Chira Chiralina - Stavru

Chira Chiralina - Stavru

de Panait Istrati



Adrian strabatu, buimac, scurtul bulevard al Maicii Domnului, care, la Braila, duce de la biserica cu acelasi nume la Gradina publica. Ajuns la intrarea gradinii, se opri, incurcat si necajit.

- Ce dracu! exclama el cu voce tare, nu mai sunt copil! si cred ca am tot dreptul sa inteleg viata cum o simt.

Erau orele sase seara. Zi de lucru. Aleile gradinii erau aproape pustii catre cele doua porti principale; soarele crepuscular aurea nisipul, in vreme ce boschetele de liliac se scufundau in umbra serii. Liliecii zburau de colo-colo, zapaciti. Bancile pe alee erau aproape toate libere, afara de cele din colturile ascunse ale gradinii, unde perechi de tineri se imbratisau amoros si deveneau serioase la trecerea inoportunilor. Adrian nu dadu atentie nici unuia din oamenii ce intalni in drum. El sorbea lacom aerul curat, care se ridica din nisipul de curand udat - amestec imbalsamat de miros de flori - si se gandea la ceea ce nu putea intelege.

El nu intelegea mai ales impotrivirea mamei sale la legaturile lui de prietenie, impotrivire care daduse nastere la o cearta violenta intre mama si fiul ei unic. Adrian isi zicea:

"Pentru ea, Mihail e un strain, o haimana suspecta, servitorul placintarului kir Nicola. Dar, ce? Eu ce sunt? Un zugrav de case si, pe deasupra, o fosta sluga a aceluiasi placintar! si daca maine am sa ma duc in alta tara, numai pentru atata trebuie sa fiu socotit ca o haimana?".

Atatat, el lovi din picior:

"Ei dracia dracului!... E o nedreptate revoltatoare pentru bietul Mihail! Eu il iubesc pe omul asta, fiindca e mai destept ca mine, mai invatat, si fiindca rabda mizeria fara sa se planga. Cum? Pentru ca nu vrea sa-si strige pe acoperisuri numele, tara si numarul dintilor care ii lipsesc, nu e decat o haimana?... Ei bine, eu vreau sa fiu prietenul acestei haimanale! si sunt foarte fericit de asta."

Adrian isi continua masinal plimbarea, odata cu critica mintala a celor ce-i spusese mama-sa; si totul ii paru absurd:

"si povestea asta cu insuratoarea? N-am decat optsprezece ani si ea se gandeste sa-mi arunce o neroada in spinare,

o neroada sau poate o puioasa, care sa ma copleseasca cu dragostea ei si sa faca din odaia mea o hazna! Ei drace! S-ar zice ca nu e nimic mai inteligent pe lume decat sa prasesti la prosti, sa umpli lumea de sclavi si sa devii insuti primul sclav al acestei prasile! Nu, nu!... Mai bine un prieten ca Mihail, fie el si de zece ori mai suspect! Cat despre invinuirea ca "trag oamenii de limba pentru a-i face sa vorbeasca" - pe legea mea, nici eu nu stiu prea bine de ce-mi place "sa trag oamenii de limba!" Asta-i, poate, pentru ca lumina vine din vorba celor tari, proba Dumnezeu care a trebuit sa vorbeasca ca Lumina sa se faca."

in linistea acelei seri primavaratice, sirena unui vapor sageta aerul cu fluieratul ei strident. Tanarul se trezi, in vreme ce o adiere parfumata de trandafiri si garoafe il intampina.

Adrian se indrepta spre marea alee care se intinde de-a lungul malului inalt ce domina portul si Dunarea. El se opri un minut pentru a privi miile de lampi electrice care scanteiau pe vapoarele ancorate in port si pieptul i se umfla intr-un nestapanit dor de duca.

"Doamne! Ce bine trebuie sa fie sa te gasesti pe unul din aceste pacheboturi, care aluneca pe mari si descopera alte tarmuri, alte lumi!..."

Necajit de a nu-si putea implini dorul, el porni din nou cu capul in jos; dar se auzi deodata chemat din urma:

- Adrian!

Se intoarse. Pe o banca, prin apropierea careia trecuse, sta un om, cu picioarele incrucisate, si fuma. Miopia si intunericul impiedicara pe Adrian sa-l recunoasca. Omul se ridica, si Adrian se apropie de el oarecum contrariat, cand o exclamatie de bucurie ii scapa:

- Stavru!

isi stransera mainile si Adrian se aseza alaturi.

Stavru, negustor ambulant - numit "limonagiul" din cauza marfii ce vindea prin balciuri - era var de-al doilea, dupa mama, cu Adrian, si o figura foarte cunoscuta altadata in cercurile baietilor de viata din mahala. El era acum uitat, ingropat sub dispretul unui scandal pe care firea sa il pricinuise cu treizeci de ani in urma.

De talie deasupra mijlociei, blond spalacit, foarte slab si foarte zbarcit; ochii sai albastri si mari, cand deschisi si sinceri, cand ascunsi si vicleni, dupa imprejurari, infatisau toata viata lui Stavru. Existenta de burlac hoinar, zvarlit de ici-colo de natura lui nomada si ciudata; viata prinsa la varsta de douazeci si cinci de ani in tristul angrenaj al societatii (casatorie cu o fata bogata, frumoasa si sentimentala), din care iesi dupa un an acoperit de rusine, cu inima sfasiata, cu caracterul falsificat.

Adrian cunostea vag povestea. Mama-sa, fara a intra in amanunte, i-o da exemplu de ticalosie, dar Adrian tragea incheieri cu totul opuse; si nu o data, cu instinctul care era la baza sufletului sau, el se plecase asupra lui Stavru, asa cum te pleci asupra unui instrument muzical pe care vrei sa-l auzi sunand; instrumentul se impotrivise.

De altminteri, ei nu se vazusera decat de vreo trei sau patru ori, totdeauna pe strada. Casa mamei sale era inchisa pentru Stavru, ca toate casele cinstite. si apoi, ce ar fi putut el sa spuna, derbedeul tuturor iarmaroacelor, baietandrului rasfatat si tinut din scurt?

Stavru trecea drept un flecar pentru toata lumea - si era in adevar, voia sa fie. in costumul sau prapadit si botit chiar cand era nou; cu infatisarea sa de taran orasenit, cu camasa necalcata, fara guler, cu aerul sau de geambas hotoman, el se deda la o parada de vorbe si de gesturi care amuzau pe oameni, dar care lui nu-i aduceau decat umilire, dispret.

El isi striga cunoscutii in plina ulita cu porecle potrivite si comice, niciodata suparatoare. Multe dintre ele prinsesera. Daca cineva ii placea, il lua cu el la carciuma, comanda o jumatate de kilogram de vin, dar dupa ce ciocnea un pahar, iesea in curte pentru "o mica trebuinta" si nu se mai intorcea, lasand pe invitat sa plateasca! Iar daca intalnea vreun plicticos, el ii zicea iute: "Cutare prieten te asteapta in cutare cafenea; alearga repede!".

Dar ceea ce entuziasma pe Adrian erau glumele lui Stavru, cu capetele de tari si cu tabachera. in cursul unei conversatii, limonagiul scotea din buzunar un cap de tar si-l atarna pe poala hainei altui flecar ca el. Bietul om pleca si se plimba pe strada cu capul de tar atarnat de haina, spre cea mai mare desfatare a trecatorilor.

Gluma cu tutunul era si mai buna. Stavru nu pregeta sa acosteze pe orice cunostinta ii iesea in cale si sa-i ceara sa "rasuceasca" si el o tigara, dar de indata ce era servit, in loc de a inapoia tabachera cu multumire, el o baga in propriu-i buzunar, care era spart, de unde ea indata cadea, rostogolindu-se pe pamant. Atunci se repezea, o ridica, o stergea, se scuza, si voind s-o bage in buzunarul proprietarului, el o scapa pe de laturi. Biata cutie, care era din metal nichelat ori din carton presat, cadea din nou pe pavaj!

- Ah, cat sunt de stangaci!

- Nu e nimic, raspundea de obicei pacalitul, examinandu-si scula turtita, in vreme ce privitorii se prapadeau de ras.

Dar Stavru nu se mai intalnea dupa aceea cu tabacherele pe care le batjocorise o data.

Astfel, Adrian incepuse sa iubeasca acest om pentru farsele sale. Cu toate astea, lucruri ciudate se intamplasera, care-l tulburau si-l incurcau: cateodata in plina gluma si nazdravanie, Stavru, serios, se intorcea catre Adrian pironindu-l in ochi cu o privire limpede, linistita si stapanitoare, cum facem cand ne uitam in bunii si naivii ochi ai unui vitel. Atunci el se simtea micsorat de acest limonagiu de balci, de acest analfabet. I se parea straniu si se puse sa-l observe. Dar prilejurile erau rare. Privirea misterioasa si tulburatoare pa care Adrian o numea in taina "celalalt Stavru" se arata rar si numai pentru el.

Totusi, intr-o zi - era cu cateva luni inainte de intalnirea din gradina - intovarasind pe limonagiu la bacanul sau - un grec batran si tacut care-i furniza zaharul si lamaile - el vazu deodata aparandu-i "celalalt Stavru". Adrian se infipse in ochii lui.

intr-un colt al magazinului putin luminat, Stavru cu zbarciturile fetei suprimate, cu trasaturile indulcite, cu ochii mari deschisi, ficsi si luminosi, privea pe bacanul cu chip umflat si posac si zicea, sfios, dar hotarat, in vreme ce celalalt il aproba cu capul:

- Kir Margulis... Merge prost... Nu e cald si limonada nu se vinde. imi mananc economiile mele si zaharul d-tale... Prin urmare, ai inteles? Nici de data asta nu platesc. Ce zici? O sa fie ca si celelalte dati: daca mor o sa pierzi zece lei.

si negustorul zgarcit, dar cunoscator la oameni, acorda creditul cu o strangere de mana seaca, cum ii era si viata.

Afara, cu marfa sub brat, Stavru se grabea sa faca o gluma, sa arunce o salutare vreunei vagi cunostinte si sa sara intr-un picior:

- L-am pacalit, Adrian, l-am tras pe sfoara, soptea el, la urechea tanarului.

- Ba nu, Stavrule! protesta Adrian; nu l-ai pacalit deloc, o sa platesti!

- Da, Adrian, o sa-i platesc de n-oi muri... si daca o sa mor, o sa-i plateasca dracu!

- Daca mori!... Asta e altceva. Dar tu zici ca l-ai pacalit: asta ar insemna ca esti necinstit...

- Poate ca sunt...

- Nu, Stavrule, vrei sa ma inseli; tu nu esti un om necinstit!

Stavru se opri brusc, isi trase tovarasul langa gard si luandu-si pentru moment infatisarea-i rara, de sfiala si subjugare in acelasi timp, zvarli in nasul lui Adrian:

- Da, sunt necinstit! Din nenorocire, Adrian, sunt necinstit!

si zicand acestea, el voi sa-si reia drumul, dar Adrian, cuprins de un fel de frica, il apuca de reverul hainei, il retinu si-i striga cu o voce inabusita:

- Stavrule, stai! Ai sa-mi spui adevarul! Eu vad in tine doi oameni: care e cel adevarat? cel bun sau cel rau? Stavru se impotrivea:

- Nu stiu!

si smulgandu-se brutal din mainile lui Adrian:

- Lasa-ma-n pace! striga el suparat.

Apoi, nitel mai departe, socotind ca a jignit pe tanar, adauga:

- iti voi spune, cand o sa-ti creasca tuleile mai mari!

De atunci ei nu se mai vazura: Stavru batand balciurile intre martie si octombrie, iarna vanzand castane coapte, Dumnezeu stie pe unde. Pe la Braila, nu venea decat sa se aprovizioneze.

Adrian a fost tot atat de multumit sa-l intalneasca acum pe banca in gradina, cum trebuie sa fie multumite raurile cand se unesc cu fluviile cand se pierd in sanul marilor.

Stavru, contrar obiceiului sau, a fost mai putin vorbaret si asta facu si mai multa placere lui Adrian. ii examina figura in lumina palida a serii si o gasi aceeasi. Nimeni n-ar fi putut sa-i ghiceasca etatea. Totusi, Adrian baga de seama ca, pe la tample, blondul palid al parului se facuse alb-fumuriu.

- Ce ai de te uiti asa la mine? intreba Stavru, plictisit; nu sunt de vanzare.

- stiu, dar as vrea sa-mi dau seama daca esti tanar sau ai inceput sa imbatranesti.

- Sunt tanar si batran: ca vrabiile.

- Adevarat: ce mai vrabioi imi esti, Stavrule!

si dupa o mica pauza:

- Nu cumva vrei tabachera mea, ca sa mi-o trantesti nitel pe jos? Asta ti-ar aminti poate ca sunt mereu curios sa stiu de unde vii, unde te duci si cum iti merg afacerile?

- De unde vin si unde ma duc, n-are nici o importanta; pot sa-ti spun insa ca afacerile nu-mi merg prea rau. Cu toate astea, manzule, astazi sunt foarte plictisit! si el lovi cu palma peste genunchiul lui Adrian.

- Asta ti se intampla cam rar, ii replica tanarul; si pentru ce esti nemultumit, Stavarache? S-au rarit lamaile?

- Nu, nu lamaile, ci haimanalele de treaba, de odinioara, s-au rarit.

- Haimanalele de treaba? exclama Adrian, asta nu se poate, haimanalele nu pot sa fie de treaba!

- Asa crezi tu? Eu cunosc totusi cateva...

Stavru se indoi de mijloc si ramase asa, cu ochii la pamant. Adrian il simti ca vorbea serios si voi sa afle mai mult, dar el proceda cu bagare de seama:

- Mi-ai putea spune pentru ce anume ti-ar trebui o asemenea haimana?

- Pentru a ma insoti la balciul din Slobozia, joia viitoare. La drept vorbind, nu e pentru mine, dar e ca si cum ar fi... stii ca am obiceiul, in balciuri, sa ma asez langa cate un placintar care face gogosi. taranii mananca si li se face sete, atunci eu sunt gata cu limonada. La nevoie, un pumn de sare in aluatul gogosilor... (Vezi ca nu sunt cinstit.) Ei bine, am pe placintar, e kir Nicola...

- Kir Nicola! tresari Adrian.

- Vecinul nostru, fostul tau stapan. Dar, iata nenorocirea: el nu-si poate parasi cuptorul ca sa mearga la balci. ii trebuie deci o "haimana de treaba" care sa insoteasca pe servitorul sau Mihail si sa adune gologanii, pe cand celalalt se va ocupa cu prajitul gogosilor. Sunt doua zile de cand caut o asemenea haimana.

- Din zi in zi, Braila devine tot mai saraca in oameni!

Adrian se simti strapuns de un fior. Se ridica in picioare, in fata limonagiului si zise:

- Stavrule! Sunt eu demn sa fiu haimanaua de treaba

pe care-o cauti? Negustorul ridica ochii:

- Zau, nu glumesti?

- Pe cuvantul meu de haimana, asa cum o intelegi tu!

Merg cu voi! Stavru sari ca un cimpanzeu si striga:

- Da-mi laba, pui de vantura-lume. Esti demn urmas al stramosilor tai chefaloniti!

- O, desigur, trebuie sa fi fost mari haimanale!

Zicand aceasta, limonagiul saruta pe zugrav; pe urma, luandu-l de brat, plecara in goana:

- Iute la Nicola, sa-i dam vestea buna! Plecam cel mai tarziu maine, duminica, spre seara, pentru a ne gasi la Slobozia marti dimineata si sa apucam locuri bune. O zi si doua nopti cu caruta. Calul o sa mearga la trap si la pas, dupa puterile lui si dupa taria vinurilor ce-om gasi pe la hanuri.

Aparitia colindatorului de balciuri si a "manzului" sau, prilejui o violenta discutie in placintarie. Kir Nicola intelese dupa urletele lui Stavru ca daduse norocul peste el. Acesta ii debita pe nerasuflate o tirada in turceste. Mihail, care era la curent cu afacerea, se amesteca in discutie, spre marea uimire a lui Adrian, care nu pricepea o vorba. La o replica serioasa a lui Mihail, el vazu pe kir Nicola ridicand din umeri si pe Stavru potolindu-se, dar strigand indata intr-o greceasca perfecta:

- Nu va fie teama de ce-o sa zica mama-sa, o, "pedia mu!" (copiii mei!). Daca ar fi fost sa ma iau dupa viata mamei mele - acum cincizeci de ani - n-as fi stiut niciodata cum rasare si apune soarele dincolo de santul care inconjura atunci frumoasa noastra cetate Braila! Vedeti voi, dragii mei, mamele sunt toate la fel, ele vor sa retraiasca in copiii lor, atat sarmanele lor placeri, cat si plictiselile lor fara farmec. si apoi, ia spuneti-mi, cu ce am gresit daca suntem asa cum ne-a lasat Dumnezeu? Nu-i asa, Adrian?

Mihail interveni din nou, tot in greceste:

- in asta ai dreptate, prietene, dar noi nu cunoastem pe mama lui Adrian; putem avea a face cu o dureroasa exceptie. in ce ma priveste, va propun sa trimitem pe Adrian sa-i ceara invoirea; daca o obtine, voi fi primul sa ma bucur. Dar fara stirea mamei lui, ori impotriva vointei sale, ei bine, nu voi merge la balci.

Vorbele astea facura pe Adrian sa plece ca vantul.

Mama-sa tocmai pregatea cina. El se opri in mijlocul odaii, cu ochii umezi, cu obrajii rosii, cu parul zbarlit. Neavand pregatit ceea ce trebuia sa-i spuna, isi simti vocea strangulata. Dar ea il ghici si-i lua inainte:

- Iar esti cu capul in nori!

- Da, mama...

- Ei bine, daca e vorba sa reincepi muzica de adineauri, te rog! Fa ce crezi ca poti face, fara a-mi sfasia prea mult inima si nu te ingriji de mine. E mai bine asa.

- Nu e vorba de nimic sfasietor, mama, raspunse Adrian. Sunt fara lucru timp de opt zile, poate mai de mult, si as vrea sa insotesc pe Mihail la balciul din Slobozia. Ar fi un bun prilej pentru mine sa vad locurile acelea frumoase si sa castig in vremea asta ceea ce pierd dincoace.

- O sa fiti numai voi doi?

- Da... nu... o sa fie si Stavru...

- Foarte frumos! Merge din ce in ce mai bine... si ala trebuie sa fie in ochii tai un "filosof", nu-i asa? si cum baiatul tacea, ea adauga:

- in sfarsit, poti sa te duci!

- Fara sa te superi, mama?

- Fara sa ma supar, dragul meu.

Plecarea avu loc in duminica aceea, sub ochii si glumele tatelor din strada Grivitei, vecinele placintarului. Stavru sosi la ceasurile patru dupa-amiaza cu caruta in care se aflau toate marafeturile lui: butoiul de apa, iar in el, cofele, zaharul, lamaile, paharele etc. inaintea placintariei, el incerca cu ajutorul lui kir Nicola si al lui Mihail materialul necesar pentru fabricarea gogosilor: o masa, un mangal, o tigaie mare, doi saci cu faina, mai multe bidoane cu untdelemn si uneltele. Se facu apoi si un leagan pentru trei insi.

Pentru a scuti pe Adrian de batjocurile mahalagiilor, mama-sa iesi cu el, o jumatate de ora mai inainte de sosirea lui Stavru. in strada Galati se despartira, ea urmand sa se duca la o prietena, iar el luand-o spre soseaua pe unde avea sa apara caruta. si imbratisandu-si copilul, ii zise:

- Vezi tu, Adrian, ma supun vointelor tale, dar intr-o zi, te vei cai de ce faci azi; calatoria pe care o intreprinzi acum iti va da gustul sa faci maine altele mai lungi, din ce in ce mai lungi; si daca tu nu poti sa-mi spui ce fericire iti pregateste acest viitor, eu pot sa te asigur de pe acum ca vom avea sa plangem amandoi intr-o zi - sa-mi fie vorba intr-o doara!

El voi sa raspunda, dar ea il parasi. tintuit locului, Adrian o urmarea cu privirea: mergea drept, drept inainte, asa cum ii fusese si viata, dreapta, simpla, dureroasa. Singura abatere de care se facuse vinovata n-o regreta, cu toate ca o costase asa de scump: era greseala de a fi facut un copil "din flori". Cu tulpan si bluza de panza ieftina, cu batista in mana dreapta, ea ridica usor cu mana stanga rochia prea lunga ce se tara in praf, si tinea ochii tintiti in pamant, ca si cum ar fi cautat ceva - ceva ce nu pierduse inca, ceva ce era pe cale sa piarda.

Sarmanul meu frate Adrian! Tremuri... in caruta asta care se infunda pe soseaua nationala, inghemuit pe perna langa Stavru, care mana calul la trap si canta armeneste la dreapta ta, si rezemat de umarul lui Mihail, care fumeaza si tace, la stanga ta, - tu tremuri, bunul meu prieten! Dar nu de frig! Sa tremuri tu oare de frica? Sau - strans intre acesti doi demoni ai vietii tale - te infiori poate sub rasuflarea destinului tau, care te impinge nu numai catre balciul din Slobozia, ci inca spre marele balci al existentei tale, care de-abia incepe?...

Multa, multa vreme - sub rasfrangerile unui apus incarcat de furtuna, calatorind pe soseaua dreapta ca o funie intinsa intre randurile de arbori si lanurile de grau - Stavru canta si se jeluia in armeneste. Multa vreme, Mihail si Adrian ascultara fara a intelege nimic, dar simtind totul. Pe urma noaptea ii invalui, pe ei si gandurile lor.

Sate si catune urmara altor sate si catune, cuiburi saracacioase de tristete si de multumire, inghitite de intuneric si nestiute de lume. Lumina tremuratoare ce se balabanea spanzurata la chilna carutei, descoperea privelisti nocturne, rustice si jalnice, pe care le lumina o clipa si care dispareau pentru totdeauna: un caine care latra furios; un colt de perdea care se da la o parte, pentru a lasa sa se vada o figura omeneasca ce incerca sa priveasca afara: vechi maghernite cu acoperisuri strivite si innegrite de vreme, curti cu gardurile rupte.

Cum intra intr-un sat, Stavru oprea inaintea unui han, freca ochii calului, il tragea de urechi, ii da traista cu ovaz, ii punea patura si navalea cu zgomot in crasma, urmat de cei doi tovarasi de drum. Aci el redevenea palavragiu, usuratec, glumet, arunca porecle caraghioase si, uneori, isi ingaduia sa dea si cate un ghiont amical in caciula vreunui taran. Apoi, comandand un chil si un pahar pentru jupan, el cerea politicos acestuia sa-i dea tabachera, rasucea o tigara si serios ca un papa, incepea drept multumire sa tranteasca de pamant biata scula a negustorului.

Adrian isi dadu seama ca Mihail, care nu cunostea pe Stavru decat de doua zile, il supunea la o tainica, dar continua observatie. Folosindu-se de o scurta lipsa a limonagiului, el zise prietenului sau pe greceste:

- Ce huruitoare!... Cat zgomot pentru a nu spune nimic! Mihail ii sopti:

- E un zgomot care vrea sa inabuse ceva, undeva, nu stiu unde... in orice caz, omul asta ascunde ceva.

Dupa sapte ore de drum, aproape mereu la trap, catre miezul noptii, caruta - grea de oboseala si sub inceputul unei ploi marunte - patrunse intr-un sat mare in care nu se putea distinge nimic in afara de zarva cainilor epileptici ce se repezeau furiosi la cal. Stavru ii lovi nemilos cu biciul si se indrepta sigur catre o curte in a carei poarta, din cauza beznei, calul se lovi cu capul si fu cat pe-aci s-o doboare. De la locul lui, Stavru striga la hangiu:

- Grigore! Ei, Grigore!

si cand dupa o lunga asteptare, o umbra neagra veni sa deschida, el adauga, injurand furios:

- Pastele, evanghelia si toti sfintii! N-ai vrea doar sa fac gogosi si limonada cu apa de ploaie! Deschide iute, incornoratule!

Cel apostrofat astfel bombani ceva si lua calul de capastru. Stavru deshama si impinse caruta sub sopron. Apoi, cei trei calatori si hangiul se gasira intr-una din acele carciumi romanesti, asemanatoare cu cea a lui mos Anghel, unde se mananca, se fumeaza, se spun lucruri bune si rele, dupa oameni, dupa varsta lor si dupa calitatea vinului.

De asta data, Stavru fu scurt:

- Sa mancam bine, dar sa nu intarziem la palavre. Ne oprim pana maine in zori si plecam. Ce-a fost mai greu, am trecut. Maine dimineata, odihniti la minte si la trup, o sa ne spunem povesti tinandu-ne mereu de malul apei si privind la soare, care va rasari drept in ochii calului. Maine o s-avem vreme buna.

Li se aduse o duzina de oua, jumari, slanina, branza si un vin "sa dai cu caciula in caini". Ciocnind cu Stavru, hangiul zise:

- Te duci la balciul din Slobozia?

Celalalt raspunse cu capul. Crasmarul il lua peste picior:

- Tot cu zaharina in loc de zahar si cu sare de lamaie, faci limonada? Stavru il privi in ochi si continua sa mestece, pe urma raspunse:

- si tu, porcule, tot cu spirt denaturat si cu apa de la put iti faci tuica cu care otravesti pe taran si-ti umfli chimirul?

Adrian, mirat, interveni:

- Dar, Stavrule, te-am vazut cumparand zahar si lamai, nu erau pentru a face limonada?

- Nu, dragul meu, asta e praf in ochii insetatilor!

raspunse Stavru. si el adauga in greceste:

- Vezi bine ca sunt necinstit! si asta nu-i nimic: pot sa fiu si mai mult!

Mihail si Adrian schimbara o privire intelegatoare si ochii celui dintai raspunsera ochilor intrebatori ai celuilalt: "Se ascunde ceva aici".

Cei trei oameni se ridicara. Patronul lua o cutie de chibrituri si o lumanare si-i conduse in podul grajdului care era pe jumatate plin cu fan. Acolo, pe scanduri, ei intinsera o rogojina mare, pe care toti trei se aruncara imbracati, cu stomacul greu, putin ametiti de vin si de oboseala.

- Daca fumati, luati seama la foc, le zise hangiul lasandu-i, luand cu el lumanarea si chibriturile. Dupa cinci minute, toti trei dormeau.

Cat sa fi fost ceasul? Adrian nu-si putea da seama, dar, intr-un moment din noapte, el simti o mana care ii atinse umarul, apoi fata. Deschizand o clipa ochii grei de somn, anevoie isi aduse aminte ca nu e acasa, ci intr-un pod, si adormi indata. Dar iata ca din nou mana aceea ii trecu peste fata si in acelasi timp o sarutare calda ii atinse obrazul drept. De data asta, Adrian se trezi si prinse a reflecta, incremenit. Ce dracu putea fi? Clipind in intuneric, isi aminti situatia celor care dormeau langa el: la dreapta si deci, la mijloc, era Stavru, dincolo de acesta, Mihail. si el gandi:

"Cum? Stavru m-a sarutat? Ce-o fi insemnand asta?"

Un gand ingrozitor se fixa in creierul lui, asa de ingrozitor ca-l respinse, zicandu-si: "Nu... Desigur, am visat! Nu e cu putinta!"

Dar, cateva minute dupa aceea, simti mana lui Stavru atingandu-i de mai multe ori pieptul. Uluit, el intreba cu o voce strangulata:

- Cauti tabachera mea, Stavrule?

intrebarea rasuna in noaptea calma ca sub o cupola. Gafaind, limonagiul ii apuca bratul si-i sopti la ureche, tremurand de emotie:

- Taci!

- Dar ce vrei sa faci? Tu m-ai sarutat adineauri? starui Adrian, din ce in ce mai speriat.

- Taci!... Nu tipa! ii sopti celalalt, strangandu-l de brat.

Cateva clipe de liniste si de groaza urmara, cand deodata se auzi vocea pe deplin treaza a lui Mihail, vorbind bland in turceste si punand scurt o intrebare lui Stavru. Acesta paru ca nu vrea sa raspunda; pe urma rosti cateva vorbe. Mihail starui cu o noua intrebare. Stavru ii replica mai lung. si, din nou, cel dintai il intreba cu mai multa vigoare; celalalt raspunse sec. Mihail paru ca chibzuieste, tacu o vreme, dar iata-l ca se ridica intr-un cot si, avand aerul ca priveste pe Stavru drept in ochi, el ii vorbi calm un moment, fara a intreba. Celalalt ii riposta brutal, taindu-i vorba. Atunci, se petrecu ceva care arunca pe Adrian in groaza.

Mihail, pe care Adrian nu-l cunostea violent, sari in sus si urla ceva zgomotos si scurt. Stavru facu aceeasi miscare si replica pe acelasi ton. De aici, un dialog taios se angaja intre cei doi oameni, care de-abia se cunosteau. in noaptea neagra sa-ti scoti ochii, frazele, vorbele tasneau aprige ca loviturile, intr-un asalt de scrima. Banuiai cum capetele lor se apropiau adesea fara a se atinge, cum ochii lor se strafulgerau neputinciosi, cum bratele lor se agitau. in inima inghetata a lui Adrian, vocalele limbii turcesti rasunau ca gemetele oboiului, iar numeroasele si aprigele ei consonante loveau ca huruiturile unei tobe.

Adrian intelese adevarul. El intelese de asemenea ca Mihail strangea pe Stavru ca intr-un cleste; si o mare mila pentru nefericirea acestuia ii umfla pieptul si-l facu sa izbucneasca in lacrimi. Suspinand, el zise:

- Dar... vorbiti greceste! Nu inteleg nimic!

Aceasta explozie de durere, sfarama disputa. O liniste grea cazu peste fraza lui Adrian, cand intreba:

- Stavrule, pentru ce ai facut asta?

Cel intrebat se intoarse catre tanar si raspunse cu o voce inabusita:

- Dar, dragul meu, - fiindca sunt necinstit! ti-am spus-o! Potolit, Mihail ii replica:

- Asta-i mai rau ca necinstea! Asta-i perversiune. E o violenta savarsita asupra unui echilibru in care totul e armonie: ai viciat acest echilibru. si faci cea mai rea dintre crime cand vrei sa propagi, sa intinzi acest viciu.

si Mihail adauga cu tarie:

- Cere-i iertare lui Adrian; daca nu, te las aci cu mustaria ta cu tot!

Stavru nu raspunse nimic. isi facu o tigara; si cand o aprinse, cei doi amici vazura din profil ca figura lui devenise de nerecunoscut. Gura si nasul i se lungisera, mustata se zbarlise. Fata-i era ca un spectru. Cu ochii infundati, el nu-i privea. Nu se uita la ei nici cand acestia, la randul lor, facura tigari si le aprinsera.

Afara, latratul cainilor si cantecul cocosilor umpleau aerul si noaptea.

- Da, incepu Stavru intr-un tarziu, cand Mihail nu mai astepta raspuns. Da, am sa cer iertare lui Adrian... Sincer, dar nu cu umilinta. si nu indata, ci dupa ce ma veti fi ascultat.

D-ta zici "perversiune", "violenta", "viciu". si crezi ca ma turtesti de rusine. Cu toate astea, eu v-am spus ca sunt necinstit. si asta-i mult mai vinovat, fiindca prin asta inteleg: a face rau in chip constient. Dar perversiune? Dar violenta? Bunul meu Mihail! Asta se intampla zilnic in jurul nostru si nimeni nu se revolta. A intrat in legi, in obiceiuri; e regula vietii. si eu, eu sunt unul din stalcitii acestei vieti perverse; totul in viata mea a fost perversiune, violenta si viciu. Am crescut sub rasuflarea acestor calamitati. Totusi, n-aveam pentru ele nici o inclinare.

E neplacut sa fii silit sa vorbesti fara voia ta, dar ma folosesc ca suntem inca in puterea noptii ca intr-o imparatie a cartitelor. si vorbesc nu pentru a ma apara: o! cat despre asta, nu-mi pasa! Vorbesc pentru a va da, eu, omul imoral, o lectie de viata, voua care sunteti persoane morale, mai ales d-tale, Mihail, care poate nu cunosti toata viata, asa cum iti inchipui!

Sunt un om imoral si necinstit. in ce priveste necinstea, ma invinuiesc eu insumi; cat despre imoralitate, eu am drept sa fiu judecator. Judecatorul cui? O sa vedeti. O imprejurare din viata mea o sa va lamureasca. imprejurarea asta e povestea insuratorii mele. si acum ascultati:

Prin anul 1867, putin dupa intrarea printului Carol in Principate, intram si eu in tara, dar nu ca un print. Veneam prapadit de pierderea naprasnica a surorii mele mai mari si viciat de viata aventuroasa pe care o dusesem, colindand timp de doisprezece ani prin Anatolia, Armenia si Turcia europeana. Pacat pentru dv. ca nu pot sa incep prin a va povesti copilaria mea, tristul destin al surorii mele si imprejurarile pervertirii. Ar tine prea mult. Poate ca am s-o fac intr-o zi, daca o sa mai vreti sa-mi intindeti mana; iar daca n-o sa mai vreti, atata paguba!

Aveam pe-atunci cam vreo douazeci si cinci de ani, posedam cativa bani si trei limbi orientale, dar uitasem aproape de tot romaneasca. Oamenii care copilarisera cu mine nu m-au recunoscut si asta-mi convenea; nu voiam, pentru nimic in lume, sa fiu recunoscut. De altminteri, chiar hartiile mele dovedeau ca sunt raia (supus otoman). Vorbind prost limba mea, am fost luat drept strain.

De ce reveneam in tara? Pentru nimic si pentru un lucru mare. Pentru nimic, fiindca ma simteam foarte bine in strainatate. Totusi, binele asta nu era decat aparent. Duceam o viata libera, pribeaga, dar pacatoasa. Nu cunosteam femeia decat ca sora si ca mama: sotia sau amanta mi-erau necunoscute. si ce dor mi-era sa le cunosc! Dar si ce teama aveam sa m-apropii de ele! Iata un lucru pe care d-ta nu-l stii, Mihaile!

A, cata nedreptate e in viata! Unui om schilod de un picior sau de o mana, nimeni nu-i arunca dispretul lui, toata lumea il priveste cu mila; dar fiecare se da inapoi, nimeni nu simte mila inaintea unui schilod al sufletului! si totusi, acestuia ii lipseste insusi pivotul vietii. El imi lipsea mie. intorcandu-ma in Romania, veneam sa cer acest sprijin celor care nu erau niste nenorociti ca mine, ci oameni, cu viata sexuala fireasca. Ei mi l-au dat, dar pentru un moment; si mi l-au retras indata, rusinos, pentru a ma azvarli din nou in viciu. Iata cum:

Odata ajuns, mi-am reluat meseria de salepgiu, batand targurile si balciurile, dar afara din Braila, prin imprejurimi si chiar mai departe. in oras, nimeni nu stia care e ocupatia mea. Salepul il cumparam pe furis de la un turc, fata de care ma dam drept compatriot si lasandu-l sa vada numai ceea ce voiam eu. Astfel, munceam putin si castigam bine, mai ales ca ma sprijineam pe rezerva din chimirul meu. in vremea asta, incepui sa fac cunostinte.

imbracat ca un chiabur si platind fara a ma uita ocale de vin, pe ici, pe colo, am dat intr-o zi, in ulita Calimereasca, peste un vin si peste ceea ce cautam de cand ma inapoiasem (aproape un an): vinul era servit uneori de o frumoasa crasmarita, fata negustorului. si devenii deodata musteriul credincios al acestui vin strasnic ca si prada flacarilor pe care le aruncau ochii negri ai vrajitoarei. Dar am fost cuminte, casa era cinstita si bogata. Pe deasupra, nu-i placeau strainii, desi ei ii facusera bogatia.

Atunci, primul lucru pe care-l facui, a fost sa-mi procur hartii romanesti, treaba usoara in tarile Sfantului Bacsis. Dintr-o zi pe alta, ingrop pe " Stavru salepgiul" si devin domnul Isvoranu, "negustor de aramuri de Damasc". Numele si calitatea plac. Sunt privit cu consideratie si atentie. Casa n-avea o mama. Tatal era batran, aspru si bolnav de picioare.

Dupa trei luni de venire zilnica, ma vad intr-o seara retinut la masa in familie. Gasesc aci o matusa care tinea loc de mama si care nu lasa din ochi pe nepoata. Dar bag de seama mai ales ca e totdeauna bine sa nu minti decat pe jumatate. La masa se aflau doi frati voinici, care erau stabiliti la Galati ca negustori de covoare si aramarie de Damasc. Din fericire, cunosteam Damascul si mestesugul lor mai bine ca ei; vandusem deseori covoare si aramuri cizelate din acea tara.

in timpul mesei vorbesc, povestesc istorioare si scene traite in Anatolia si staruiesc mai ales asupra tristetii care invaluie covoarele si aramurile de Damasc, la a caror fabricare, in totul manuala, se vad lucrand copii de cinci ani si batrani aproape orbi, cei dintai castigand aproape doi metelici pe zi (zece bani), nestiind aproape ce este copilaria si intrand in viata pe usa chinurilor; ceilalti sleindu-se de foame si neavand dreptul nici la odihna, nici la linistea batranetii.

Povestile mele intereseaza pe domnisoara si cu tristetea lor ii smulg lacrimi, dar ceilalti au inima ursuza; ei nu retin decat partea anecdotica. Asta imi displace asa de mult, ca sunt gata sa bat in retragere, dar mi-aduc aminte la vreme ca nu veneam in casa asta pentru a ma insura cu toata lumea. Fata era dupa gustul meu si numai pe ea o vream.

Cu ea, legaturile mele se marginira la snoave si povesti.

Doua luni dupa aceasta prima masa, puteam sa ma socot ca un membru al familiei. in casa asta, aproape fara prieteni, domnea o atmosfera inabusitoare, dar singura care se asfixia de-a binelea era minunata faptura ce iubeam. Veneam in fiecare seara sa petrec doua-trei ore langa ea, sa-i povestesc, sa-i spun glume si cateodata sa-i cant arii orientale, melodioase si jalnice. Matusa si batranul erau multumiti, dar fata era incantata. Ea nu se mai satura...

Tatal gonise din pravalie toti musterii zurbagii, tot ce putea fi zarva; si rari erau cei care ii mai deschideau usa pentru a-i cere o consumatie. Retrasi cu totii in camaruta din dos, matusa, care era gospodina casei, carpea rufele si supraveghea prin perdelele usilor cu geamuri pravalia putin luminata. Domnisoara broda sau facea dantele, in vreme ce tatal, intins pe patul cu baldachin, motaia, gemea cand si cand si m-asculta. Era mai prost ca oaia. Stand pe sofa, langa el, ii insiram tot ce era potrivit planului meu si el inghitea totul.

Astfel, am putut cu usurinta sa-i prind slabiciunea: el avea nevoie de un om dezghetat pentru a-i continua negotul si vazuse in mine pe omul acesta. Se stie ca romanul nu e prea negustor; el nu e decat sclavul pamantului. si cum batranul voia sa-si dea fata dupa cineva priceput in negot, iar pe de alta parte, cum numai strainii pe vremea aceea se pricepeau la afaceri usoare si banoase, el a fost multumit sa se gaseasca in fata unuia de-ai lui, care invartise multe, care cunostea limbi straine si care putea sa dea sfaturi celor doi fii, tot asa de neghiobi ca tatal lor. Caci, tot intrebandu-ma cum asemenea animale putusera face o avere atat de mare, aflasem ca raposata mama fusese de o pricepere negustoreasca neintrecuta. Fata avea temperamentul ei, dar, dupa moartea mamei, casa lancezea.

Aparitia mea adusese aer proaspat, dar fiecare din cele cinci fiinte il respira in felul ei. Tatal si cei doi fii ai lui, care veneau la fiecare cincisprezece zile sa petreaca duminica in familie, ranjeau ca niste idioti si ma sufocau cu intrebarile lor de afaceri, mereu de afaceri. Pentru a pune la incercare mintea mea, mosul nu gasi nimic mai intelept decat sa-mi ceara o data o suma de bani; alta data sa-mi incredinteze una. il impacai in amandoua imprejurarile, zicandu-mi ca, desigur, prostia si banii trebuie sa fie frati gemeni. Deci, acestia trei nu se deosebeau prea mult unul de altul.

Batrana, sora raposatei, nici nu radea, nici nu plangea. in schimb, ma descosea adesea asupra afacerilor mele. Catva timp i-am ocolit intrebarile si ea m-a suspectat. Pe urma, tare pe increderea celor trei natangi, ii raspunsei indelung ca afacerile mele merg rau de doi ani, din lipsa de capital mai mare. si asupra acestui lucru nu minteam decat pe jumatate, caci era adevarat; daca as fi avut la indemana o suma mai importanta, cel mai bun negot din vremea aceea era aramaria straina. Raspunsul meu prinse, dat fiind ca nu spusesem niciodata ca sunt bogat.

Dar bucuria inimii mele era dragostea frumoasei Tincuta. Ea era singura care m-a facut sa staruiesc si sa nadajduiesc in aceasta casa a deznadejdii.

Om liber si care nu pretuiam deloc banul, obisnuit sa respir marile vijelii ale vietii, care matura miasmele naturii, nu intarziam in casa asta - unde totul era viciat de egoism si de prostie - decat pentru aceea care nazuia din toate puterile ei catre libertate.

Deseori ramaneam singuri. Cum cadea seara, pravalia se inchidea. Matusa se ducea sa se culce, fiindca se scula de cu noapte. si atunci - langa tatal (de care nu stiam cand doarme si cand e treaz decat dupa gemete) - Tincuta, plecata pe ghergheful ei, imi zicea, cu o ocheada care-mi ingheta sangele:

- Povesteste-mi ceva, domnule Isvoranu; ceva trist... Tatal sarea in sus:

- Nu, nu trist! Ma plictiseste!

- Bine, atunci ceva vesel! adauga ea, melancolica.

- Va voi povesti ceva care sa impace pe toata lumea, le zisei. Anul trecut ma gaseam cu marfa intr-un balci pe Ialomita. stiti ca, la balci, a fi bine cu toata lumea, e un lucru foarte intelept. Faci repede cunostinte si le desfaci tot atat de repede, dar un negustor se poate intalni cu altul ceva mai des decat un mort cu popa care l-a ingropat.

- Hm, ce intelepciune, mormaia batranul.

Ma conformam deci acestei linii de conduita, cand iata ce mi se intampla intr-o buna zi. Cunosteam de catava vreme pe un nelipsit al iarmaroacelor, numit Trandafir, un tigan care pretindea ca vinde salbe de margele, dar care in realitate alerga dupa ageamii buni de jumulit cu "uite popa, nu e popa!". Cu alte cuvinte, Trandafir era un pungas. Dar pungasul asta ma interesa. Cu salbele sale pe brat, el se sprijinea de baraca mea, fuma din lulea fara sa spuna nimic si scuipa in asa fel, ca dezgustat, trebuia sa-l gonesc. Atunci se amesteca in multime, strigand: "Salbe, salbe!" Dar ochii lui scotoceau capetele taranilor in stare sa devina clienti ai jocului sau, si cel ce-i cadea prada iesea cu buzunarele goale. Voind sa-l fac sa castige viata mai onest, ii propusesem odata sa-si schimbe meseria.

- Ce? mi-a raspuns el, vrei sa ma faci tovarasul tau?

- Nu, zisei eu, nu pot sa te fac tovarasul meu, dar pot sa te fac salepgiu. Se castiga bine.

- O, facu el; se castiga bine! Salepul tau n-o sa ma faca niciodata sa castig destul pentru ca sa pot, la fiecare sase luni, sa adaug un nou galben la salba de galbeni imperiali ai frumoasei mele Miranda; si atunci, dragul meu, ea se va duce cu altul, caci, vezi tu, dragostea e schimbatoare!

Asa era, avea dreptate: salepul nu produce galbeni, in vreme ce "uite popa, nu e popa"... Ei bine, "uite popa, nu e popa", ii adusese, in ziua aceea, cinci galbeni in mai putin timp decat ti-ar trebui ca sa faci o mamaliga. Dar iata ca galbenii acestia ii venira insotiti de-o poveste hazlie: tanarul taran care fusese despuiat de avutul sau, nu-l mai slabea pe Trandafir si amandoi, dupa ce se fugarira peste campuri, se infatisara inaintea mea, pentru a ma lua ca arbitru. taranul zicea:

- Daca nu vrea sa-mi dea inapoi banii, atunci sa ma invete mestesugul lui; da, mestesugul lui; am sa fac ca el. Trandafir ridica din umeri.

- taranul asta e nebun, zau e nebun. Ce belea, ce belea!

- Nu, baiete, zicea celalalt, banii, banii mei, ori mestesugul tau! Nu e bine sa fii cinstit; am sa fiu ca tine!

- Dar nici tu nu esti mai cinstit decat mine, striga Trandafir; tu ai vrut sa-mi iei banii mei; am fost mai smecher si ti-am luat eu pe ai tai, asta-i tot.

- Da, conveni taranul, n-am fost mai cinstit ca tine; pentru aceea iti las un galben; da-mi inapoi pe ceilalti patru. Daca nu, ma arunc in Ialomita si e pacat. Am acasa o nevasta tanara si singurica. Ne-am luat din dragoste. si cei cinci galbeni erau toata podoaba salbei ei. ii luasem pentru ca sa-mi cumpar doi cai si sa-mi pot munci pamantul.

Trandafir sari ca ars cu fierul rosu.

- Cum, tampitule, iei galbenii nevestei ca sa cumperi cai? A! nu esti vrednic sa ai femeie frumoasa cu salba la gat!

- Dar ce sa fac? se jelui taranul.

- Ce sa faci? ei bine, sa te duci sa furi caii la trei poste departe de satul tau si sa lasi galbenii la gatul nevestei! si intorcandu-se spre mine, Trandafir ma intreba: Ai mai vazut un roman asa de prost ca asta?

Zicand acestea, el cazu pe ganduri, trase din lulea si scuipa. taranul plangea, acoperindu-si fata cu mainile. Atunci, iata ce-mi vazura ochii. Trandafir se intoarse catre tanar, ii descoperi fata si, repede ca fulgerul, ii arse doua palme.

- Pentru ce ma bati? ii striga palmuitul.

- Pentru ca esti prost! Nu-mi plac barbatii care plang, raspunse tiganul, rotindu-si ochii de carbune ca un drac. Acum, na-ti cei cinci galbeni si cara-te, dar la noapte sa te tii la o bataie de pusca de satul tau, pe drumul mare: in zori am sa-ti aduc caii si am sa-ti mai dau doua palme, ca sa te-nvat minte sa nu te mai atingi alta data de salba unei femei frumoase decat ca sa adaugi noi galbeni.

sase luni dupa aceasta intamplare, intalnesc pe Trandafir pe drumul Nazarului. Era calare; eu cu trasura. incrucisandu-ne, il intrebai:

- Te-ai tinut de cuvant, Trandafire?

- Da, imi raspunse el, i-am dat cei doi cai si cele doua palme!

in timp ce povesteam, tatal adormise, dar Tincuta era mai miscata ca de obicei. Pentru intaia oara in viata mea m-am aflat atunci singur inaintea unei fete frumoase care ma privea cu ochi iubitori, umezi, scanteietori. Aplecandu-se catre mine, ea ma lua de mana si zise cu o voce melodioasa ca sunetele viorii:

- Spune-mi, domule Isvoranu, ai fi in stare sa iubesti ca tiganul Trandafir?

N-as putea sa va spun daca mana ei ma arse ori ma-ngheta, dar stiu ca am fost cuprins de-o spaima nemaipomenita, capul mi se invarti de parca as fi cazut de pe acoperis si, fara sa zic o vorba, imi luai palaria si plecai.

Ea luase asta drept o gluma din parte-mi si rase mult, cand ma vazu a doua zi. Dar eu eram nenorocit: frica de a ma gasi singur cu o femeie ma stapanea mai puternic ca oricand. Toata nadejdea ca voi putea fi salvat prin mijlocirea unei intimitati de mai multe luni, se risipise; ramasesem pe de-a-ntregul omul cu sufletul schilodit.

Totusi, asa cum se face cu caii care se sperie de foc, ma incapatanai sa cred ca, tot plimbandu-mi flacara pe sub nas, voi ajunge sa nu-mi mai fie teama de ea. si cine stie? Ce cunoastem noi din firea omului? Mai putin ca animalele! Daca as fi avut ragazul sa-mi stapanesc, sa-mi imblanzesc simturile pervertite, instinctele insalbaticite, poate ca as fi reusit sa-mi gasesc echilibrul ce-mi lipsea... Dar pentru aceasta mi-ar fi trebuit bunavointa oamenilor si ajutorul imprejurarilor. Nici ei, nici ele nu au vrut sa salveze un om. imprejurarile au facut din mine un om sarac, in vreme ce oamenii acestia nu vedeau in mine altceva decat ceea ce egoismul lor le comanda. Rezultatul a fost ca ne-am sfaramat capul de un zid; dar dintre toti, cel mai de plans am fost eu.

N-as fi vrut sa cer mana Tincutei, inainte de a fi fost sigur ca un inceput de vindecare se simte in apucaturile mele; dar un alt pretendent imi lua inainte si-mi puse situatia in pericol. Fata striga tare ca nu vrea sa se marite cu altul decat cu mine. Tatal ma intreba atunci ce planuri aveam.

Ce planuri! Vai de capul meu! Singur gandul insuratorii ma zvarlea in toate chinurile iadului! Nu putui raspunde nimic. Ma aratai sovaitor, incurcat. Tincuta, jignita in mandria ei, planse cu lacrimi care imi smulsera inima. Batranul talmaci incurcatura mea, atribuind-o faptului ca nu sunt un om bogat si ma mangaie zicandu-mi: "O sa fii si bogat intr-o zi, muncind aici!"

Ati auzit? Ei credeau ca eu caut bogatie in casa lor. Astfel prapastia se apropia si eu mergeam drept spre ea: cerui mana Tincutei. Copila salta de bucurie, casa se trezi din amorteala, iar eu - ma simteam pierdut. Zilele care urmara, dupa ce facui cererea mea de casatorie, semanara cu ultimele minute ale unui condamnat la moarte. Tincuta era incantata.

- Emotia te zapaceste asa? ma intreba ea intr-o zi. Cat sunt de fericita!

Biata fata!

Pentru a-mi da curaj, glumeam de dimineata pana seara, dar se baga de seama ca nu era ca inainte vreme, si in seara logodnei am fost gata-gata sa lesin. Rubedeniile fura foarte nedumerite si, ca si logodnica mea, ele imi pusera tulburarea pe seama emotiei. Ma indemnara sa vorbesc, am fost rugat sa povestesc. imi scormonii mintea si nu gasii nimic. Dar preotul care ne schimbase inelele, dupa ce rosti rugaciunile bisericesti, imi inlesni o anecdota.

Era vorba de munca campului si popa se plangea ca muncitorii isi bateau joc de el, lucrand prea incet.

Zisei, pentru a pregati istorioara mea:

- Daca vrei sa-i faci sa lucreze mai repede, nu e decat un mijloc, parinte.

- Care, fiule?

- Sa injuri, sa injuri ca un surugiu!

- A! noi preotii nu putem injura, e pacat.

- Da, e pacat, desigur, am aprobat eu, dar a fost dezlegat de mitropolitul din Bucuresti pentru orice imprejurare in care nu se poate face altfel.

Popa facu o mutra neincrezatoare, dar asistentii strigara:

- Cum, spune-ne cum? Istoriseste!

- Ei bine, iata cum. intr-o zi, mitropolitul din Bucuresti trebuia sa se duca intr-un oras in care prezenta sa era necesara la o ceremonie oficiala. I se aduse cea mai buna diligenta si sfintia sa se sui in ea. Dar surugiul trasurii a fost foarte nedumerit, cu tot bacsisul gras ce-l astepta si asta pentru ca, dupa cum stim cu totii, un surugiu nu poate conduce caii fara sa injure. Pentru el, a invarti biciul in aer si a injura, este ceva mai necesar decat bacsisul. Surugiul mitropolitului nu-si dezmintea numele. Temandu-se insa de mania inaltului prelat, bietul om isi musca buzele si mana cum putu timp de trei ore de drum, dar ajungand la un vad, el se opri brusc. Rosu de manie, ca un rac fiert, lasa haturile celor patru cai si astepta, hotarat sa-si ceara dreptul lui cu orice pret. Mitropolitul pierdu rabdarea, si dupa o vreme scotand capul pe ferestruica diligentei, intreba pe surugiu de ce s-a oprit. Surugiul isi scoase caciula si zise cu umilinta:

- Pai sa vedeti, inalt Prea Sfinte; caii sunt obisnuiti cu injuraturile surugiului si cum nu pot sa injur din pricina inalt Prea Sfintiei Voastre, ei nu ma mai recunosc si nu mai vor sa treaca vadul.

Mitropolitul il sfatui:

- Da-le si tu o gura, fiule: hi, hi, bravi caisori! Surugiul siret repeta din varful buzelor:

- Hi, hi, caisorilor! Dar caii nu miscara.

- Nu e alt chip decat injuraturile ca sa-i faci sa mearga? intreba Sfintia Sa, pierzandu-si rabdarea.

- Nu, inalt Prea Sfinte, va spun: caii nu merg decat cu ovaz si cu injuraturi!

- Ei bine, raspunse mitropolitul, injura atunci si te voi dezlega de pacat!

Surugiul sari in picioare, apuca haturile, pocni din nesfarsitul lui bici si striga cu glas, sa sperie mortii:

- Hi! hi! hi! Papucii maicii Domnului! Icoanele si cele patruzeci de evanghelii! saizeci de taine! Doisprezece apostoli si patruzeci de mucenici! Hi, hi, hi, caisorilor, Dumnezeul si Pastele vostru!

Diligenta trecu zburand peste vad ca o randunica. Pe malul celalalt, mitropolitul scoase din nou capul si zise vizitiului, care-l privea cu un aer victorios:

- E uimitor cum ti-ai dresat caii, dar nu te pricepi la cele sfinte: nu patruzeci de evanghelii, ci patru; nici saizeci de taine, ci numai sapte.

- Aveti dreptate, parinte, o stiam si eu. Dar, vedeti, patru ori sapte sunt numere prea scurte ca sa poti injura din rarunchi. si apoi noi astia, vizitiii, facem si noi ce putem ca sa impacam cele sfinte cu nevoile mestesugului!

Anecdota aceasta, prin rasul care-l pricinui, puse pe popa in incurcatura si ma inviora si pe mine. Tincuta era vesela nevoie mare si mandra de mine.

Ah, pentru ce lucrurile nu s-au oprit aici? Sau pentru ce nu m-am hotarat sa fug inainte de drama? Caci drama lunga, nesfarsita, veni trei saptamani dupa aceea, trei saptamani de chin nemaipomenit si de necrezut, cand fie-care sarutare pe care o primeam de la logodnica mea mi se parea un indemn s-o rup la goana, sa-mi iau lumea in cap. Drama asta incepu odata cu nunta.

Am ajuns acum la ingrozitoarea crima care sfarama viata mea si a nevinovatei Tincuta; am ajuns, dragul meu Mihail, la perversiunea, la violenta, la viciul de care vorbeai - am ajuns la toate nemerniciile pe care bestii mergand in doua labe le practica sub forma de obiceiuri, de datini, de traditii, otravind viata si chinuind pe nevinovati. Caci, tot atat cat si curata mea logodnica, eu insumi eram un nevinovat, o victima a denaturarii de care sufeream.

D-ta nu stii, poate, Mihail, de ce e vorba. Nu stii ca la noi, in noaptea nuntii, femeile din familie si chiar femei straine, navalesc in camera de culcare a tinerilor soti, cateva ore dupa ce s-au culcat, gonindu-i in alta odaie si rascolind patul pentru a gasi marturia netagaduita a fecioriei miresei, pe care o duc cateodata in triumf pentru a o arata musafirilor, care petrec in odaia de alaturi. Mi s-a intamplat sa vad si mai mult decat asta: am vazut acest steag dus in varful unei prajini pe soseaua de la Petroiu la Cazasu, inconjurat de o ceata de femei turbate, care hauiau in jurul dezgustatorului trofeu. intovarasite de un tigan care scartaia din dibla, ele mergeau, in zorii zilei de luni, ducand "rachiu rosu" fericitei mame si nefericitei mirese.

Cunosti d-ta, Mihail, ceva mai barbar si mai oribil? Exista oare perversiune ori perversitate, viol sau violenta, viciu ori sadism care sa fie mai inumane, mai crude, mai neinchipuite ca bucuria asta, ca spectacolul, obiceiul acesta infam si rusinos?...

Eu il stiam, il cunosteam inainte de-a veni ziua nuntii. Nu numai ca m-a dezgustat totdeauna, dar el in ceasul periculos in care simturile mele aveau sa ma tradeze in chip atat de trist, era pentru mine o chestiune de viata si de moarte sa indepartez, sa trimit la dracu aceasta mascarada blestemata.

Chemai pe tata si pe matusa si le vorbii. Tatal, desi tinea la scarbosul obicei, nu a fost prea indaratnic, dar batrana sustinea cu incapatanare ca trebuia neaparat respectat, fiindca era o datina a poporului si o pavaza a cinstei.

Ramaseseram intelesi, si nunta porni intr-o frumoasa dupa-amiaza, cu alaiul obisnuit, spre biserica: toata lumea mergea pe jos, afara de doi calareti care deschideau drumul; venea apoi purtatorul celor doua imense lumanari de Moscova, culcate pe o mare tava de argint cizelat, incrustat cu aur, iar in urma, invitatii. La iesirea din biserica, calaretii o luara inainte, tragand cu pistoalele, fluturand in aer peschirele legate de bratele lor si jucandu-si caii care aveau coamele impodobite cu panglici si beteala de argint. Pe tava erau acum painea si sarea traditionala. Imediat dupa acestia, veneam eu, de-abia tragandu-mi picioarele, tremurand de frica si de mizerie, cu lumanarea in mana si cu Tincuta de brat. Ea era fericita sub gramada de podoabe care o acopereau pe de-a-ntregul. in urma noastra toata lumea, asurzita de doisprezece lautari care cantau din patru instrumente: vioara, cobza, clarinet si goarna. Pe drum, femeile care veneau de la fantana varsau cofele lor inaintea nuntasilor, drept urare de belsug.

si seara, ceasul blestemat batu pentru mine. Erau la masa vreo duazeci de invitati, cu rubedenii, cu tot. Oratiile nuntasilor dezlantuira o veselie ametitoare si trebui sa ma supun si sa raspund si eu cu istorioare la povestile comesenilor. Unul din acestia, cu capul infierbantat de vin, avu prostul gust sa povesteasca cum odata, intr-un sat, o mireasa fiind gasita ca gresise, a fost batuta de mire chiar in noaptea nuntii; a doua zi el o arunca intr-un car, asezand-o cu spatele spre boi si cu fata spre o prajina care avea in varf o oala de pamant sparta in fund. Cu astfel de alai, el o duse parintilor ingroziti.

Priveam pe Tincuta: ea asculta linistita, sigura de inocenta ei. Dar eu ma ingrozii si strigai ca ceea ce se petrece intre cei doi soti nu priveste pe nimeni decat pe ei insisi.

- O sa vedem noi numaidecat, daca nu priveste pe nimeni, raspunsera cativa intimi.

in sfarsit, acest "numaidecat" veni repede, caci, cum batu miezul noptii, bagai de seama ca mici cocoloase de paine incepura sa ma loveasca din diferite parti. Cocoloasele fura urmate de bucati de paine si, dupa cateva minute, de felii intregi.

- Ce inseamna asta? intrebai eu.

- Ei bine, asta inseamna ca trebuie sa te scoli de aici si sa te duci sa-ti faci datoria! striga nasa.

Va jur, dragii mei, ca nu intelegeam nimic, dar am inteles cand nasul ma lua la o parte si-mi spuse de ce datorie e vorba. in timp ce-mi vorbea, nasa si matusa faceau toaleta Tincutei in camera de culcare ce ne era destinata; apoi ele venira sa ma imbratiseze, ca si tatal si, fara alta introducere, imi deschisera usa, ma impinsera inauntru si o inchisera in urma mea.

in aceasta clipa, una din cele mai tragice din viata mea, mi-amintesc inca vag ca am vazut capul minunat al Tincutei odihnindu-se pe albeata pernei, parul ei negru, raspandit in juru-i. si asta a fost tot ce s-a petrecut in seara aceea. Am cazut lesinat, in mijlocul camerei!

Niste friguri puternice ma facura sa delirez douazeci si patru de ore. Statui bolnav cincisprezece zile. Nu stiu ce am spus in timpul starii mele de inconstienta, dar stiu ca foarte putini numerosi fura acei care venira sa ma viziteze. Sculandu-ma din boala, ma trezii intr-o lume vrajmasa. Socru-meu si matusa imi cerura explicatii asupra "rusinii" pe care o abatusem asupra casei lor. Scapai deocamdata spunand ca sunt "legat". Ei n-au avut nici o mila de mine si m-au urat tot mai mult.

Din aceasta clipa si timp de zece luni, ura si dusmania se asmutira impotriva-mi. Ma tinura departe de orice afacere. Banii erau mereu inchisi, ca si cum as fi fost un hot. Prin propriile mele mijloace nu puteam nimic intreprinde, afara doar de-a deveni din nou salepgiu, caci economiile mele le cheltuisem aproape pe toate in cadouri de nunta. si atunci incepu acea viata teribila care ma ingrozeste inca azi.

Nu pot sa povestesc cu de-amanuntul. Mi-e prea dureros.

inchis in aceasta casa de nenorociri, nu indrazneam sa mai ies pe strada decat foarte rar si numai noaptea. Eram impiedicat sa cobor chiar si in pravalie. Nici o vizita... Nici o relatie... Nici o munca... Tot ce spuneam, tot ce propuneam, cadea rau. La masa parca as fi fost intre surdomuti. si eu, in papuci si in camasa, ma plimbam dintr-o camera in alta ca un parazit, ca un caraghios, ca un fel de pensionar.

Cei doi cumnati veneau in toate duminicile. Le-am cerut sa ma ia la Galati in afacerea lor in care ma pricepeam binisor. Ei imi vorbira de divort. Veti spune, cu drept cuvant, ca ar fi fost solutia cea mai inteligenta. Deloc.

Caci dupa casatorie, nevasta-mea se racise de familia ei. Toata viata ii era acum inradacinata intr-a mea, in aceasta viata mizerabila si schiloada. Fara lacrimi si fara ura, ea acceptase nenorocirea cu un curaj nebanuit. Credea cu sinceritate ca am fost "legat" de o vrajitoare si se ruga lui Dumnezeu cu aprindere ca sa invinga pe diavol si sa se vindece barbatul pe care-l iubea cu toate lipsurile lui.

inchisi amandoi, ne petreceam zilele in convorbiri tainice, interminabile, si de o dragoste fara seaman. ii ceream iertare... Ea imi spunea ca nu ma vede intru nimic vinovat. Oh, cum as putea sa uit singura fiinta care m-a inteles si a avut mila de mine? si cine ar putea pretinde ca, fara ura care ne otravea, n-as fi devenit sotul si omul normal spre care nazuisem din toate fortele mele.

Nu mai eram atat de timid ca la inceput, nu mi-era frica de nevasta-mea, disparuse groaza care-mi ingheta sangele la apropierea ei. Aveam chiar momente cand dorinti vagi, slabe desteptari, mici impulsuri senzuale imi furnicau trupul si ma faceau sa rosesc cand ea ma strangea in brate, ma mangaia, ma asigura de dragostea ei.

Dar ceea ce dragostea creeaza cu greutate, ura distruge intr-o clipa si iata ce nu voi ierta niciodata oamenilor. in toate diminetile, de-abia iesit din camera, cele doua bufnite ale nenorocirii noastre se repezeau asupra bietei femei si o intrebau daca s-a "petrecut" ceva. Fiindca ea refuza sa vorbeasca, blestematele coabe ii cadeau pe cap cu sfaturile lor de despartenie si o torturau pana la disperare.

Aceasta ciopartire si distrugere sistematica a putinului bine pe care natura incerca sa-l recladeasca, dura zece luni. Ne inabuseam. Cei doi calai de la Galati incepura sa devina amenintatori, m-au insultat si m-au somat sa-mi decid nevasta pentru divort. Nu mai era chip sa rezist. Stransi unul langa altul, refuzam de multe ori sa coboram la masa, traiam zile intregi mancand o singura data. Apoi pe neasteptate, mi se nascu in minte ideea de a fugi.

Ea ma intreba daca as putea castiga ce ne trebuie cu putinii bani ce-mi ramasese, si la raspunsul meu inflacarat asupra viitorului de libertate si de iubire pe care eram in stare sa i-l deschid departe de casa asta blestemata, lacrimi de fericire tasnira din ochii ei. imbratisati ca doi frati, pierduti intr-o lume vrajmasa, aveam obrajii si hainele udate de propriile noastre lacrimi; si am trait asa orele celei mai curate fericiri ce se putea gusta pe pamant.

Dar orele acestea fura si cele din urma ce ne-au fost date sa traim. Marele val al urii oamenilor se apropia.

Era la sfarsitul lui februarie. Aveam planul nostru bine fixat: sa asteptam inca o luna si, catre sfarsitul lui martie, sa fugim pe o corabie la Stambul.

Dar, de cateva zile, bagaram de seama o schimbare ciudata in atitudinea celor doi tirani ai nostri: ei incetasera deodata sa mai vina dimineata la nevasta-mea, n-o mai terorizau si, cat despre mine, batranul imi spuse intr-o seara ca pot sa ies si sa vin cand oi vrea. Ramasei uluit! Alergai la Tincuta, dar ea izbucni in lacrimi:

- Cred ca o nenorocire ne pandeste! imi zise ea. Visez urat, te vad noaptea inconjurat de copii care plang si eu impodobita cu aur si cu pietre scumpe... E foarte rau. Nu mai iesi! Cine stie ce ti se poate intampla? Suferim inchisoarea asta de zece luni. S-o mai rabdam cateva saptamani!

La aceste cuvinte, simtii ca un pumnal imi intra in inima si am inceput sa tremur. Dar, dragii mei, soarta omului e scrisa dinainte.

A doua zi, era o dimineata stralucitoare de iarna linistita. Zapada, groasa de trei palme, acoperea lumea cu lintoliul ei curat si clopoteii saniilor umpleau aerul cu zanganitul lor nostalgic. Stam la o fereastra si mi se parea ca zidurile se darama peste mine. innebuneam! O putere de nestapanit ma chema afara, catre acel afara care era miscarea, viata, navalnicul mister al existentei libere, pe care n-o mai cunosteam de aproape un an. Ma aruncai la picioarele sotiei mele si o implorai sa ma lase sa ies un ceas, o jumatate de ceas, cinci minute, inafara zidurilor, de sub acoperisuri, din mizerie!

Ea se indura si-mi dadu ingaduinta, sfatuindu-ma sa iau cu mine cutitul si doua pistoale si recomandandu-mi sa nu intru in vorba cu nimeni. ii sarutai papucii, imi luai cojocul, caciula de astrahan si coborai in pravalie.

Ah, iesirea asta a fost nenorocirea mea si a bietei Tincuta! A fost nenorocirea noastra - fara a fi numaidecat, fiindca nimic nu mi se intampla in dimineata aceea si tot nimic nici cand iesii dupa-amiaza, nici a doua zi. Dar desigur ca in timpul unei astfel de treceri prin pravalie am fost recunoscut de ochiul tradator pe care batranul il ascunsese in dreptul vreunei usi, si care ma demasca!

in seara ultimei duminici pe care am trait-o in aceasta casa, venind cu ochii plini de maretia Dunarii ce-si ducea enormele sloiuri de gheata - imbratisam pentru ultima oara femeia care a fost vreme de zece luni, cea mai dragastoasa dintre sotii si cea mai curata dintre fecioare.

Eram linistit... Dar coborand pentru a cina, o tragica impovarare ne lungea figurile si ne tinea la limita lacrimilor. Ea intreba catre sfarsitul mesei:

- Pentru ce n-au venit fratii?

- Trebuie sa vina numaidecat, raspunse tatal.

Ne aprinseram narghilele si bauram cafeaua turceasca. Afara, noapte si liniste. Era tarziu. Deodata, surprinzand o privire semnificativa intre batran si matusa, Tincuta izbucni in suspine.

in momentul acela, usa se dadu de perete si cei doi frati, intunecati ca niste calai, aparura aducand un om la vederea caruia palii.

Era un grec care fusese pe vremuri prietenul meu si care venea ca delator si ca ucigas.

in picioare toti trei, inaintea usii ramasa deschisa, prima vorba, drept buna seara, a fost cea a tradatorului. intinzand bratul si aratandu-ma, el zise in romaneste:

- asta e domnul Isvoranu al vostru? Bineinteles ca e "legat": asta e Stavru, salepgiul si pederastul.

La aceasta ultima vorba, care denumea viciul meu si al lui, Tincuta dadu un strigat si cazu la pamant, in vreme ce eu...

insfacat cu cruzimea si setea de razbunare a cumnatilor mei, fusei dus in pravalie si calcat in picioare, lovit in cap, pe fata, pe piept, pana am lesinat. Pe urma...

Pe urma ma trezii afara in zapada, inaintea portii zavorate a unei curti ce da spre un gang inchis. Eram inghetat. Mainile si picioarele, pieptul, capul, zdrobite. si, drept imbracaminte de iarna, ma gaseam in camasa si cu capul gol.

imi adunai puterile si ma dusei sa cer ospitalitate unui turc, care imi furniza salepul inainte vreme. Ma primi crestineste si ma ingriji ca un frate.

Patru zile dupa aceea, omul acesta cumsecade, fara sa stie cui vorbeste, mi-aduse la patul meu de suferinta stirea care umpluse tot orasul: Tincuta fusese pescuita pe malul stang al Dunarii de catre lipoveni.
...
De atunci au trecut treizeci si cinci de ani si in fiecare an, la data fatala, ma duc pe malul Dunarii ce-si poarta sloiurile, ca sa cer iertare Tincutei de jignirea ce i-am adus-o...

tie, de asemeni, Adrian, iti cer iertare pentru jignirea ce ti-am adus-o.

Pe drumul catre Slobozia, intre doua lanuri de orz, caruta cu trei oameni mergea la trap. inaintea ochilor calului care se scutura in racoarea diminetii, luceafarul scanteia pe bolta purpurie a Rasaritului.

O ciocarlie zbucni din lan si se inalta catre cer. Stavru o urmari cu privirile, pana ce o vazu cazand ca o piatra. Cu ochii ficsi spre locul unde o vazuse cazand, el canta - in acea limba universala cunoscuta oamenilor care n-au patrie si pe acea melodie ce nu se poate prinde pe hartie:

Dac-as fi o ciocarlie,
Ca ea as sageta vazduhul,
Dar n-as mai veni pe pamant,
Unde oamenii seamana grau,
Unde oamenii secera grau,
Unde se seamana si se secera fara nici un rost!





Chira Chiralina - Stavru
Chira Chiralina - Chira Chiralina
Chira Chiralina - Chira Chiralina (continuare)
Chira Chiralina - Dragomir
Chira Chiralina - Dragomir (continuare)


Aceasta pagina a fost accesata de 980 ori.
{literal} {/literal}