiere", iar in vremea asta, nu pierdea o nota scoasa din vioara care-i miorlaia la ureche, nici o intonatie din cantecul plangaret al prietenului sau Alexe.

Alexe? Faima acestuia nu era atat de mare ca a lui Codin: era cunoscut insa pentru prietenia ce-l lega de Codin. Nu puteai sa rostesti numele unuia fara ca, numaidecat, sa te gandesti la celalalt. Ba mai mult: dupa cum sarpele cu clopotei isi tradeaza prezenta dupa zgomotul pe care il face cu coada, tot asa Codin, in toropeala noptilor de vara, se anunta de departe trecatorilor pasnici, prin vocea feminina, urcata, dar rasunatoare si frumoasa a lui Alexe - Fiindca se stia ca Alexe nu canta niciodata decat pentru Codin.

Plapand, viclean si iute ca o veverita, Alexe, mult mai tanar decat prietenul sau, de o frumusete searbada, lipsita de barbatie, se tinea nemiscat si cataleptic, tot timpul cat canta, rezemat de umarul lui Codin. Cu ochii inchisi, cu gatul intins, cu tigara uitata si consumandu-se intre degete, Alexe nu misca nimic din trupul sau, afara de buze, de barbie si de marul lui Adam, care functiona ca si culisa trombonului. Aceasta atitudine era atat de caraghioasa, incat multi din cei de fata aveau prostul gust de a rade: gustul acesta le trecea, de obicei, atunci cand primeau un pahar de vin in plina fata, de la Codin, in semn de avertisment: dupa acest gest generos in favoarea unui biet nestiutor, Codin ii arunca in cap tot ce se gasea pe masa. Cu prietenia lui Codin se mandreau multi batausi. intr-adevar, el imprumuta multora, atunci cand credea de cuviinta, pumnul sau, inarmat cateodata cu ciomagul lui groaznic (dar niciodata cutitul). Totusi, nimeni nu-si amintea sa fi vazut la masa lui - masa de cinste! - pe alt comesean afara de singurul sau prieten, Alexe. Era mare cinste sa poti macar ciocni cu Codin si sa stai la masa invecinata.

Amestecat printre baietii de mahala (fara sa fiu din banda lor), mergeam, ca si ei, sa vad spectacolul gratuit pe care il dadeau oamenii acestia, care isi imparteau viata intre o munca grea si o petrecere adesea ingrozitoare. Mergeam impreuna, dar cu scopuri deosebite: ei, ca sa invete cum se bea vartos, cum se injura si cum se bate: eu... Ce cautam eu oare in mijlocul acestor eroi? Nici eu nu stiam pe-atunci prea bine, dar puteam fi vazut in fiecare seara, rezemat de unul din salcamii care margineau trotuarul carciumii, urmarind toate miscarile lui Codin. Cand acesta m-a zarit pentru intaia oara, ascuns in dosul copacului, mi-a facut cu ochiul, surazand ca un taur binevoitor, si a dus degetul la gura, ceea ce insemna: "Ce stii tu, ramane intre noi!"

Dupa acest prim contact public, de cate ori ma descoperea printre gura-casca, ma saluta pe furis, ducand un deget la borul palariei. O data, fiindca indraznisem sa ma asez si eu la capatul uneia din bancile carciumii, pe care le acaparasera micile puslamale, unul din ei ma ghionti si ma tranti jos. Vai de el, sarmanul! Codin sari ca o pantera, il insfaca de mijloc si, dupa ce il ridica cu o mana sus de tot, ii dadu drumul ca unui burduf de branza. Dintr-o data, devenii celebru in toata vecinatatea. Codin, vestitul Codin tinea la mine! Eram deci cineva de temut!

Ii datoram deci o vizita de multumire. I-o facui.

in viata mea de scolar, numai joia era mai frumoasa decat duminica, fiindca, in tot timpul saptamanii, nu aveam alte clipe atat de lungi si de placute in care sa fiu in intregime stapan pe mine si pe lumea mea. si aceasta, nu fiindca mama m-ar fi impiedicat vreodata sa ma duc acolo unde as fi voit, ci pentru ca stiam ca duminica si in zilele de sarbatoare ea era fericita sa-si petreaca ceasurile de odihna in tovarasia mea. Stand, deci, toate duminicile acasa, nu-mi ramanea decat joia ca sa ma imbat cu acel har dumnezeiesc care este constiinta de-a fi cu totul liber, descatusat chiar de dragostea tiranica a mamei. De obicei, portul si Dunarea erau tinta plimbarilor mele preferate de joi. Vara, portul ma atragea pentru munca uriasa care se depunea acolo: mi se parea ca toata aceasta framantare de fiinte si de lucruri traia numai pentru placerea mea. Iarna, prin impunatoarea singuratate a cheiurilor deserte, prin albeata neintinata si, mai ales, prin inspaimantatoarea oprire a fluviului sub zabranicul sau de gheata. si, totdeauna, fara sa ma grabesc, fara sa alerg, ba intarziind dinadins momentul in care trebuia sa am in fata mea privelistea indelung dorita, ma indreptam catre tinta, traind cu intensitate fiecare clipa.

in dimineata aceea, imi lipsea insa pacea sufleteasca obisnuita si asta numai fiindca ma duceam sa caut pe Codin, fara sa stiu de ce. imi dadeam seama ca nevoia de a-i multumi nu era decat un pretext. De mult simteam o apriga dorinta de a privi inca o data in ochii lui mici si aprinsi.

Coborai prin vadul Danubiului si incepui sa merg de-a lungul nenumaratelor "poste" de incarcare, unde oameni-furnici carau granele catre hambarele plutitoare. Cercetai cu de-amanuntul fiecare „posta", la ducere si la intoarcere, fara sa-l gasesc pe Codin. Sa lucreze, oare, printre magazii? Nu aveam chef sa-l caut atat de departe si, dezamagit, ma asezai pe o barna, aproape de ultima „posta", cu spatele la muncitori si cu fata spre fluviu. Timpul era foarte frumos, dar faptul ca nu-l gasisem pe Codin, imi stricase toata placerea. Asa ca ma plictiseam la soare, urmarind cu privirea o coropisnita care, Dumnezeu stie cum, isi parasise gradina si ajunsese pana la mine, cand, deodata, o pietricica de prundis se rostogoli la picioarele mele. Ma intorsei si-l vazui pe Codin, la zece pasi de mine - dar, Dumnezeule, in ce hal era! Abia l-am recunoscut. in izmene, ca toti hamalii, descult si cu capul infasurat intr-o basma, pieptul si bratele lui paroase n-aveau nimic omenesc, ci semanau mai curand cu ale unui urs.

Ma ridicai, iar el, multumit ca ma vede, se apropie cu un pas sprinten si imi intinse mana sa, in care a mea se pierdu ca intr-o oala:

- Salutare, fratello! spuse el cu o voce dulce, care in gura lui rasuna cam asa: „Sunt un miel care se hraneste cu lupi".

- Am venit sa-ti vorbesc, domnule Codin! zisei eu la iuteala, atat ma temeam sa nu-i intorc spatele si sa fug.

- Ah! exclama el, stergandu-si cu batista sudoarea de pe corp. Vrei sa-mi vorbesti? Ei bine: nu primesc.

Ramasei uimit. il privii. Eram mare pentru varsta mea, totusi Codin era atat de inalt, incat ma durea ceafa, uitandu-ma la el.

- Nu primesti? De ce?

- Pentru ca daca tu ai o mama care te invata lucruri frumoase, si eu am una - viata mea - care ma invata, cand poate, lucruri tot atat de frumoase. De pilda, ca nu trebuie sa te porti cu un prieten ca un judecator de instructie, cum faci tu, numindu-ma „domnule" si spunandu-mi „dumneata".

- Nu stiam...

- Sa stii, fratello! La puscarie si intre prieteni nu se spune „dumneata". Asa ca, zi-mi Codin.


Cu aceste cuvinte, ma lua de umeri si ma scoase afara din vuietul portului. Abia simteam bratul lui rezemandu-se pe umerii mei: ai fi zis ca e bratul unui copil.

- De ce ma cauti, Adrian? Te intreb, desi te asteptam.

- Adevarat? spusei eu, fericit. Cum asta?

- Uite asa: te asteptam ...

Pentru intamplarea din seara trecuta?

- Pentru multe: tu esti slab, acolo unde eu sunt tare si esti tare, acolo unde eu sunt slab... Nu-i asa, fratello?...

Rasei si aprobai din cap, dar aceasta mi se paru mai degraba o gluma. Daca ar fi adaugat: „Ne vom sprijini unul pe altul", m-as fi simtit strivit pe loc.

Eram pe malul apei. El isi spala picioarele si corpul pana la brau, apoi lua, de sub o barca rasturnata, o legatura din care isi scoase hainele si se imbraca.

- Nu mai lucrezi, Codin?... spusei eu, tutuindu-l cu indrazneala.

- Nu... mi-am trecut sacul...

Se pieptana, privindu-se intr-o oglinjoara de buzunar.

- La ora noua, iti treci sacul?

- Da, uneori. Te mira?

intr-adevar, aceasta ma mira. "Sacul" era munca cea mai bine platita. stiam ca pentru a-l „apuca" dis-de-dimineata, se dadeau lupte, si ca, cei slabi, daca nu „li se trecea sacul", ramaneau fara lucru. Dar cine oare isi trecea sacul la noua, dupa ce-l luase din zori?

Cautam explicatia in ochii vii ai lui Codin. imi raspunse siret, periindu-si mustata:

- Nu-mi place sa muncesc decat pe racoare.

- Nu-i acesta adevarul, Codin! ...

- Ei, manzule, daca vrei sa stii adevarul, vino cu mine intr-o zi, pe la patru dimineata, si o sa vezi cum se impart sacii... Atunci vei cunoaste adevarata infatisare a lumii.

Atatat, strigai:

- Maine vreau sa vad! Pe urma, gandindu-ma bine, adaugai. Exista o piedica: cum voi putea iesi, fara sa fiu vazut de mama? Trebuie doar sa trec prin odaia ei.

Codin intreba:

- Te culci in camera de la strada, nu? Ei bine, te voi scoate pe fereastra...

- Dar ferestrele au drugi!...

- Ah, drugii! spuse el dispretuitor. Numai mama-ta sa nu aiba obiceiul sa se uite in odaia ta, inainte de a pleca la lucru.

- Nu, pleaca chiar foarte incet, ca sa nu ma trezeasca.

- Bun de tot!... Atunci pe maine, fratello. Dar... parca voiai sa-mi spui ceva?

- Da... Dar lasa pe alta data, cand vei fi mai putin grabit...

- Bine! si... stii... Nici o vorba!

Spunand aceasta, isi duse aratatorul mainii stangi la gura, in timp ce cu dreapta o stranse pe a mea, calduros si gingas.


Bucuria, turburarea si grija de a ma trezi la timp, m-au facut sa petrec o noapte agitata. Auzisem batand aproape toate orele, apoi cantecele cocosilor si galagia betivilor. Eram gata imbracat, cand zorile imi luminara fereastra. Putin dupa aceea, Codin se opri in fata ei si o astupa de tot cu corpul lui de urias. Deschisei si incercai sa ma strecor printre gratii. Cei doi drugi nu cereau decat sa fie putin largiti. Codin abia ii atinse cu mainile, si cedara, ca si cum ar fi fost din cauciuc. Dupa ce trecui, ii indrepta la loc.

Era racoare... Pretutindeni portile se deschideau si salahorii se indreptau grabiti spre port. De departe, se auzeau carutele coborand vadurile, cu un zgomot ritmic si impresionant.

Codin parasi strada Carantinei si incepu sa urce poteca ce inconjoara pe la spate, cazarma de cavalerie si trece pe langa movila de balegar a regimentului. Aici platoul e drept deasupra Dunarii: nu este frecventat decat de soldati. E locul nesfarsitelor grajduri si al depozitelor de nutret.

Santinelele, cu pusca la umar, faceau de garda, tacuti. Codin se opri.

- Sa asteptam aici putin, spuse el incet. O sa vie Alexe! il stii pe Alexe! A imbracat de trei ani haina dracului... Din fericire, face cu schimbul. Asa mai merge. Nu sta decat o saptamana, pe luna, la cazarma. Acum trec pe la el, fiindca ar putea sa aiba nevoie de bani sau de tutun. intelegi, manzule: gura e cea mai mare nenorocire a omului, cere mereu!

Codin vorbea cu voce calda, dar fata lui era incruntata. Ochii-i pareau iarna, dusmanosi. Ma silira sa intorc capul.

Eram prin iunie... in fata ochilor nostri, rasaritul isi pierdea culoarea purpurie si scalda pamantul intr-o lumina dulce si mangaietoare. jos, portul incepea sa se vada limpede. Deodata, o trompeta rupse tacerea cu sunetele sale metalice. Tresarii, ca si cum as fi fost impuns in inima, si un val de bucurie ma cuprinse. Gornistul, infipt in mijlocul curtii, avea instrumentul indreptat catre soarele ce stralucea in dosul salciilor din mlastini, si nesfarsitele modulatiuni ale Desteptarii pareau tot atatea laude aduse zilei care se nastea. imi oprii respiratia... Imnul acesta matinal facea sa-mi vibreze tot corpul. Soldatul imi parea un erou razbunator: rasunetul apelului sau domina in asa masura viata, incat imi inchipuiam ca tot universul il asculta! Cand goarna inceta, mi se paru ca inima mi se rupe si se rostogoleste in pantece. Izbucnii in plans.

Umilit ca slabiciunea mea avusese un martor, care, fara indoiala, va rade de mine, intorsei spatele lui Codin. Dar, surpriza! Punand mana pe umarul meu, o mana de plumb pe care cu greu o suportam, el ingana cuvinte sugrumate de lacrimi:

- Fratello... fratello... vezi?... Nu-ti spuneam... ieri... ca si eu. .. si eu sunt slab! Fratello, nu-mi intoarce spatele...


Cand ajunseram intre marile magazii cu fatadele intunecate si cu portile zavorate, de pe linia a treia a portului - linie ocupata de un nesfarsit lant de vagoane cu cereale - inca nu se luminase bine. Sondorii rupeau plumburile, impingeau cu iuteala portile si sareau dintr-un vagon intr-altul, ca niste veverite, avand in mana micile sonde, nu mai mari decat niste eprubete, iar buzunarele pline de mostre. in fata unui depozit cu poarta cascata si neagra, o multime inghesuita, nerabdatoare, urla sa fie primita la lucru, cu o furie care imi amintea grohaitul porcilor in fata jgheabului. Un om cu mutra posomorata si cu glasul tunator, suit pe o gramada de saci, forma „postele" si le trimitea la munca. Dand din coate cu putere si injurand naprasnic, cei mai voinici se impuneau si izbuteau sa „apuce sacul", pe cand cei piperniciti se invarteau neputinciosi, strigand ca stau de mult fara lucru si ca s-au saturat.

Codin ma lasa cateva minute sa privesc aceasta gloata, apoi, luandu-ma de brat, imi sopti la ureche:

- Aici vataful isi alege oamenii pe spranceana, numai dintre ai lui, cei cari il lingusesc si ii platesc sa bea. Sunt multi nenorociti cari asteapta randul, de la doua dimineata. intelegi, trebuie sa se multumeasca cu ce „cade", fiindca sunt slabi. N-au pumnul destul de greu ca sa faca, uite asa...

si, cu fata intunecata, cu falcile stranse, porni domol, ca un elefant, spre multimea galagioasa. Ma urcai repede pe scara unui vagon si privii. Fara sa spuna un cuvant, isi croi drum printre trupurile omenesti ca printr-un tufis de stuf. Zarindu-l, vataful isi potoli glasul si miscarile, iar pe figura lui se ivi un suras. il vazui intinzand lui Codin o mana, pe care acesta abia o atinse, dar n-am putut auzi nimic din cuvintele lor, atat era zgomotul de asurzitor. Din ce in ce mai uimit, il vazui pe Codin chemand mai multi hamali amarati si distribuind fiecaruia cate un sac, pe care ei il apucau ca pe-o paine calda. Altii strigau:

- si mie, Codin, si mie, ca-mi mor copiii de foame!

Codin, cu falcile inclestate, se uita incruntat in jos, il examina o clipa si-i arunca sacul, in timp ce vataful turba si tacea chitic. Cand termina, Codin iesi din multime si ma lua cu el intr-un loc singuratic:

- Frate Adrian, acum poti sa te duci la scoala si sa spui profesorului tau ce-ai vazut aici. intr-un sfert de ora, ai invatat mai mult decat in zece ani de scoala. Ai vazut adevarata fata a lumii!...

Voi sa ma paraseasca. il luai de mana:

- Codin, esti multumit?

- De ce sa fiu multumit?

- Ca poti face binele.

isi pleca fruntea lui stramta si incruntata si spuse ursuz:

- De ce ma intrebi asta?

- Ca sa stiu daca esti bun.

- Nu! Nu sunt nici bun, nici multumit.

- Dar binele pe care il practici te face iubit, si trebuie sa te imbuneze.

- Sfinte Dumnezeule! tipa el, cu pumnii stransi. Esti un dobitoc! Binele pe care-l faci, nu inseamna nimic, fiindca dragostea interesata nu tine de cald!... Asa ca nu ma iubeste nimeni! Dimpotriva, sunt dusmanit cu ura de moarte!

isi acoperi cu mana fata lui rosie, furioasa, ca si cum ar fi fost cuprins de rusine: in clipa urmatoare, relua linistit:

- Ah! sarmane prietene, iarta-ma! Te-am suparat, nu? Am facut-o, fiindca m-am necajit ca nai inteles nimic.

Nu, nu intelegeam nimic. Eram turburat. Codin isi facu o tigara, o aprinse si trase cu putere in piept. Lasand apoi sa iasa fumul, deschise o gura enorma, care ii dadu o infatisare de urangutan. Deodata, ca si cum ar fi voit sa ma bata, ma apuca cu o mana de umar, iar cu cealalta imi arata padurea de salcii care se zarea pe malul din fata, si-mi spuse:

- Vezi colo? Ei bine! cred ca acolo sunt oameni care ma iubesc fara nici un interes!...

Cuvintele din urma le rostise apasat, dar, inca o data, nu intelegeam ce insemnatate putea sa aiba aceasta. A fi iubit, cu sau fara interes, era pentru mine chinezeste - nu ma gandisem niciodata la aceasta. stiam ca mama ma iubeste, si-mi era de-ajuns.

- intelegi? ma intreba el.

- As vrea sa vad in ce chip sunt oamenii aceia buni cu tine.

- Cand vei voi, fratello!

- Numaidecat!

- si scoala?

- Nu ma mai duc.

Dupa un ceas eram in mijlocul Dunarii. in barca se aflau o damigeana de zece litri cu vin, un clondir de un litru si jumatate de tuica si trei kilograme de malai. Codin, in camasa, cu capul gol, cu manecile suflecate pana la umeri, vaslea. Barca noastra luneca in susul apei, mai repede decat acelea care coborau. Lopetile se indoiau, ma asteptam ca, dintr-un moment in altul, sa le vad rupandu-se.

Dar ceea ce ma infricosa peste masura, era fata lui lucitoare, care, in tacerea ei, trada o bucurie aproape bestiala. Din cand in cand, ochii lui, de obicei nestatornici ca doua picaturi de argint viu, oprindu-se asupra mea cu o pironeala ciudata, ma faceau sa cred ca sunt prada unui capcaun din basmele bunicii, care, inainte de a-si vari prizonierii in frigare, ii ingrasa cu nuci si cu miez de paine. inspaimantat, ii strigai:

- Razi putin, Codine!

El rase. Teama imi disparu, de indata ce se ivira dintii lui frumosi care ii imblanzeau figura.

Codin o lua pe bratul Macinului, vasli inca un sfert de ceas si opri intr-un loc Singuratic de pe malul Ghecetului, unde coboraram. Acolo, ca un copil care taraste dupa el un cal de lemn, Codin apuca cu o singura mana lantul barcii si o trase pe uscat.

La mica gospodarie ce se gasea cam la o suta de pasi de mal, cel dintai salut ne veni de la o haita de caini. Ne-ar fi sfasiat, desigur, daca nu ne-ar fi scapat stapanii, un barbat si o femeie, care pareau sa aiba vreo cincizeci de ani, saracacios imbracati, cu obraji zbarciti si blanzi.

- Vezi, Codine? facura ei bucurosi. Cainii nu te mai cunosc! Asta inseamna ca ne-ai uitat.

in timp ce ne Strangeam mainile, femeia, mai vorbareata, intreba, mangaindu-ma parinteste pe par:

- Dar manzul asta al cui e?

- Al noii vecine, o mama care trebuie sa fie o sfanta! raspunse Codin.

- Dumnezeu sa-i dea sanatate!

Ne asezaram in jurul unei mese ce se gasea intre patru salcii plangatoare, ale caror trunchiuri, indreptate in patru directii opuse, pareau ca se roaga cerurilor sa le trimita un rausor. Codin scoase din traista sticla cu tuica si umplu paharele. sovaii sa beau.

- Bea, fratello! imi striga Codin. Bea fara frica! Daca esti prost, te vei face si mai prost, si nu va fi nici un pacat; daca insa ai o inima de foc, picatura aceasta de viata o va aprinde... Bea fara teama, fratello!

Baui - in timp ce ei vorbeau de una si de alta si in timp ce eu priveam curtea neimprejmuita, in care misunau gaini, gaste si porci - si as fi baut mereu, dar ma oprii. Ma oprii, fiindca mi se parea ca salciile isi iau talpasita catre fluviu, pe cand o stranie pofta ma cuprinse de a saruta porcii si gastele in balta lor.

Femeia se ridica:

- Va las, dragii mei... Am o vaca greu de muls, din pricina muscaturilor pe cari i le-a facut vitelul la uger. Ugerul e numai o rana... O sa incerc sa mai storc ceva lapte din ea, sarmanuta.

- Viu si eu, spusei.

in grajd, femeia mulgea si vorbea singura:

- si zi, mama ta e spalatoreasa... si poate sa te imbrace asa bine? Biata femeie! De cate s-o fi lipsind! Eh, lumea e plina de necazuri!

Se inghemuise sub ugerul vacii si ii ungea tatele cu seu: pe urma, incetisor, mulgea laptele intr-o galeata.

- Vezi, baietasule, trebuie sa fii recunoscator mamei tale... N-au toti norocul tau... Nu te duce mai departe: uite, Codin a fost batut si chinuit, cand era copil. Parintii lui nu erau saraci, aveau pamant... dar dracul si-a varat coada: ajunsera asa de calici, ca-si mancau de sub unghie. si bietul copil suferea, Fiindca, si parintii, si vecinii ii spuneau ca e urat. Da, era urat, avea un cap de maimuta, umflat ca un cimpoi, dar, Doamne Dumnezeule, ce vina avea el!... Radeau de el, de dimineata pana seara. Asta doare. Baiatul s-a inrait. La treisprezece ani, parintii nu mai puteau sa-l bata, si veni randul lor sa fie batuti, caci Cel-de-Sus nu lasa nici o fapta fara rasplata. Cum erau batrani si sfrijiti, Codin ii lua de chica si-i zvarlea afara, in vreme de iarna. Ma duceam sa-l rog: „Codine, flacaul mamei, fie-ti mila de ei, ca ti-au dat viata! E drept, au fost rai cu tine, dar Dumnezeu nu vrea sa fii si tu ca ei. Fii bun, mieluselule, fii milostiv!" Avea suflet si-i primea din nou in casa.

Apoi, nu l-am mai vazut, timp de cativa ani. Pe noi, in vremea asta, ne-a lovit o mare nenorocire: baiatul nostru cel mare indragea o fata, dar dansa s-a maritat cu altul si el s-a impuscat cu pusca lui de vanatoare! Atunci ne-am retras aici ca sa ne rugam in tacere. si iata-l pe Codin ca se arata! Avea optsprezece ani, era voinic ca un taur si muncea intr-o echipa de lucratori la facerea soselei. Eh, cate lucruri triste!... Toti il urau, din pricina tariei lui!... Erau si din aceia cari radeau de uratenia lui... Sfinte Dumnezeule! Le rupea coastele cu un singur pumn... Dar stia el ca multi ii purtau sambetele! si atunci, pentru a nu fi luat din somn, trecea "bratul" inot, cu hainele colac deasupra capului, si se culca in balti. intr-o noapte, patru din dusmanii lui trec garla si-l cauta pe Codin ca sa-l omoare. Dragul meu baiat, a doua zi au gasit pe unul din ei lat, cu un lighean de mate iesite din burta. Codin il simtise, era si luna plina, si a ucis, aparandu-se. Judecatorii l-au achitat. Dar asculta: doi ani mai tarziu a omorat un om pe care-l prinsese in patul iubitei lui! Atunci, Dumnezeu l-a pedepsit pe Codin. Zece ani a taiat sare in ocna. Oamenii ii spun „ocnasul". N-au dreptate. Dovada e ca Dumnezeu e bun cu el si-i trimite acum un inger nevinovat, ca tine, ca sa-i tie tovarasie.

Codin ma chema afara, pentru a merge sa cautam o rata salbatica prin scorburile salciilor. Ne-am intors la pranz, basicati de tantari. Atunci ne-am pus pe un ospat imparatesc: saisprezece oua de rata in untura, bors pescaresc, o stiuca lunga cat o vulpe, o gaina cu mujdei si zece litri de vin - din care numai Codin bau jumatate. Apoi ne-am despartit. La unu dupa-amiaza treceam Dunarea, pe un zaduf mare.

Pe fata lui Codin curgeau siroaie de sudoare. Prin deschizatura camasii sale, umflata de vant, vedeam pieptul lui cu par lung si negru: ai fi zis un urs in camasa. El lasa un moment lopetile si rasufla adanc. ii spusei privindu-l drept in ochi:

- E adevarat, Codine, oamenii acestia tin mult la tine.

- Nu-i asa? izbucni el. Cu toate astea, nu le-am facut nici un bine. Altora da, cum sunt cei de azi-dimineata: lor, nimic.

- si nu stii pentru ce tin la tine?

- Nu!... Nu stiu pentru ce tin la mine!


Venira vacantele. Ma intelesesem cu Codin sa nu ne aratam niciodata impreuna in mahala, pentru a o cruta pe mama, care nu stia nimic. Dar puteam acum sa ma duc nestingherit sa ma asez pe bancile carciumii Anghelinei si sa-mi privesc prietenul in voie: de la interventia lui neasteptata, nimeni nu mai indraznea sa ma atinga. si iata cum, intr-o duminica seara, am fost martorul celei mai grozave incaierari pe care o vazuse vreodata mahalaua.

Pe la cinci, carciuma era intesata de betivani. O buna parte nu facea decat sa prelungeasca cheful inceput in ajun: Codin era dintre acestia. O banda de vreo zece insi il intovarasea, dar el, ca totdeauna, era numai cu Alexe la masa. Vinul curgea: gratarul trimitea valuri de obleti fripti: doi tigani obositi scartaiau incetisor, din vioara sau din cobza, cu sau fara acompaniament de voce. Un cantec nou circula in oras. El se potrivea atat lui Codin, cat si frumoasei si posacei lui iubite. Alexe repeta fara incetare:

Geaba ai sprancene multe,
Ca le tii posomorate.
Mai bine putintele,
Sa ma uit cu drag la ele.

Geaba ma mai duc acasa,
Ca n-am nevasta frumoasa.
Nici nevasta, nici copii,
Barbat fara capatai.

Rezemat pe ciomagul sau de corn, cu cureaua pe dupa mana, Codin asculta, bea si tacea, dar se simtea magulit, cand banda lui il saluta cu chiote de veselie. Toti erau bine imbracati, desi aveau hainele patate. Purtau palariile pe ceafa, pe frunte sau pe-o ureche, iar unii tineau intre dinti o muscata. Multi lasau sa li se vada cutitele la brau, altii le aveau ascunse sub vesta. Cu toate astea, atmosfera era calma. Cand, uimire: patru trasuri incarcate, ducand doisprezece tineri, insotiti de trei lautari, cotira coltul strazii Crivita si se oprira in fata carciumii. Toti coborara. Galagia lor pusese mahalaua in picioare. Toate femeile aparura pe la porti.

Era cu ochi si sprancene: „prietenii" din Atarnati (mahala tot asa de vestita ca si Comorofca) veneau sa se rafuiasca cu ai nostri, pentru vreo ciomageala mancata candva si nerazbunata. Nu ascundeau nimic. indrazneti, obraznici, provocatori, cerura sa bea... Nefiind nici o masa libera, fura serviti pe scaune. Ei se maniara si venira sa ia o masa, care fu, ca din intamplare, una din mesele ocupate de oamenii lui Codin. Acesta tusi linistit, si-si lua o pozitie de aparare. Cei doi javlani, care pareau sa fie conducatorii noilor-veniti, tusira si ei, fiindca sefii sunt totdeauna foarte demni. in vremea asta, gloata striga tiganilor:

- Cantati, leprosilor! Ce?... Ati inlemnit, fiindca v-am adus in cuibul secaturilor astora de comorofceni?

Codin tacea mereu. Ochii tovarasilor lui erau la el, fiindca el era cel dintai care primea insultele.

Unul spuse:

- Se-ngroasa gluma!

Fricosii, ca si cei pe care nu-i priveau aceste lucruri, o stersera. Ramasera fata in fata numai cele doua cete, hotarate la orice. Noi, baietii, ne departaram ceva mai incolo, ca sa facem loc. Anghelina strangea in graba paharele si sticlele, iar birjarii si lautarii nu asteptau decat un semnal, ca s-o ia la goana.

Semnalul acesta - care mari reputatia de om drept a lui Codin - fu dat, in seara aceea, intr-un chip cu totul neobisnuit.

Doi marinari englezi, fumandu-si linistiti pipa, treceau, plimbandu-se si privind curiosi in dreapta si in stanga. Dumnezeu stie ce vant blestemat ii impinsese prin partea locului, fiindca strada prostituatelor, singura pe care o frecventau marinarii straini, era destul de departe de mahalaua noastra.

Doi ticalosi din grupul celor din Atarnati se desprinsera, pentru a provoca pe englezi. Acestia se oprira si salutara cuviincios.

- si asa, hai?... Ati venitara pe la noi, ca sa aratati gagicilor noastre mutrele voastre de herari!

Marinarii, neintelegand nimic, se privira mirati. Atunci Codin se ridica, cu o semetie care ma infiora. Zgomotul inceta ca prin farmec. in mijlocul unei taceri de mormant, el tuna catre dusmanii lui:

- Daca haitele voastre se leaga de straini, aici la mine, vor avea de-a face...

Nu-si termina vorba, si englezii erau la pamant, dar, in aceeasi clipa, bata lui Codin cadea in gramada ca un trasnet. Cat ai clipi din ochi, nu mai puteai sa vezi nimic: birjarii plesnira din bice, tiganii din amandoua bandele si marinarii, cu revolverele in maini, o rupsera la sanatoasa. in mijlocul drumului, o movila de trupuri omenesti se innodase cu furie, invaluita intr-un nor de praf, ridicat de framantarea picioarelor. Ciomegele trosneau, cutitele cadeau din maini zdrobite: alte cutite ramaneau amenintatoare, gata sa se infiga in inima sau in burta. Adversarii dezarmati se rostogoleau intr-un corp la corp inversunat. Mamele si sotiile batausilor din mahala le sareau in ajutor si loveau la nimereala.

Atentia tuturor era insa, atrasa de lupta dintre Codin si unul din cei doi sefi atarnateni. Acesta din urma era departe de a fi de talia potrivnicului sau. il tinea totusi in respect cu ajutorul unei bate lungi si inspaimantatoare, in varful careia se gasea o piulita de osie.

Bataia se desfasura pe locul manejului si, dupa un sfert de ceas, nu se mai aflau in picioare decat cei doi fruntasi. Ranitii zaceau la pamant, printre palarii, haine, cutite si ciomege frante. Mai era unul care lupta din greu: amicul Alexe. Secatura, el tinea piept unei alte secaturi, cand, deodata, striga rugator:

- Codine!... Ma omoara!

Codin sari in laturi, se intoarse si croi adversarului lui Alexe un ciomag in spinare. Omul gemu si se prabusi, dar, in aceeasi clipa, ghioaga cea ferecata cu inspaimantatoarea piulita lovea naprasnic pe la spate in capul lui Codin, ocrotit, din fericire, de palaria de postav, infundata pana pe urechi.

O secunda, crezui ca vad pe Codin prabusindu-se... Dusmanul credea si el acelasi lucru, caci, cu ciomagul ridicat, astepta sovaind. Dar Codin nu cazu, ci, dupa ce se clatina o clipa, ametit, isi apuca bata cu amandoua mainile si incepu s-o invarteasca pe deasupra capului, descriind cercuri fulgeratoare. in felul acesta se napusti asupra rivalului sau, care, ingrozit, se retragea de-andaratelea, invartind si dansul ghioaga. La un moment dat, cele doua bate se izbira cu putere. A atarnateanului zbura in vant. A lui Codin se rupse. si pe cand cel dintai se punea pe-o fuga de-i sfaraiau calcaiele, cel de al doilea, tragand cutitul, se lua dupa el. Atarnateanul alerga in zigzag, cu pasi mici si iuti, pentru a-l insela pe Codin, care, cu salturi de gorila, il urmarea de aproape, intinzand cutitul gata sa-l injunghie si suflandu-i in ceafa duhul mortii.

intelesei numaidecat ca, din toata lumea aceea care privea pe la porti, nu se va gasi nimeni care sa sara si sa scape un om de la moarte, nimeni care sa evite unui fost ocnas o noua osanda. in aceasta fugareala ucigasa, cele doua victime ale vietii isi pierdusera infatisarea omeneasca. Codin, cu ceafa si cu urechea dreapta plina de sangele care curgea din palarie, cel urmarit, cu fata alba ca ceara, cu gura deschisa, cersea din ochi indurare. Iata ca, tocmai cand treceau pe dinaintea trotuarului meu, il vad pe Codin ca intinde bratul si loveste. Un singur strigat iesi din piepturile tuturora. O femeie insarcinata lesina... Dar cutitul nu face decat sa sfasie haina, de sus pana jos, cu captuseala cu tot - si acum, cu cele doua pulpane falfaind in vant, cel gonit alerga cu ultima deznadejde, gafaind, clatinandu-se.

De data asta, Codin nu va mai spinteca haina, ci chiar sira spinarii. si parca-l vad pe Codin in lanturi, dus intre baionete la Palatul justitiei, unde-l vor judeca "domnii aceia cari nu tutuiesc".

Un gand ma fulgera! si la apropierea celor doi indraciti, ma trantesc la pamant in picioarele lui Codin. Gheata lui grea imi izbeste trupul, si Codin cade cu capul in tarana, in timp ce eu tip mai tare decat era nevoie, tip, inainte de a fi lovit.

Ma uit dupa cel urmarit: e departe, fuge si intoarce capul fara sa inteleaga nimic, fara sa-si creada ochilor, iar eu sunt tare bucuros ca el e departe. inainte de a se face nevazut dupa colt, omul isi intoarce din nou capul, si din nou nu intelege nimic. Multimea impestritata, misunand in fata portilor si muta de spaima, nu pare sa inteleaga nici ea ce s-a petrecut.

Era totusi cineva care intelegea.

Stam amandoi intinsi la pamant, eu, tinandu-mi coasta unde ma lovise gheata; Codin, scotandu-si cu greutate palaria si constatand ca, dedesubt, nu mai era par, ci un calup rotund de piftie rosie. El incepu sa ia cu amandoua mainile bucati de sange inchegat, pe care le arunca in praf. Apoi, pipaindu-se dupa cap, ma privi drept in ochi. Fata lui, asudata si manjita de sange, semana cu aceea a unui inecat scos din apa si lasat la aer, pe mal, atat il congestionase mania si il facuse de nerecunoscut. Ochii, injectati si iesiti din orbite, priveau, cu acea fixitate turbure pe care o au cainii turbati. Desclestandu-si cu greutate falcile intepenite de ura, spuse:

- Ai vazut tot?...

ii raspunsei afirmativ, coborand pleoapele.

- E vina mea?

Facui semn din cap ca nu. Nu puteam vorbi, de groaza celor ce vedeam in jurul meu. Trei trupuri zaceau, de la inceputul incaierarii, fara sa mai dea semne de viata.

Codin isi lua cutitul si se ridica cu greu. Cercetaram pe cei trei raniti de moarte: doi dintre ei erau in agonie: al treilea, cu fata la pamant, intr-un lac de sange, avea ochii inchisi, iar obrazul stang se rezema pe praful moale. Aratandu-mi-l cu degetul, Codin spuse:

- Acesta nu mai are nevoie de nimic! Ceilalti il vor urma inainte de apusul soarelui.

Mortul era un flacau din mahalaua noastra, prieten devotat al lui Codin: cei ce trageau sa moara faceau parte din ceata atarnatenilor.

Ne indreptaram spre bulevardul Cuza, unde Codin voia sa ia o trasura si sa se duca la un doctor. Departandu-ne de Comorofca, imi aruncai inca o data ochii pe campul de bataie. Multimea incepuse sa se adune cu teama, dar nu vedeai nici un om de la politie, nici o ambulanta.

Omenirea e libera sa se omoare...


Codin se insanatosise, cand ancheta oficiala, dupa ce ascultase pe toti martorii groaznicului macel, il scosese din cauza. Ma plimbam acum cu Codin in vazul si cu stiinta tuturor: un manz insotind un elefant!...

si iata ca se zvoni intr-o dimineata, ca holera, care bantuia in Rusia, patrunsese pe Dunare pana la Reni. Nelinistea fu mare, autoritatile isi adusera, in fine, aminte ca mahalaua Comorofca era un focar de infectie si trimisera agenti sanitari, insarcinati s-o inece in var si in acid fenic.

Mama voia sa ma trimita la tara, la unchii mei, dar m-am impotrivit: Codin ma atragea mai mult decat Baldovinestii. Prietenul meu isi batea acum mama in fiecare seara si o arunca noaptea in strada. Cum era foarte cald, ea statea acolo pana la ziua, ghemuita pe pietroiul din fata portii.

Dimineata, cand pleca in port, Codin o gasea dormind, ii mai dadea un picior si o lasa gemand.

Eram foarte mahnit de o asemenea cruzime. Explicatia pe care o da mahalaua era ca mama Anastasia avea pamant si ca fiul ei o batea ca sa-l vanda. Povestea aceasta nu-mi ajungea, iar Codin nu-mi dadea nici o lamurire. Femeile, pana si mama, vorbeau de aceste schingiuiri, cu o liniste inspaimantatoare: se obisnuisera. Ele se mirau, mai curand, cand auzeau ca mama brutalizata dormise o saptamana in odaia ei. Aceasta neindurare se datora, mai mult faptului, ca mama Anastasia era salbatec de tacuta. Vecinele spuneau ca nici nu stiu cum ii e glasul. Zgarcita pana la dezgust, inchisa la suflet si dusmanoasa, ea umbla vesnic numai prin mijlocul drumului, pentru ca sa evite orice atingere cu alti oameni. O vedeai strecurandu-se printre carute si trasuri, pipernicita, slaba ca o aratare. Nimeni nu stia unde se duce, nici de unde vine. Cu toate ca-i scotocea adesea boarfele, Codin nu gasise niciodata la ea nici macar cu ce ai fi putut cumpara un catel de usturoi. Cand era aruncata afara, ea urma supusa pe femeia, care binevoia s-o adaposteasca o noapte si sa-i dea o Strachina de ciorba. Dar, a doua zi, aceste femei erau pentru ea niste necunoscute. tinea vesnic ochii la pamant, ca sa adune cuie ruginite, carpe, cioburi si cutii goale de chibrituri. Cand o intreba cineva:

- Bine, Anastasio, de ce nu vinzi ceva pamant?

Raspundea neschimbat:

- Fiecare le stie pe ale lui.

Cand se zvoni de holera, Codin incepu s-o ia din scurt. si era ceva hazliu! Cu nasul lipit de gardul care despartea curtile noastre, vedeam tot ce se petrecea la ei. Codin sosea, isi gasea mama pe prispa si ii dadea cateva picioare: apoi, ridicand-o de ceafa, aproape numai cu doua degete, asa cum faci cu motanii raiosi, o arunca in ulita. Ai fi zis ca fiecare din ei isi facea o datorie zilnica: el, de a-i distribui portia de lovituri si de a o azvarli: ea, de a se afla la postul ei pentru a „incasa", a geme putin si a se aseza pe pietroi. Nici un cuvant, nici un tipat mai tare, nici o explicatie. Fiecare stia despre ce era vorba.

Mama nu se amesteca niciodata in treburile altora: dar, intr-o seara, gandindu-se poate ca este de datoria ei, se intoarse insotita de Anastasia. Aceasta o urma ca un biet animal si, in bucatarie, se ghemui tacuta intr-un colt. Nu cunosteam inca expresia ochilor ei, si incercarile mele de a-i privi au fost zadarnice. Ea statea cu capul in jos, ca o tampita, aruncand in jurul ei priviri piezise.

Desi lampa ardea aproape de coltul in care se asezase Anastasia, nu puteam totusi sa vad decat gura ei, cu buzele tivite si ascutite, ca o tartita de gaina. Mama ii dadu sa manance putina ciorba, apoi, apropiindu-si scaunul de ea, ii spuse:

- Te chinuiesti de pomana, biata Anastasio! Ai face mai bine sa vinzi pentru fiu-tau cateva pogoane de pamant, ca sa te lase in pace. stiam ca nu raspunde niciodata decat prin fraza ei unica, dar spre uimirea noastra, vorbi - si ceea ce spuse fu groaznic. Abia miscandu-si buzele, cu voce sparta, ne privea cu ochi de bufnita:

- Spui ca as face bine sa vand... Sa vand, sa vand... E usor pentru voi. Eu iti spun ca baiatul tau ar fi facut mai bine sa-l lase pe ocnas sa ucida in ziua aia... Ar fi fost acum la ocna... Scapam de dansul.

Schimbai cu mama o privire plina de spaima. Nu ne venea sa credem ochilor. Ma cuprinsese o furie nebuna, imi venea sa-i arunc lampa in cap, dar iata ca, in chenarul negru al usii deschise, aparu Codin. Mama ii sari inainte, pentru a nu-l lasa sa se apropie de batrana. Neclintita in fata lui, privindu-l drept in ochi, ii spuse:

- Codine!... N-ai s-o atingi in casa mea, decat trecand peste mine...

Codin, cu capul gol, in papuci si in camasa, pleca fruntea si-si lipi barbia de piept, in semn de incuviintare. Pe urma, ridicand capul:

- Mama Joito! N-am venit sa ma ating de ea, ci ca sa-ti spun sa nu tii sub acoperisul dumitale pe nemernica asta! Nu e o mama, e ciuma...

- Te-a purtat in pantecele ei, Codine! il intrerupse mama.

El isi duse mana la frunte.

- Nu-mi mai aduce aminte!... Mi-e rusine!... M-a nutrit cu venin. si pleca, ascunzandu-si fata cu mana.

Mama se intoarse catre "ciuma".

- Nenorocito! Te va omori!... Ai sa vezi!

- Nu-i nimic! Dar pamant nu vand!

- si ce vrei sa faci cu pamantul? Tot lui o sa-i ramana, dupa moartea ta!

- Nimic!... N-o sa-i ramana nimic!... Am dat tot bisericii, tot, na!...

Facu cu tifla catre usa. Atunci mama o dadu afara si Anastasia se duse sa se ghemuiasca pe pietroiul ei.


De cateva zile, Codin se pregatea sa se duca la vanatoare de rate si gaste salbatice, foarte departe, in tufisurile mlastinoase. Avea o pusca frumoasa cu „incarcatura centrala" si-mi lasa gura apa, cand il priveam fabricandu-si cartusele. Dar erau greutati mari de infruntat: trebuia sa pleci de cu seara, sa te culci in balta, sa strabati kilometri de maracini si de ape statatoare, in care misuna lipitorile si tantarii. Caci, in timpul ouatului, cand pasarile se adapostesc in salciile noastre, vanatul este oprit, iar atunci cand el este ingaduit, ele parasesc meleagurile noastre si se duc la dracu in praznic, unde putini vanatori indraznesc sa le caute.

- Este tara nufarului alb si a murelor salbatice, catifelate, mari cat ciresele... imi spuse Codin, facand cu ochiul.

Nu trebuia mai mult, ca sa-mi pierd capul: si seara, o instiintai pe mama ca a doua zi, voi insoti pe Codin la vanat. Ea stia ca ar fi fost zadarnic sa se impotriveasca. Cu toate ca eram un baiat cuminte si ma intelegeam cu mama in toate privintele, pentru anumite lucruri, eram neinduplecat. Dansa opuse mai intai o slaba rezistenta, apoi ceda.


Vanatoarea in baltile mari poate sa tina mai multe zile - totul depinde de noroc. Plecarea vanatorului constituie o frumoasa manifestare de mandrie: pusca, sacul de vanat, cartusierele, sacul cu hrana, paturile, toate acestea sunt pline de vanitate si de fagaduieli. Copiii mahalalei formeaza o companie de onoare, care intovaraseste pe vanator, o buna bucata de drum. La intoarcere, il pandesc si il primesc cu sentimente deosebite: daca sacii sunt plini de vanat, il ridica in slava, daca, din nenorocire, sunt goi, il intampina cu ostilitate si batjocura.

Onorurile plecarii, Codin le primi in fata carciumii Anghelinei, de unde isi lua provizia de bautura - apa din balti fiind nesanatoasa. Apoi ne duseram sa luam un caine, care, bucuros, sari pe Codin, ca si cum ar fi fost stapanul lui. La caderea noptii, barca noastra plutea departe, pe Filipoiu, pe care-l parasi indata, pentru a intra pe un "brat" mic, foarte ingust. Codin cunostea baltile, cum isi cunostea buzunarele. Alunecam pe sub salcii stufoase, care ne ascundeau cerul instelat, singura calauza in aceste meleaguri. Totusi, Codin vaslea fara sovaire. Uneori, apele fiind mici, barca atingea fundul. Atunci inaintam agatandu-ne de ramurile salciilor, sau impingand cu lopetile in maluri si, cand nici asta nu mai folosea la nimic, Codin se cobora in apa pana la genunchi si tragea barca.

- Ei dracie, apele sunt mai mici decat credeam!... Dar nu trebuie sa ne suparam pentru atata lucru. Daca cerul ramane senin, va iesi in curand luna plina... Atunci va fi mai placut si mai usor de inaintat.

Curand salciile se rarira, cerul se arata in toata frumusetea sa nocturna si intinderi de pamant, mari si intunecate, se deschisera in fata noastra. Ne gaseam intr-un adevarat labirint de canaluri naturale, mirosind a namol si a peste. Trebuii sa ma cobor si eu, pentru a usura barca: si, in timp ce Codin tragea de lant, eu ma desfatam alergand descult pe huma moale ca un covor, alaturi de „Tigrus" pe care-l tineam de curea.

Dupa numeroase cotituri, daduram, in sfarsit, de un lac mare si adanc, in care eram fericiti sa putem pluti in voie. in tacerea usoara a pasnicei nopti de iulie, gustam, pentru intaia oara, placerea rara de a ma simti pierdut in imensitatea baltilor, de a nu auzi alt zgomot decat plescaitul lopetilor, salturile pestilor la suprafata si tipatul bufnitei in intunecimea noptii.

Discul aprins al lunii pline se gasea deasupra orizontului, cand, Codin, incarcat cu uneltele de vanatoare, iar eu tinand cainele, parasiram barca pentru a merge pe uscat, catre cuibul gastelor si al ratelor salbatice.

in fata noastra, mare cat pamantul, se deschidea nesfarsita intindere a stufarisului, leganata de adierea usoara si calda a unui vant de vara - haosul acesta in care domnesc lupul, vulpea, miriadele de tantari, in care cel mai tare, fara nici o opreliste, il sugruma pe cel mai slab: unde lipitoarea e iute ca un sarpe; unde gustoasele mure si stralucitorul nufar nu sunt atinse decat de adierea vantului, si de unde se ridica, in infiorarea noptilor de vara, dumnezeiescul cantec al broastelor, verzi ca frunza lata pe care stau pitite. Merseram kilometri intregi pe un teren maracinos, sacaiti de zgarieturile pe care ni le faceau rugii spinosi, ale caror mure ne cadeau in mana. Strabatuseram cateva balti, adanci pana la piept, deschizandu-ne cu greu drum prin desisurile de stuf si rogoz, cu frunzele taioase si pline de mazga.

Auzit de aproape, in noaptea uimitor de luminoasa, maretul cantec al broastelor intrece in frumusete toate emotiile care ar putea sa-ti inalte sufletul. Codin imi arata papurisul plecandu-si Spicele flocoase, care pareau ca asculta concertul si multumesc lui Dumnezeu.

- Am ajuns!

Codin isi arunca povara la pamant.

Ne aflam la marginea unei intinderi de apa, care cuprindea mai multe zeci de hectare, cea mai mare dintre toate cele pe care le Strabatusem. Celelalte maluri, hat departe, abia se zareau in lumina lunii.

Codin scoase din sac o mica secera si, intrand in stufaris, incepu sa taie cu infrigurare.

- Ce faci cu atata stuf? intrebai.

- O insula, manzule, o insula si o coliba, pentru a insela vanatul. Ai sa vezi numaidecat... Aduna-l, daca vrei, gramada la un loc. Cand voi termina, voi face snopi.

Ceva mai tarziu, intr-un loc mai putin adanc al lacului, se putea vedea un ostrov facut din sase straturi de snopi, asezati ca o stiva. Coliba, facuta de asemeni din stuf, ne ascundea. in loc de tavan, cerul. Aceasta era panda.






Codin - partea 01
Codin - partea 02


Aceasta pagina a fost accesata de 756 ori.
{literal} {/literal}