Chira Chiralina - Dragomir

Chira Chiralina - Dragomir

de Panait Istrati



Trecusera patru ani din ziua in care Adrian ascultase, din gura lui Stavru, povestea Chirei. Cu toate cercetarile si silintele pe care si le daduse pentru ca sa poata intalni pe nenorocitul limonagiu si sa-l incredinteze de dragostea si prietenia lui, nu izbutise sa dea de el. il credea mort. si existenta, atat de zbuciumata acum, a neastamparatului nostru tanar isi urma destinul.

Dar destinul acesta il slujea de minune, cel putin in ceea ce-l interesa mai mult in viata: nevoia de a privi fara incetare in gheena sufletului omenesc. si cu toate ca aceste gheene sunt rare si grele de descoperit in cadrul de nepatruns al multimii fara de nume, Adrian stia sa le caute si sa le descopere. Cateodata le intalnea din intamplare.

Astfel, intr-o seara de plictiseala chinuitoare, el isi tara pasii grei pe strada Darb-el-Barabra din Cairo, unde se afla de vreo luna, si intra intr-o cafenea-restaurant evreo-romaneasca, loc cosmopolit, cercetat de indivizi de toate conditiile si de toate moralitatile. intre clientii domnului Goldstein nu era nici o afinitate sufleteasca - se banuiau intre ei si adesea se dispretuiau. Ceea ce-i aduna laolalta era stiuca umpluta evreieste si tuica romaneasca. Adrian facea ca ei, ori de cate ori avea cu ce, si in seara aceea avea. Dezgustul sau insa pentru aceasta ambianta era vadit. Pentru a ocoli vreo intamplare neplacuta, el se strecura cu ochii in pamant, pana in fundul salii, unde se adunau clientii de mana a treia si unde mesele n-aveau fete de masa. De acolo ii asculta si-i cerceta pe ceilalti musterii.

"Cata asemanare intre omul acesta si Stavru!" gandi el, in vreme ce manca stiuca, aruncand priviri piezise spre cineva asezat in profil in partea cealalta a localului.

Saracacios imbracat, neras de-o luna, imbatranit, omul acesta sedea nemiscat, cu barbia rezemata-n palma, si privea in nestire spre intrare, cu un pahar de tuica dinainte. Avea in infatisarea lui acele stigmate respingatoare care produc dezgust. Totusi, fara a banui existenta vreunui Stavru in Egipt, Adrian se simti induiosat pentru acest batran stingher, tacut si nepasator. Ar fi voit sa-l vada la fata, insa omul nu se clintea din loc, parea intepenit.

Atunci, folosindu-se de obiceiul oriental care ingaduie oricui sa cinsteasca pe orice necunoscut de teapa lui sau de mai jos, chiar si numai asa din senin, Adrian chema chelnerul si-l ruga sa duca, din partea lui, o tuica omului care sedea in colt. Asta trebuia sa prilejuiasca neindoios un schimb de multumiri si de urari. in loc de asa ceva si spre marea mirare a lui Adrian, necunoscutul refuza consumatia, pe care n-o ceruse.

- E din partea domnului de colo, spuse chelnerul, aratand pe Adrian.

- Putin imi pasa, raspunse omul, fara sa priveasca spre locul ce i se arata.

Sunetul vocii insa ii ajunse lui Adrian pentru ca sa recunoasca pe Stavru. Se scula, miscat, si-l apuca de umar. Cu glasul tremurand, ii sopti la ureche, asezandu-se langa el:

- E cu putinta? Tu esti? Aici?

- Ce, nu stiai? intreba Stavru, la randul sau privindu-l banuitor.

- Cum? facu Adrian uluit. M-ai vazut intrand si n-ai venit sa ma imbratisezi? si inca respingi cinstea pe care ti-o trimit din simpatie? Ce-i cu tine? Te-ai facut atat de ursuz, de cand nu ne-am mai vazut?

- Asa se intampla cu oamenii la batranete, mai ales cand duc o viata ca a mea: simpatiile nu mai tin...

- Dar eu nu-s nimic mai mult decat o simpatie pentru tine?

- Eu vorbesc de "tratatiile" astea din simpatie, sau de simpatia care poate incapea intr-un "pahar"... Cat despre tine...

- Ei? cat despre mine?

- Deocamdata e o deosebire: tu urci colina vietii, pe cand eu o cobor, iar intre noi sta culmea. si-apoi... Stavru privi banuitor imprejur si tacu.

- Nu ti-e foame, Stavrule? intreba Adrian cu dragoste.

- Da, mi-e cam foame.

- N-ai vrea sa mananci si tu stiuca umpluta? Aici se gateste minunat.

- stiuca, broasca ori elefant, comanda ce poti... dar fa o "cinste" mai acatarii decat un paharel de tuica, pe care mi l-as fi putut plati singur, raspunse Stavru.

si cu un aer plictisit, isi petrecu palma peste chipul zbarcit.

Cam dupa vreun ceas, inaintea unui pahar cu vin, in odaia lui Adrian - luminata de-o lampa cu gaz - si incalzit de sinceritatea tanarului sau prieten, Stavru ardea cele din urma picaturi de untdelemn din candela sfanta care sustine sufletele celor patimasi.

- Acum, cand ti-am facut cunoscuta ultima si bizara mea incarnatie de negustor de piei de closca, stiu, draga Adrian, ca daca nu m-ai vedea in halul in care sunt, te-ai grabi sa ma intrebi ce s-a mai intamplat cu Chira, adica sa-ti povestesc istoria micului Dragomir de altadata. Dar pentru tine sunt gata iar cu mintea in vremurile acelea de mult traite, desi vei fi stiind cat te doare cand rascolesti prin cuferele indepartatelor calatorii.

Cand am scapat de pe corabia lui Nazim-Efendi, la Constantinopol, trebuie sa fi avut vreo cincisprezece ani. Tanar, frumos, si prost, eram imbracat si impopotonat ca un fecior de print. Numai hainele de pe mine trebuie sa fi pretuit cat un cal arabesc! Dara-mi-te ceasul, comandat pentru mine si lucrat de ceasornicarul sultanului! Dar inelele, de care imi erau pline toate degetele! Dar fesul cusut numai in fir de aur! Iar pe deasupra, multe lire turcesti, care imi ingreunau buzunarele si faceau sa-mi cada salvarii. Aveam cu ce trai zece ani, fara sa ma obosesc sa misc macar un deget.

Dar, pentru ca sa traiesti, nu-i de ajuns sa ai numai avere. in suflet purtam o durere grea, si in inima inchideam o naivitate si mai apasatoare - doi calai care ajung sa rapuna repede o fire prea simtitoare. Durerea era si dorul meu de Chira si de mama, cele doua fiinte pierdute care imi erau atat de trebuitoare in viata. Naivitate era zadarnica mea incredere ca, odata liber, oamenii ma vor ajuta sa le regasesc. Iar pentru ca sa pot da de ele, eram gata de orice jertfa.

Eram gata, fara sa-mi dau seama, chiar si la jertfirea trupului meu, viciat acum si obisnuit cu noua lui stare, caci in viata te obisnuiesti cu totul, si cu viciul mult mai usor decat cu oricare alta treaba, care-ti pare grea la inceput. si asta e atat de adevarat incat, captiv fiind, de cate ori nu-mi spuneam: "Ah! daca Chira si mama ar fi cu mine, n-as dori sa mai plec niciodata de aici!"

M-am simtit atat de fericit, cand ma vazui scapat ca prin minune din cusca mea aurita, incat (Doamne, iarta-ma!) uitai si de Chira si de mama! Nu ma mai temeam de asupritorul meu. Corabia lui ridicase ancora chiar in clipa in care - printr-o imprudenta a lui - izbutisem sa pun piciorul pe tarm. si multisor dupa asta, in revarsatul zorilor, alergand pe cheiul Bosforului, l-am blestemat in fel si chip dandu-i cu tifla:

- Du-te la toti dracii! imputitura parfumata! Sa dea Dumnezeu sa inceapa o furtuna tocmai cand vei fi pe Marea Neagra si sa-ti manance hoitul pestii adancurilor! Amin!

Dupa ce corabia blestemata a disparut, in suflet mi se aprinse o bucurie fara seaman. incepui sa alerg incotro vedeam pe strazile murdare ale Galatei, calcand pe coada nenumaratilor caini raiosi, ciocnindu-ma cu vanzatorii de salep, dand peste cersetorii orbi, si rasturnand narghilelele fumatorilor de pe trotuar. Asta din pricina ca cele ce vedeam si neasteptata mea libertate ma zapacisera cu totul. Trecatorii ma crezura nebun, iar un ceaus ma opri, fara sa ma atinga, ma saluta cuviincios, si-mi spuse cu atata politete, incat ma pufni rasul:

- Cuconasule, nu va suparati ca indraznesc sa va spun, dar nu sta frumos pentru parintele dumneavoastra, beiul, cele ce faceti! Care este ilustrul vostru nume? Unde este insotitorul dumneavoastra?

- Ce-i acesta "ilustru" si "insotitor" il intrebai, ridicandu-mi salvarii, care-mi cazusera pe vine.

si fara multa vorba, ii intorsei spatele. Un calaret fugea la trap, iar stapanul calului alerga indaratul lui, tinandu-se de coada calului. Asta-mi placu afara din cale, si-o luai si eu la goana, pana mi se taie rasuflarea.

Aceasta prima zi de libertate a fost singura din vremurile acelea in care bucuria mi-a fost intreaga, fara cea mai mica grija, intru nimic stingherita. imi venea sa fac tot felul de nazbatii deodata: sa trec peste poduri, sa ma duc la Cornul de Aur, sa intru in lupanare unde dansau femei cu pantecele gol, sa ma urc pe strazile in panta care duc spre Pera. in sfarsit, ma hotarai sa ma plimb calare, si alesei calul cel mai frumos. Stapanul lui era cuviincios si binevoitor. Ma ajuta sa incalec si-mi scurta scarile dupa masura. Bagand de seama ca nu ma pricep la calarie si ca nici nu prea stiu incotro vreau sa merg, ma invata cum sa tin fraul si ma intreba unde voiam sa ma duc.

- Peste tot, i-am raspuns eu, intepenindu-ma in scari.

- Peste tot? facu el mirat, dar luminatia-voastra n-ar putea sa mearga deodata in toate partile. Trebuie sa va alegeti o tinta.

- Daca-i asa, du-ma spre colinele cele ce se oglindesc in Bosfor.

si, manat de el, ma indreptai spre Ildiz-Kiosc si Dol-ma-Bakce, care m-au fermecat si mi-au umplut sufletul cu cele mai nastrusnice inchipuiri. in timpul acestor lungi si dulci ceasuri, vrajit de leganarile calului, care mergea la pas, si de frumusetile ce se perindau pe dinaintea ochilor mei, trupul, sufletul, intreaga mea fiinta nu mai apartineau lumii acesteia. Tot trecutul meu se topise. Uitasem cine eram... Uitasem si de omul care conducea calul de capastru si care nu cracnea o vorba, dupa cum nici eu nu-i puneam cea mai mica intrebare; si tot timpul cat a tinut aceasta plimbare de neuitat, n-am deschis gura. Ca prin vis, simtii, intr-un tarziu, ca se opreste calul si auzii o voce de nerecunoscut, mieunand parca:

- Efendi, e tarziu... Acusi se innopteaza. Mi-e foame, dupa cum trebuie sa-i fie si calului. N-ar fi vremea sa va duc acasa?

intelesei ca trebuie sa descalec, si ma dadui jos aproape zapacit. O senzatie dureroasa intre picioare, ma facu sa-mi pierd cumpatul si ma asezai la pamant.

- Voiti sa ramaneti aici? ma intreba omul.

ii facui un semn afirmativ cu capul si scosei o lira turceasca pe care i-o dadui. stiam ca trebuie sa platesc, dar n-aveam nici o idee despre valoarea banilor, nici despre aceea a celor trebuitoare in viata.

- Trebuie sa-mi dati trei cereci, imi spuse el, poate aveti maruntis.

Fara sa-mi dau seama ce fac, vrui sa-i mai dau doua lire.

- Nu, efendi, mi-ati platit prea mult si n-am de unde sa va dau restul.

- Nu-i nimic, pastreaza tot! soptii.

- Vai de mine, pentru banii acestia ar trebui sa muncesc o saptamana!

- Nu face nimic! Ia-ti-i dumneata...

- in numele lui Allah, nu-mi trebuiesc! urla el. Puternicul vostru parinte ar avea dreptul sa-mi taie capul, de-as face una ca asta! Nu, nu-mi trebuiesc!

si, desertandu-si chimirul, imi varsa in brate o sumedenie de cereci, beslici si metelici, ceea ce mi se paru nesfarsit de mult, apoi se pleca de nenumarate ori, incaleca si disparu.

Ramasei singur pe pajistea verde a unui drum curat si frumos, care mergea de-a lungul unui canal. Privirea mea, atintita asupra apei linistite, sorbea setoasa vedenii de povesti orientale: umbrele palatelor si chiparosilor pe care soarele ce apunea le culca pe luciul intunecat al Bosforului, iar mai incolo, cat cuprindeai cu ochiul, era o perindare nesfarsita de culori, aprinse, pete de aur si de arama, limbi de foc, mistuindu-se in departari, frante de colinele cu crestele liliachii, rasturnate de oglindirea marii.

Cum, atat de frumos e pamantul? Nici idee n-avusesem pana atunci. Pentru intaia oara vedeam atatea minunatii...

Salonul mamei si cusca plutitoare a lui Nazim-Efendi umplusera toata viata mea trecuta. Atat de tare ma adancii acum in betia acestei zile stralucitoare si mai cu seama in visarile sfarsitului ei crepuscular, incat se innoptase cand tresarii, readus in simtiri de un cantec duios ce venea dinspre o luntre cu vasle, care luneca incet, nu departe de mine. Unde eram? Unde aveam sa mananc? Unde sa dorm? si unde era Chira, mama? inspre ce inima iubitoare urma sa-mi indrept pasii?

Ma pornii deodata intr-un plans in hohote, imi racnii tot pustiul sufletesc ce-l simteam, si lacrimi fierbinti imi inundara obrajii. Vaslasul ma auzi si carmi spre mine, insa cand fu la vreo doi metri de tarm, isi lungi gatul, ma cerceta un minut, apoi se departa strigandu-mi pe greceste:

- Eeh! sufletelule! Ce te bocesti asa? Nu cred sa fii atat de nenorocit, ca doar te vad poleit cu aur! Din noaptea aceea, nu ma mai incred in oamenii cu vocea frumoasa.

imi tipai singuratatii toata durerea, toata jalea unei gingase adolescente, data prada nemiloasei vieti. Nici aurul acesta care-mi ingreuia buzunarele, nici inelele scumpe care imi impodobeau degetele, nici ceasul acela domnesc nu fura in stare sa-mi dea vreun sfat, sa-mi aduca vreo mangaiere. Valoarea lor se narui in ochii mei. As fi dat totul, pana si camasa de pe mine, aceluia care mi-ar fi scos in cale nu pe Chira, nici pe mama, ci numai o suvita din parul lor, ea mi-ar fi dat mai multa putere decat tot metalul acesta blestemat, mi-ar fi alinat inima mai mult decat toate nestematele acestea.

imi rezemam fruntea infierbantata de fiecare copac al drumului intunecat ce ducea spre oras, si scoarta fiecarui copac am scaldat-o cu lacrimile mele. ii strangeam in brate si nepasarii lor repetam fara curmare:

- Mama!... Maicuta!... Chiro!... Surioara! Unde sunteti? Eu am scapat. si nu stiu incotro s-apuc... si-i noapte... si pe-aci e atata lume... atatia oameni... Dar nu-i Chira, nu-i mama!

Deodata, la o cotitura, o lumina puternica imi lua vederile. Doi "deschizatori de cale", cu pulpele goale si cu faclii in maini, trecura in goana, strigand:

- La o parte!

Abia am avut timpul sa ma feresc din fata unei calesti luxoase care trecea, cand un bici pocni si simtii o arsura peste gat si barbie. Din vremea batailor tatei si ale fratelui meu nu mai suferisem asemenea durere.

Ma ridicai bajbaind. Drumul era acum si mai intunecat ca inainte, si o frica groaznica ma cuprinse. incepui sa alerg cat ma tineau picioarele, fara sa scot o vorba, temandu-ma de propria-mi rasuflare si de tiuitul vantului in urechi. intr-un tarziu incepura sa apara cateva case, apoi strazi curate, uliti murdare, lume, negustori care tipau, caini care abia se miscau si, in sfarsit, ma prabusii lesinat, undeva pe un maidan.

M-am trezit cand un om a dat sa ma ridice si - la lumina lunii - zarii un chip care parca ar fi fost al lui Ibrahim, pescarul de raci de la Catagati. in aceeasi clipa, in sufletul meu se redestepta nadejdea de a regasi pe Chira si pe mama. Ma agatai de gatul omului aceluia, care mirosea a jeg si a tutun si strigai, cutremurat de plans:

- Sunt nenorocit: le-am pierdut pe sora-mea si pe mama! Ajuta-ma sa le gasesc si-ti dau toti banii din buzunare, toate inelele, ceasul si hainele de pe mine...

- in numele lui Allah, nu tipa asa! imi sopti batranul,

apasandu-ma peste gura, cu palma lui jilava. Apoi, ridicandu-ma, adauga:

- Vino cu mine! il urmai. Abia atunci bagai de seama ca pe brat, ducea un cos cu rahat, cu care de buna seama isi castiga painea.

Merseram mai bine de-o jumatate de ceas. El tacea; eram cu desavarsire pierdut. Niciodata, pana in seara aceea, nu ma balacisem printr-atat noroi, niciodata nu-mi mai fusese dat sa vad mahalalele atat de murdare, nici o saracie atat de cumplita. in sfarsit, el ma trase intr-un fel de maghernita, unde nu erau decat o saltea si un urcior cu apa, ambele pe pamantul gol. Atata tot.

- Acum spune-mi ce-i cu tine! imi zise el, lasandu-si panerul si asezandu-se turceste pe marginea saltelei.

in mai putin de un ceas, ii povestii toata istoria mea, pe scurt, dar toata, fara sa-i ascund nimic, incepand de cand eram langa mama, pana cand am fugit de pe corabie. El ma asculta, fara sa scoata un cuvant. in sfarsit, se ridica in picioare:

- Culca-te colo, imi zise, aratandu-mi salteaua. Asta-i tot ce-ti pot spune in asta-seara.

Ramasei mirat, dar pe de-a-ntregul incredintat ca ma va ajuta sa-mi regasesc fiintele dragi pe care le cautam.

Cazui ca un bustean si adormii privindu-l pe binefacatorul meu, care inlemnise intr-un colt, cu ochii atintiti asupra mea.

A doua zi ma desteptai de cu noapte:

- Trebuie sa plecam...

- Ca sa cautam pe Chira? intrebai grabit.

- Nu, copile, nu ca s-o cautam pe Chira, dar pentru ca sa nu ne mai intalnim niciodata, caci aurul tau e piaza rea. Sculele si hainele tale sunt purtatoare de nenoroc. Allah sa te aiba in paza lui!

si dupa ce incuie usa, ma lasa afara, departandu-se cu panerul sau de rahat.

Batranul acesta, impreuna cu ceausul, barcagiul si stapanul calului luat cu chirie, au fost singurii patru insi, singurele fiinte cinstite, cum multa vreme n-aveam sa mai intalnesc, iar aceasta prima zi de libertate a fost singura la amintirea careia putui sa-mi mai dezmortesc inima.

Cel dintai pas pe care-l facui din clipa aceasta ma duse de-a dreptul in prapastie.

Parasit intr-un chip atat de crud, uluiala mea a fost asa de mare incat - crezand ca batranul e nebun - n-avui macar putere sa plang, sa deznadajduiesc. Nu-mi venea sa cred intr-atata rautate. Primul meu gand a fost sa plec cat mai curand in cautarea unor oameni cu inima mai buna. Viata m-astepta la o cotitura, ca sa ma serveasca de minune.

Nu-mi dau seama prin ce ciudatenie copilareasca imi varasem in cap ideea fixa ca maica-mea continua si acum sa-si ingrijeasca ochiul in vreun spital din Stambul. Cu ea, imi spuneam, trebuie sa-mi incep cercetarile. Cu gandul

acesta inradacinat in creier, o pornii, intreband pe trecatori cam in ce parte era mijlocul orasului. Toti ma indreptara spre Pera, unde ajunsei cu vreun ceas inainte de amiaza.

Mi-era foame de nu mai puteam sa ma tin pe picioare. Cautai ceva de mancare intr-o ulita laterala, de unde venea miros de friptura de oaie. Langa colt, inaintea unei pravalioare, un om facea vant deasupra unui gratar, pe care se frigeau o multime de frigarui. Cu un piept aramiu si paros, negustorul isi intorcea marfa, se invartea intr-un picior, isi da ochii peste cap si striga cat putea:

- Kebab! Kebab!

Intrai in pravalia desarta si cerui paine si kebab. La o masa murdara de lemn, inghitii aproape pe nemestecate o jumatate de paine, trei frigarui si baui apa. Apoi, scotand un pumn de bani de aur, argint si arama, ii intinsei sa ia ce-i datoram:

- Ia-ti cat costa mancarea, ii spusei.

Negustorul tresari, ma tinti cu ochii, privi pe furis spre usa si lua, cu indrazneala, o lira de aur, pe care o strecura iute in chimir. Pe cand ieseam, ma gandeam: "Una din doua: sau o masa costa cu mult mai scump decat chiria unui cal pe-o zi intreaga, sau ca talharului acestuia putin ii pasa ca "puternicul meu tata" ar putea sa-i reteze capul!"

Nerabdator sa dau cat mai curand de un om cumsecade, care sa ma ajute din inima in planul meu, ma indreptai spre cea mai mare cafenea ce-mi iesi inainte in piata aceea. Ma gandeam: "E mai cuminte sa ma adresez celor mari si nobili: ei n-au nevoie sa ma fure si nici nu li-e teama de gateala si de aurul meu."

Judecata mea a fost exacta. Ma indreptai mai intai spre un vacsuitor, cum vedeam ca faceau si alti oameni cu ghetele murdare ca ale mele.

De data asta insa fusei mai dibaci: trasei cu ochiul la cat plateau alti insi vacsuitorului, si-i dadui si eu cat mai putin - un metelic. Apoi, curat oglinda, intrai in cafenea.

Ma zapaci zgomotul asurzitor al glasurilor, zarurilor si pieselor de table. La mese, aproape n-aveai loc, toti jucau cate un joc. in adevar, aici nu era decat lume buna, marimi, civili si militari. Ma strecurai printre mese. Nimeni nu ma lua in seama si nu paru mirat de bogatia de pe mine, nici chiar chelnerii.

" Cat e de placut sa ai de-a face cu oameni bine crescuti! ma gandii. Aici te simti mai la locul tau decat printre calici."

Ma asezai pe-un scaun, langa doi jucatori de sah, si poruncii o cafea cu caimac si-o narghilea. Din nou cautai sa-mi dau seama cum plateau ceilalti consumatori. si care nu-mi fu mirarea cand vazui ca pentru un banut de argint, un cerec, puteai sa bei zece cafele si sa fumezi tot atatea narghilele, cu bacsis cu tot.

Cercetai chipurile celor doi jucatori, vecinii mei, un ofiter si un civil, amandoi inca tineri, cu totul adanciti in jocul lor. Ei il fixau cu atata atentie, incat pe mine ma apuca durerea de cap. imi parura simpatici, mai ales figura cam bosumflata a ofiterului langa care sedeam. Vorbeau rar, intr-o turceasca aleasa, ceea ce imi placea cu deosebire, dar ma si infiora, caci si Nazim-Efendi vorbea tot pe-atat de distins. Uniforma ofiterului insa imi inspira incredere.

"Acesta trebuie sa fie un viteaz", gandii, prividu-i pieptul plin de decoratii.

- Ma iertati, domnule, nu stiti dumneavoastra... Fara sa ma priveasca, imi facu semn cu degetul sa tac. Neizbanda asta, pricinuita de un gest atat de familiar, nu ma descuraja si dupa cateva clipe ma aplecai din nou sa-l intreb, insa n-apucai sa deschid gura, ca el ma opri cu acelasi semn de deget, iar cu mana cealalta inainta o piesa. Atunci, indraznet, nu ma lasai:

- Ma iertati, domnule, nu stiti dumneavoastra unde se ingrijesc oamenii care au ochii plesniti?

- Cine are ochii plesniti? zbiera acesta, aruncandu-mi o privire care ma inspaimanta.

- Apai... mama! baigui eu.

- Ma-ta-i chioara? si cine i-a scos ochii? facu el, masurandu-ma din crestet pana-n talpi.

- Nu pe-amandoi, zisei timid, unul singur.

- Unde? Cand? Cum?

- Tata, batand-o... la Braila, in Romania... Acum doi ani.

Ofiterul paru ca-si iese din fire. Se intoarse spre prietenul sau si repeta dispretuitor fraza mea:

- O femeie batuta in Romania acum doi ani, cu un ochi scos, si pe care o cauta acum prin Constantinopol! Tu intelegi ceva, din asta, Mustafa?

- Cum nu? inteleg! facu celalalt, lucrul acesta trebuie cercetat mai de aproape, dar nu aici! si mangaindu-ma pe obraz, adauga: Deocamdata ar trebui sa ingrijim copilul asta; hai sa iesim!

Afara, el chema o birja in care ne urcaram toti trei.

Am urmat sase luni de dulci nadejdi si de deceptii crude, de libertate relativa si de viata imbelsugata, dupa acest al doilea si ultim contact cu generozitatea lumii bune, care vorbeste intr-o limba aleasa.

Scoborand la usa lui Mustafa-bei, ofiterul se desparti de prietenul sau. Omul acesta, pe care nu aveam sa-l mai vad decat peste cativa ani, in imprejurari de care voi vorbi, imi arunca o privire severa si plina de dispret. il luai drept un om rau si in avantul meu copilaresc ii spusei beiului:

- E cam mandru, prietenul dumitale...

- Da, e cam mandru, dar e un om bun. (Mai vorbea de bunatate si Mustafa-bei!)

Locuinta lui era o vila uriasa, asezata in partea de miazazi a orasului. Parcul nesfarsit, care-o imprejmuia, scobora pana la Bosfor. Casa era tacuta, plina de bogatii si de slugi care se strecurau ca niste umbre, muti ca mormintele. insa aerul prietenos care umple orice locuinta orientala ma facu increzator. Deosebita delicatete a beiului a contribuit mult la aceasta. Nu avea nimic din viclesugul lui Nazim. Fu incantator, cuviincios, familiar, tot timpul cat dura si nadejdea mea. N-as avea sa-i reprosez nimic - nici chiar neputinta de a-mi indeplini imposibila mea dorinta - daca, din clipa naruirii nadejdiilor mele, s-ar fi multumit sa ma dea afara. Dar, pasiunea orientalilor este atat de inversunata, incat falsifica inimile cele mai generoase si le impinge - fie din rautate, fie din violenta - spre aceleasi fapte scelerate.

Mustafa-bei mi-a inteles povestea cu mult mai bine decat multi altii de-atunci incoace. Sunt incredintat ca omul acesta a fost sincer miscat de ea, caci nu de putine ori ochii i se umplura de lacrimi in timpul istorisirii mele.

imi fagadui ca va face pentru mine tot ce-i va fi cu putinta.

- Daca mama ta e in Constantinopol, imi spuse el mangaindu-mi mainile, voi afla-o prin spitale si prin politie. Cat priveste pe Chira, voi trimite iscoade rafinate ca eterul si viclene ca vulpea, sa cerceteze pana si haremurile cele mai bine pazite. Daca dam de ea, pun capul ca o scoatem. Cu bani poti obtine tot ce vrei in Turcia.

Dupa asta imi arata odaia mea si ma dadu in seama unui servitor, care trebuia sa ingrijeasca de mine. Bijuteriile si hainele de pe mine, care - dupa spusa lui - "erau prea bogate si chiar indecente", fura inlocuite cu altele mai "demne". in schimbul tuturor acestor atentii, mi se ceru un singur lucru: sa nu ma mai duc prin marile cafenele si sa nu prea ies atat de des in oras.

- Asta-i in interesul tau, adauga el. Nazim nu are sa renunte atat de lesne la prada lui si, intr-o buna zi, te poti pomeni cu o traista in cap, legat burduf si imbarcat ca un sac cu ienibahar.

O asemenea perspectiva ma baga in toti sperietii. Pe loc, ma simtii legat de el si de aceasta semicaptivitate care se intredeschidea inaintea adolescentei mele.

Exista diferite chipuri prin care sa dai pierzarii un suflet patimas. Cel mai lesnicios e sa-l iei cu binisorul. si cum inima mea pe atunci era plina numai de Chira, Mustafa-bei nu-mi vorbi decat despre ea.

O facea cu naturalete, caci ma iubea sincer, dar dracu s-o ia de sinceritate a patimasilor! De cele mai adeseori nu este decat un narcotic delicios.

Mustafa-bei a inceput prin a o introduce pe Chira in casa, botezand cu numele ei unele obiecte deosebite. Astfel, afland ca narghilea si bratara, pe romaneste, sunt nume feminine, mi-aduse, pe rand, cea mai frumoasa narghilea pe care am vazut-o vreodata, apoi o bratara de pret. Pe amandoua era sapat cuvantul Chira, pa care nu stiui sa-l citesc. in sfarsit, abia implinisem o luna de sedere in casa lui si iata ca, intr-o zi, pe cand eram in parc, el veni aducand de capastru o iapa admirabila, tanara, vioaie, capricioasa si neastamparata ca si Chira:

- Iata pe cea mai frumoasa Chiralina pe care ti-o pot oferi, imi zise el. Ia-o, e a ta!

si numaidecat ma facu sa incalec si-mi ajuta sa ma obisnuiesc cu zburdalniciile ei. incadrat intre el si servitorul lui, toti trei calari iesiram sa dam o raita prin imprejurimile pitoresti ce se intindeau in partea de miazanoapte a vilei.

Un lucru trebuie sa recunosc inainte de toate: nicicand, in aceasta epoca de trista imbelsugare, desfatarile n-au izbutit sa ma faca sa uit, trei zile de-a randul, dezastrul copilariei. Nu-i mai putin drept ca biata mea inima se lasa adesea ademenita de desfatari.

Lungile mele ceasuri de lene - hranite de cuvintele incurajatoare ale beiului - se scurgeau intre narghilea si frumoasa mea iapa, de care nu ma desparteam decat ca sa dorm si sa mananc si care, prin particularitatile si ciudateniile temperamentului ei ma facea sa cred ca ceva din dragostea Chirei imi venea prin mijlocirea ei. La randul lui, acest nobil animal mi se atasase in asa masura, ca era in stare sa strice grajdul de cate ori, in loc sa ies la plimbare, intarziam cu beiul la table.

in felul acesta, Chira era pretutindeni: in ochii frumosi ai iepei, in orice lucru pe care-l atingeam, in conversatiile noastre. Chipul Chirei era pe jumatate in casa.

Cealalta jumatate a fost adusa de iscoadele puse s-o caute. Dihaniile acestea - una mai convinsa ca cealalta - veneau sa ma incredinteze ca Chira se gasea in cate zece haremuri deodata.

Sub impresia descrierilor lor, de o izbitoare exactitate, in amanuntimile miscatoare pe care mi le dadeau asupra infatisarii cadanelor pe care le zarisera, inima mea zvacnea sa-si rupa coardele. Le sorbeam cuvintele cu nevinovatia unui copil de sase ani, si multora dintre codoasele acestea le saream de gat, strigand:

- Ea trebuie sa fie! E aidoma sora-mea! incearca sa te apropii de ea si sopteste-i numele meu: Dragomir! Fa tot ce poti si cere-i o fotografie! Dar pentru ca sa poti vorbi cadanelor si sa capeti o fotografie, trebuiau bani. Iar ca sa inchizi ochii curiosilor, sa astupi urechile indiscretilor, sa deschizi usile atat de strasnic pazite, trebuiau inca si mai multi bani.

in mijlocul odaii, cu mainile in buzunare, privind iscoditor si ironic, beiul asculta si zambea. Eu ii cadeam la picioare, il imploram. si el impartea cu darnicie monede de aur si de argint, dupa insemnatatea misiunii.

Apoi, din nou, trecura zile indelungi de asteptare, ceasuri triste, goale de orice indemn de viata. Deznadejdea mea nu gasea alt refugiu decat sufletul intelegator al "Chiralinei" mele. impreuna cu ea si inlantuit adesea de gatu-i matasos, ma avantai pe cai fara de sfarsit, in dimineti radioase sau in apusuri clocotitoare, in uitari de sine, pline de nostalgii dureroase, de placeri ucigatoare.

Langa mine si ca un nonsens si mai jignitor, servitorul calarea - inarmat pana in dinti, urmarindu-ma pas cu pas - si prin tacerea lui vinovata el violenta ultima expresie a iubirii mele.

in felul acesta trecu vremea din primavara pana-n toamna, din mai in septembrie. Apoi nadejdea ma parasi deodata.

Fotografiile ce mi se adusesera nu erau ale Chirei si numele lui Dragomir, soptit la urechile nenorocitelor intemnitate, nu trezi nici un ecou in tainitele intunecate ale inimilor lor. Nu-mi mai plecai urechea la dulcegariile femeilor acestora, si ele au fost date afara.

Dar o nenorocire nu vine niciodata singura. Toate cercetarile facute ca sa dea de urma mamei, prin Constantinopol, ramasera tot pe-atat de zadarnice. Mi-o marturisi chiar beiul, plictisit de intrebarile mele, si pentru ca sa-mi dovedeasca bunavointa lui, el chema chiar pe seful politiei turcesti - un urias cu o infatisare de calau, cu mustatile lasate pe oala si priviri de bandit. Acesta, dupa ce izbi din picior, saluta si striga, cu o voce de tunet, care doar ca nu m-a dat peste cap:

- De cand e Stambulul, n-a pus picior in el o romanca cu un ochi plesnit!

Era mai mult decat convingator.

Deznadejdea ma cuprinse de indata ce orice iluzie se narui in mine. Lacrimile imi curgeau nestapanite pe mainile parfumate ale beiului, pe care il rugam sa ma lase sa plec. El se impotrivi.

- Ce-ai sa te faci, daca ai sa te duci de aici? Ba mai ai si nenorocirea sa fii tanar si frumos, doua calitati cu care in Turcia nu izbutesti decat daca esti siret, si tu n-ai arma asta. Ramai, deci, aici. La mine ai tot ce-ti trebuie, mai mult chiar decat nasterea ta ti-ar fi dat dreptul sa nadajduiesti.

Eram nemangaiat. Vorbele lui rasunau ca niste clopote de inmormantare. Beiul isi indoi bunavointa fata de mine.

Cunoscandu-mi patima pentru calarie, imi comanda un costum de vanatoare, imi cumpara o pusca admirabila, cu patul incrustat la Damasc - pe care o si boteza "cumplita Chira" - si astfel echipat, intr-o buna dimineata, intovarasiti de doi servitori, o luaram pe drumul mare spre Adrianopol.

- Am sa-ti arat cuprinsurile locuite de cerbi si de vulturi! imi spunea beiul. si ai sa vezi ca viata e frumoasa si fara de femei, caci tu nu stii ca chiar si cea mai frumoasa femeie sfarseste totdeauna prin a deveni o tarfa.

Ocara aceasta ma izbi ca o lovitura de pumnal si ma facu sa-l urasc pe Mustafa-bei. imi tainuii pe cat putui simtamintele, dar pe loc mi-a venit ideea sa fug.

Un prilej minunat nu intarzie sa se prezinte. Plecasem pentru un ocol de vreo cincisprezece zile spre culmile cele mai apropiate ale Balcanilor si de-a lungul Maritei, pentru partida de vanatoare pe care beiul era obisnuit s-o faca in fiece toamna.

Planul meu era intreit: ori izbuteam sa insel supravegherea tiranilor mei si sa fug, imbracat ca un taran turc, ori imi cumparam libertatea cu bani. Iar daca cele doua incercari dadeau gres, nu-mi ramanea (in cazul cel mai deznadajduit) decat iuteala "Chiralinei", care, dupa spusa beiului, era o gonace neintrecuta. Pentru ca sa ma incredintez, cerui sa-mi dea voie sa ma iau la intrecere cu calul arab al lui Mustafa. Multumit ca ma vede mai vesel, acesta primi, imi dadu trei sute de pasi inainte si-mi spuse ca ma va ajunge pana la un sat care se zarea la o departare de vreo trei kilometri.

La detunatura pistolului, descarcat de bei, mi-am infipt pintenii in coastele "Chiralinei". Iapa se ridica in doua picioare, isi framanta zabala si porni ca o sageata. Eu dadui drumul fraului si ma agatai de sa. Vantul suiera atat de tare pe la urechi, incat imi era cu neputinta sa aud goana potrivnicului meu. Nedandu-mi seama in ce masura eram ajuns din urma izbeam cat puteam pantecele animalului. Pamantul se invartea in jurul meu, drumul alb parea ca fuge ca intr-o lume de basm.

in curand satul se ivi inaintea mea, apoi il strabatui si-l lasai in urma, sub privirile inspaimantate ale locuitorilor. Gaste, gaini, rate, care - spre nenorocul lor - erau prin mijlocul drumului, fura facute praf.

La un kilometru dincolo de sat, beiul ma ajunse din urma. Putin dupa aceea sosira si servitorii, aducandu-mi pusca, pe care nici nu stiam ca o pierdusem.

- M-ai batut! imi spuse el, strangandu-mi mana. Cere-mi ce vrei si-ti voi da!

- Ei bine, ii raspunsei, da-mi un kilometru inainte si fagaduieste-mi ca daca nu ma ajungi, pana la celalalt sat, nu ma mai cauti!

El paru indurerat!

- Pana intr-atata te-ai scarbit de mine? Ce-ti lipseste? Femei? Pot sa-ti dau oricate vrei: din haremul meu, sau fecioare de paisprezece ani. tinuturile acestea misuna de femei, de toate fetele, de toate neamurile, si care nu ravnesc altceva decat sa ni se dea ca roabe, fiindca nu-i nici o fecioara care sa nu-si gaseasca intr-o zi neghiobul ei.

- Mustafa-bei, nu crezi ca libertatea e mai scumpa decat robia si ca un "neghiob" care ti-e drag pretuieste mai mult decat un print de care ti-e scarba?

- E drept asta, raspunse el. Dar ocupa-te mai putin de ceea ce e drept... si vezi mai bine de ceea ce e bun. Noi suntem stapanii tuturor olaturilor acestora, cu dobitoace cu tot. De ce n-am gusta din ceea ce ni se ofera atat de dobitoceste poftelor noastre?

in clipa aceasta ochii mi se deschisera pe deplin intelegatori asupra vietii. in adevar, in cinismul lui, beiul avea dreptate: totul se pleca "dobitoceste" sub puterea sa. Nu era dator nici macar o multumire.

Pe pamantul turcesc, ca si pe cel bulgaresc, musulmanul si crestinul, de la sarac la bogat, nu erau decat niste robi ascultatori, si daca fecioarele se ascundeau la sosirea noastra, parintii lor, pentru a obtine bunavointa stapanului, nu cerseau decat ingaduinta de a le jertfi, cu aceeasi usurinta cu care ne ofereau patul cel mai bun si oaia cea mai grasa.

Spectacolul acesta ma facu sa ravnesc cu atat mai mult libertatea. Ma simteam vinovat de belsugul in care traiam. in sufletul meu tanar incolti trebuinta de a-mi cauta o meserie independenta, care sa-mi ingaduie sa-mi castig painea cinstit. De atunci incepu sa nu ma mai preocupe nimic altceva decat grija de a fugi. insa prilejul acesta intarzia sa se arate, si orice sfarsit de zi ma gasea tot atat de deznadajduit cum fusesem in ajun.

Eram din ce in ce mai bine pazit. Ziua, in timpul lungilor si obositoarelor goane ale vanatoarei, eram neintrerupt alaturea de bei sau incercuit de doi servitori. Noaptea dormeam in odaia tristului meu protector, fara speranta de scapare. Astfel, cel dintai dintre cele trei mijloace de fuga se mistui. Al doilea, de a-mi cumpara cu bani libertatea, cazu si el. Iata cum:

intr-o zi, pe cand ploua cu galeata si in vreme ce beiul juca sah cu gazda, eu incepusem o partida de table cu servitorul meu. Eram singuri. Pentru a-mi ajunge tinta, devenii duios, sentimental si il lasai sa inteleaga dorinta mea de fuga. El facu pe surdul. Atunci i-am fagaduit banii si bijuteriile pe care le aveam. M-a refuzat.

- Cum, Ahmed? Se zice ca in Turcia cumperi orice poftesti cu aur!

- Da, cumperi... imi sopti el, dar cel care vinde trebuie sa ia atata aur, incat sa-si poata rascumpara viata, la randul sau... iar tu nu ai bani de-ajuns.

Nu-mi mai ramanea decat sa-mi pun viata in joc, intr-o fuga disperata. stiam ca pot fi ucis ca un caine, si, cu toate acestea, n-am sovait o clipa.

Ne gaseam intr-o regiune muntoasa, impadurita, foarte prielnica tintei mele. A doua zi, dis-de-dimineata, incepuram sa urcam un drum greu, printre brazi, intovarasit de cinci calareti, care trebuiau sa organizeze o bataie.

Pentru a nu da timp servitorului sa-i spuna stapanului sau ceea ce-i propusesem cu o zi inainte, m-am hotarat sa-mi incerc norocul, de cum s-o ivi prilejul, si se prezenta cum nici nu-l asteptam.

Vanatorii poposira la marginea unei poieni intinse, in mijlocul careia dormea un mic lac strabatut de un torent.

- Aici e adapatoarea ciutelor! spuse linistit calauza.

si pleca cu cei patru oameni ai sai. Ambii servitori fura asezati in doua locuri strategice, cu porunca sa traga cand va trebui sa carmeasca vanatul spre pusca beiului.

Astfel, imprastiati, simteam ca libertatea mea se apropie, caci era cu mult mai lesne sa scapi de un singur om, decat de toata ceata.

Stateam la panda indaratul unei stanci; privelistea cuprindea partea de unde trebuia sa ne cada vanatul.

- Tu sa nu tragi decat daca mi-o scapa mie lighioana, ori daca ti-o trece pe sub nas, imi spuse Mustafa-bei, caci "cumplita Chira" nu-i prea de demult in mana ta!

in adevar, eu nu stiam sa ochesc.

Trecuse cam vreun ceas, cand rabufni un foc de pusca, apoi doua sau trei. Beiul, cu pusca gata, scruta imprejurimile, si deodata, ca si cum ar fi rasarit din pamant, un cerb aparu drept pe carare, dar dupa o clipa pieri spre dreapta, unde se tinea Ahmed.

- Nu ne scapa! racni beiul. Fug sa-l iau din coasta! Ramai aici si atine-i trecerea ca sa-l abati indarat!

- Ba ramai tu, na! tine pusca! am strigat in urma-i, cand l-am vazut departandu-se in galop.

Aruncand pusca si tolba, o luai de-a dreptul spre vale, parasii drumul si ma afundai in bradet, iar cand dadui de-un drum neted, imi repezii iapa intr-o goana vijelioasa. De fuga aceasta atarna libertatea sau moartea mea:

- Scumpa Chira, vino-mi in ajutor!

Trebuie sa fi facut cel putin vreo cinci leghe de la locul de vanatoare, cand - in lumina duioasa de toamna - m-am oprit intr-o dumbrava de pe malurile Maritei. imi lasai iapa sa pasca si sa se odihneasca. Zdrobit de oboseala si zapacit de fericire, ma lungii pe patura mea. Cu toate acestea, ma incercau fiorii mortii: in fuga mea fusesem vazut de locuitorii satelor si taietorii de prin paduri. si ma intrebam mereu: "Am scapat sau nu?"

inaintea ochilor mei, pamantul se intindea necuprins si frumos, iar eu nu-mi dadeam seama daca eram liber sa ma scol si sa plec dupa capul meu. Umbra unei maini nevazute ma ameninta - ea ma putea inhata in orice clipa si sa ma retina.

Somnul ma scoase din incurcatura. Pleoapele mi se inchisera, grele. La desteptare, ma simtii mai putin incurcat, caci langa mine, sezand turceste, Mustafa-bei veghea asupra fericirii mele. in timp ce eu ma frecam la ochi, ca pentru a goni un vis urat, el imi spuse, aratandu-mi o geanta din piele de caprioara:

- Uite, Dragomire, ti-am adus de mancare... Trebuie sa-ti fie foame! Iar pe cand ne inapoiam in trapul cailor, adauga:

- Asa, hai? Esti in stare sa-mi faci si pocinoage de-astea? Dar tu nu stii ca chiar si Dumnezeu se lipseste de lucrul pe care turcul pune mana?

in cateva zile dupa aceea, intorcandu-ne la Constantinopol, cea dintai grija a beiului a fost sa spuna celor doi servitori, chiar in fata mea:

- De doua ori pe saptamana veti insoti pe domnul Dragomir la plimbare, calari, timp de un ceas, mergand numai la trap, si veti raspunde de el cu capetele voastre. Va poruncesc sa trageti in burta iepei lui, la cea dintai incercare de fuga! Apoi se intoarse spre mine: si chiar acasa nu mai ai voie sa umbli decat prin apartamentul tau!

"Servitorii" insa n-avura cand sa indeplineasca aceste gingase porunci, caci chiar in ziua aceea ma imbolnavii si cazui la pat. Vreme de o saptamana, zacui fara cunostinta, prada frigurilor si aiurarilor.

Cand mi-am venit in fire, odaia mea era prefacuta intr-o vasta infirmerie. Doi medici vegheau pe rand la capataiul meu. Mustafa-bei era aproape nebun.

Uitandu-si rangul, el se framanta la picioarele mele, cerandu-si iertare.

- Ma lasi sa plec? l-am intrebat.

- Dar asta nu se poate, sufletelule! Cere-mi tot ce vrei, dar nu sa pleci!

- Atunci mai bine sa mor! i-am zis intorcandu-ma cu fata la perete.

Da, voiam sa mor. Dar nu mori cand ti-e voia. Trei saptamani mai tarziu paraseam patul, ca sa intru intr-o lunga convalescenta, cand, timp de o luna, nu ieseam dintr-o criza furioasa de nervi, decat ca sa cad intr-o nauceala completa.

Toate darurile pe care mi le aducea beiul le calcam in picioare, le sfasiam. Frumoasa mea narghilea o izbii de gratiile ferestrei, iar bratara o facui bucatele. Chiar si numai aparitia asupritorului meu in odaie ma facea sa-mi sfasii hainele de pe mine.

in vremea asta, o intamplare duioasa, nevinovata si neasteptata veni sa puna putina randuiala in organismul meu dezechilibrat.

incepuse iarna. Iarna blanda si senzuala a Bosforului. Singur, de dimineata pana seara, tot ce puteam face era sa privesc in parc prin cele trei mari ferestre ale apartamentului.

Pentru a mai insufleti acest colt pustiu al parcului, aruncam pasarilor resturile meselor mele: paine, fructe, carne.

in curand, o sumedenie de vrabii si chiar de ciori incepura sa se apropie, pe furis, si sa ciuguleasca sub ochii mei.

intr-o zi, spre marea mea mirare, un caine ciobanesc aparu printre arbori. El se opri departe de ferestre, adulmeca aerul si auzind ca-l chem, isi vari coada intre picioare si se indeparta cu un aer trist.

"si acesta trebuie sa fi gustat din bunatatea oamenilor!" ma gandii.

in zilele urmatoare reveni si se apropie ceva mai mult. Ma ascunsei, ca sa nu-l sperii, si i-am aruncat trei sferturi din imbelsugata mea masa. incetul cu incetul, in sfarsit, ne imprieteniram. La mangaierile mele, incepu sa dea din coada si pleca, lasandu-ma sa inteleg ca trebuie sa ma multumesc cu atat in ziua aceea. ii dadeam dreptate, caci, cumintit de propriile mele patanii, eram eu insumi hotarat sa fiu mai cu luare-aminte in alegerea prieteniilor mele, daca Cerul s-ar fi indurat sa ma ajute sa-mi redobandesc intr-o zi libertatea.

Cainele acesta avea un suflet deosebit. Cu toate ca era mort de foame, manca cu delicatete si se ferea sa-si ia imbucatura de-a dreptul de pe pamant, mesteca incet si nu rodea niciodata oasele. Neindoios, o mare durere trebuie sa-i fi apasat inima... De ce, de pilda, nu se lasa sa fie hranit de oamenii milosi?

Se stie ca la Constantinopol fiecare musulman are cainii lui obstesti, care il intovarasesc o data pe zi la brutarie, unde fiecare isi capata bucatica lui de paine. Va fi gasit el injositor faptul acesta? ii placea mai bine sa bata campii, pentru a gasi o viata mai neatarnata? Sau poate il scarbea promiscuitatea abjecta a semenilor sai?

il botezai Lupu, nume potrivit purtarii lui salbatice si demne, si facui minuni de indemanare ca sa dobandesc din parte-i un inceput de prietenie. A fost cat se poate de zgarcit cu avansurile pe care mi le facu; dar fiecare dintre noi isi are viata lui, durerile si propria lui filozofie. Asa ca am respectat rezerva, in care se tinea. Pentru ca sa-i dovedesc ca-l intelegeam, nu-i mai aruncam carnea de-a dreptul pe pamant, ci i-o invaluiam in hartie.

Fara indoiala ca a bagat de seama aceasta, caci, pentru intaia oara, se hotari sa se aseze pe picioarele dindarat si sa ma priveasca in fata, destul de departe totusi pentru a nu putea fi ajuns de vreun bat.

Lupu era bun, un caine de rand si destul de voinic. Cat despre starea lui de curatenie, de! face omul ce poate, cand duce o viata de lup.

Ochii lui mari, negri, clipeau trist, asupra durerilor vietii silindu-se - fara nici o indoiala - sa le vada mai bine. Expresia lor mai ca nu putea fi definita. in orice caz, nu erau nici blanzi, nici chiar indulgenti. Cat despre fruntea lui, era poate de o prea rece seninatate si de un calm prea incapatanat.

- Sarmane Lupu! ii vorbeam, intinzand deznadajduit mana printre gratii si cersindu-i un semn de incredere. Sarmane Lupu, sa fi suferit tu oare atat de mult, incat sa ti se fi impietrit inima? Cred ca multe ti-a patimit pielea - odinioara - gustand din dragostea celor tari si ca poate vei fi avut si tu candva frumoasa ta narghilea, bratara ta, pusca si iapa ta, apoi boala si medicii tai. Dar, oricum, tu azi esti liber, pe cand eu sunt intemnitat si fara nadejde, in dosul gratiilor astora. Hai, frate Lupule, apropie-te si lasa-ma sa te mangai!

Nu vreau sa spun ca in Turcia cainii inteleg romaneste, dar pot sa afirm ca Lupu al meu - dupa ce a ascultat saptamani intregi plangerile mele deznadajduite - s-a apropiat intr-o buna zi, cu indrazneala, si si-a pus laba in palma mea. in ziua aceea mi s-a dat cea mai sincera strangere de mana din cate am primit in viata mea.

Eram fericit ori, daca vreti, am simtit din nou binefacerile bucuriei, care nu incearca decat inimile nemuritorilor, oricare ar fi durerea ce le bantuie. M-am ferit pe cat am putut sa-mi destainui prietenia pe care o legasem cu Lupu. Pentru ca sa nu ma tradeze fara voia lui, l-am facut sa inteleaga ca atunci cand ferestrele erau inchise nu gasea nimic de mancare. El a inteles atat de bine lucrul acesta, ca, mai tarziu, ori de cate ori le vedea inchise, se intorcea de departe si pleca. De asemenea, in convorbirile noastre, cand ziceam: "Du-te, prietene, hai, du-te acuma!" el pleca pe data ce inchideam ferestrele, se indeparta demn, prietenos, fara sa se supere.

Pe Mustafa-bei si pe servitorul lui ii primeam la anumite ore: pe cel dintai, ca sa ma vada; pe ceilalti, ca sa ma serveasca. Din pricina starii mele nervoase, vizitele acestea erau cat se poate de scurte.

indeosebi prezenta beiului ma facea sa-mi ies din sarite, si, de-abia venit, se ducea la dracu. Apartamentul sau era langa al meu, dar ne despartea un mare fumoar. Pentru mai multa siguranta, ma inchideam cu cheia.

Cu bucuria pe care Lupu o aduse in viata mea, imi schimbai atitudinea, devenind mai impaciuitor. Beiul imi raspunse, incarcandu-ma de favoruri. Astfel, imi ingadui sa ma plimb prin parc, intovarasit, bineinteles de servitorul meu.

Dar, cu deosebire, doua din favorurile pe care mi le arata imi fura funeste si avura inrauriri incalculabile asupra restului vietii mele.

Mai intai, beiul introduse in casa alcoolul, care mi-era aproape necunoscut si, din nenorocire, bautura asta dulceaga imi placu peste masura. Sub inraurirea betiei, creierul meu pierdu simtul tristei realitati, mintea mea lua campii. Gasii o mangaiere in rachiu si rugai sa mi se dea mereu.

Beiul imi dadu cat am vrut si bau si el. Ne imbatam zilnic. Alungandu-ne - in patru labe - pe covorul largului fumoar, urlam ca lighioanele. Mai ales el era de nerecunoscut. Chipul lui nu mai avea nimic omenesc, si intr-o seara - pe cand voia sa-mi sfarme intre dinti un deget de la picior - il izbii peste fata cu un vatrai de la soba. El statu linistit, la pamant, lasa sa i se prelinga sangele spre gura, si isi linse buzele. Atunci, de scarba, il scuipai in obraz. El se linse din nou.

Zilele care urmau acestor desfrauri imi erau de nesuferit. sedeam in pat pana la amiaza, vaitandu-ma. Capul imi parea de plumb, aveam chipul palid si tremuram din tot corpul. Lumina zilei imi facea rau. Mustafa-bei tragea draperiile grele ale ferestrelor. si de indata ce camera se lumina de nenumarate lumanari si se imbalsama de mirt, nebuniile incepeau si mai indarjite.

intr-o noapte pe cand eram naucit de betie, patru fete cu tamburine si castaniete navalira in fumoar si incepura un joc ametitor. Inima imi tresari de placere! Ai fi jurat ca sunt patru Chire gatite ca niste domnite orientale, cu chipurile abia ascunse de valuri.

Sarii de la locul meu rasturnandu-mi cafeaua, paharutul cu lichior si narghileaua si ma aruncai la picioarele lor. Lungit in mijlocul camerei, cu ochii inchisi, simtii indelung, foarte indelung, fasaitul rochiilor lor si oarecari parfumuri necunoscute imi izbira narile cu putere, apoi...

Apoi, imi pierdui cunostinta...

Cand ma desteptai, eram in pat si nu-mi venea sa-mi cred ochilor, simturilor, respingatoarei realitati. Patru tarfe din cel de pe urma bordel, batrane, zbarcite, scarbos de goale, ma mangaiau, ma harjoneau din toate partile, acoperindu-mi fata si trupul cu balele lor. Ma zbatui, tipand dupa ajutor. Ele ma mangaiau si mai de zor. Atunci ma smucii din bratele lor, insfacai clestele de la soba si sfaramai totul in odaie, oglinzi, vase, statui, bibelouri, tot ce mi-a stat in cale.

inspaimantate, dezgustatoarele prostituate s-au facut nevazute, ducandu-se sa spuna lui Mustafa-bei ca eu ma indaratniceam sa nu recunosc pe cele patru fete de mai inainte, in aceste "cotoroante" cu chip de bufnita.

Dupa noaptea asta de desfrau, ma inchisei douazeci si patru de ceasuri in odaia mea, nemaiprimind pe nimeni. Mancarea imi facea greata. O azvarlii lui Lupu, caruia ii marturisii decaderea mea.

in sfarsit, scarbit pana in maruntaie de josnicia in care beiul voia sa ma cufunde, am hotarat sa ma spanzur si chemai pe stapanul meu pentru a-i spune ca - daca nu consimte sa-mi dea drumul - imi pun planul in executare prin orice mijloace as gasi. Mi se raspunse ca beiul plecase intr-o calatorie de zece zile. Vestea aceasta a fost o noua surpriza pentru mine si o mare usurare. Ideea fugii mi se infipse in minte.

Eram in martie. A doua zi, dupa plecarea beiului, ma plimbam prin parc, intovarasit de sluga, cand deodata o intrebare imi trasni in minte: "Pe unde intra cainele in parc?" Parcul era doar imprejmuit de ziduri vechi si cu neputinta de escaladat, iar poarta cea mare, din fata, sta vesnic zavorata. Trebuia doar sa fie vreo spartura pe undeva. incepui sa cercetez cu bagare de seama si, in adevar, tinandu-ma de-a lungul zidului imbracat in iedera si catina, am gasit un loc in care frunzele erau calcate in picioare. Facandu-ma ca am o nevoie oarecare, lasai insotitorul pe carare si ma strecurai in tufis si, la temelia zidului, am descoperit o surpatura proaspata, care ingaduia trecerea spre latura cea mai neumblata a campiei. imi insemnai locul in minte: se gasea tocmai in fata ferestrelor mele.

in chiar noaptea aceea, prizonier al blestematei mele fortarete, creierul mi se aprinse. Scaparea era acolo, la doua sute de pasi de odaia mea. Dar cum sa ma strecor printre gratiile acestea intepenite in niste usciori de stejar?

Ma straduii zadarnic, prin intuneric, pana la miezul noptii. Ma istovii incercand sa largesc gratiile, apoi scobind la imbucatura lor in rama, ca sa le pot smulge. Silinta zadarnica!... Simteam ca innebunesc. Afara: lumina de luna, liniste, spatiu, libertate... Aici: inchisoare, desfrau, tiranie... intrezaream sosirile beiului si reinceperea sarabandei cu tot cortegiul ei. Ma simteam zdrobit. Odaia mi se parea o cusca infernala, stapanita de diavoli. Un fior de gheata ma furnica prin spate, sudori reci imi acoperira fata, incat mi-am muscat limba pana la sange.

Ceasul era doua. O liniste de mormant stapanea toata casa.

Repede adunai hartii, petece, lemnisoare, le asezai pe pervazul ferestrei si le dadui foc. Tremurand de spaima, priveam spre tocul ferestrei care se mistuia, in timp ce camera se ineca in fum, iar parcul incepea sa se lumineze. Ma apasam cu amandoua mainile pe gura ca sa nu strig ajutor. intr-o sfortare deznadajduita, apucai un vatrai si smulsei doua gratii, care se prabusisera inauntru, impreuna cu bucati de carbuni aprinsi. Apoi, ca scuturat de friguri, am adunat ce aveam mai de pret si sarii in parc, unde incepui sa alerg, cat puteam de iute, spre zid.

Dar in zapaceala mea si impiedicat de intuneric, nu putui sa nimeresc surpatura deodata. Cuprins de groaza, incepui sa alerg la deal si la vale, rascolind ramurile si insangerandu-mi fata si mainile. in sfarsit, cu un strigat de bucurie, dadui de gaura salvatoare si o zbughii afara!...

Dupa vreo doua ore, in schimbul catorva bani grei de aur, eram pe tarmul asiatic, si de acolo, in lumina zori-lor, contemplam coltul drept al Perei, de unde flacari uriase se inaltau, razbunatoare, spre ceruri! Un incendiu mai mult in Constantinopolul acesta bantuit de incendii...

in seara acelei zile liberatoare, o diligenta ma lasa la usa unui han dintr-un satulet turcesc. Dupa cateva zile ma culcam in Smirna, iar o saptamana mai tarziu fumam o delicioasa narghilea pe terasa unei mari cafenele din Beirut.

Dar nu s-a sfarsit inca...

Acum ma credeam in stare sa deslusesc limpede viata si sa nu ma las inselat. Aveam saisprezece ani si oarecare experienta. Experienta aceasta a mea impartea lumea in doua categorii: intai veneau fiintele blande si iubitoare, cum erau Chira si mama, apoi salbaticii de teapa tatalui meu si, in sfarsit, marinimosii de felul lui Mustafa-bei. Trebuia deci sa iau aminte.

si chiar de pe terasa de unde ma aflam, incepui pe loc sa ma feresc de vreun jucator de sah cu trasaturi simpatice. Ma gandeam la sarmanul Lupu, care se codise atata vreme pana sa se lase mangaiat de mine. Facui la fel, indepartandu-ma intotdeauna de mainile care se intindeau sa mangaie obrajii mei de adolescent.

Dar, vai! Ma pazii atat de bine ca, fara sa-mi dau seama, ma apropiai de alta prapastie, caci viata nu se cuprindea toata in cele trei categorii ale mele.

inchiriasem o camera, chiar deasupra frumoasei terase a lui "Grand Concert-Variétés", de pe unica piata publica din Beirut. De dimineata pana seara, cafeneaua gemea de lumea cea mai impestritata, dar, afara de elegantii bastinasi, de care ma feream, ceea ce facea farmecul acestui local era trupa de artisti straini, angajati la varieteu.

Barbati si femei, tineri si batrani, frumosi si urati, ei erau cu totii oameni de viata. Pretutindeni n-auzeai decat glume, rasete comunicative. Pentru fiecare dintre obisnuitii cafenelei ei aveau cate-o vorba draguta, si fiecare era multumit. Cum si eu faceam parte dintre obisnuiti, multumirea generala dadu si peste mine si ma nimeri de minune!

Artistii acestia erau italieni, greci si francezi. Locuiau in acelasi hotel cu mine. Pe un coridor stramt, in fata odaii mele, sedea o tanara pereche de greci, care cantau foarte bine. Barbatul nu-mi placea, dar femeia... s-o sorbi intr-un pahar de apa! Eu o sorbeam din ochi de draga, dar... in taina. Ori de cate ori ieseam, nu stiu cum se facea, ca usa camerei lor era mereu deschisa, iar ea totdeauna singura si aproape goala in fata oglinzii. Asta ma facea sa ma rusinez din cale afara si inchideam ochii cat puteam, dar... ceva mai tare decat mine, mi-i deschidea.

si iata ca, intr-o buna zi, pe cand ne incrucisam prin umbra coridorului, ea ma prinse in brate, ma saruta apasat si spuse:

- Dar stii ca e rusinos tinerelul nostru! Trebuie incurajat!

Zapacit de intamplarea asta, indata ce m-am intors in odaia mea, mi-am zis: "Ei si!... Ce primejdie poate fi intr-un sarut pe care-l da o femeie unui tinerel?"

Caci, intr-adevar, acum eram un "tinerel". Nu o spunea ea? si hainele, independenta, aperitivele scumpe pe care le luam o dovedeau indeajuns. Numai judecata mea n-o dovedea, caci incepusem sa-mi pierd capul... Dar cui ii pasa de judecata?

intr-o dupa-amiaza contemplam de la fereastra mea furnicarul de oameni din piata, ma gandeam la jocul, la vocea, la gesturile actritei, amintindu-mi cu durere ingenuitatile Chirei, cand, deodata, usa se deschise, si cantareata intra. Ma prinse frica.

- Nu te teme de nimic, micutule: el e jos, prins intr-un joc mare... Mi s-a aruncat de gat. Am protestat:

- Nu vreau sa stati aici.

- Cum? Ma gonesti? si eu care te iubesc si care credeam ca si tu ma iubesti! sopti ea duioasa, sarutandu-ma.

sedeam pe pat alaturi de ea si zau, nu ma simteam rau deloc. Apoi, nu stiu cum a facut, dar tot mangaindu-ma, deschise usa si apuca repede o tava pe care erau o sticla de vin strain si prajituri. imi placura nespus. Ea porunci altele. Nu m-am dat batut, nici de data asta, mai din lacomie, mai pentru a face pe grozavul. si ce mai imbratisari! Ce sarutari!

Dar am bagat de seama ca grecoaica prea ma pipaie si ma rusinai.

- stii ce, puisorule? imi zise ea. Nu esti bun de nimic! La varsta ta!

si ca sa nu ma supar schimba vorba:

- Esti raia?

- Nu stiu...

- Ce acte ai?

- N-am nici un act.

- Cum, calatoresti prin Turcia, fara hartii? Dar asta-i cat se poate de imprudent, dragul meu: ai putea fi arestat!

Ma ingrozii. Daca mi-ar fi spus cineva ca politia lui Mustafa-bei e la usa, nu m-as fi inspaimantat mai tare. O rugai sa nu spuna nimanui. Ea imi fagadui sprijinul ei. Iar protectie! Ce blestem! Oare nu e chip sa traiesti nicaieri pe lumea asta fara sa fii protejat?

Pe loc ma cuprinsera tot felul de ganduri negre. Ea imi mangaie degetele:

- Ce frumoase inele ai!... Nu-mi dai si mie unul? Fireste, n-am putut refuza un inel... protectoarei mele. Viata mi se intuneca. Nici cincisprezece zile nu trecusera de cand traiam in libertate. si iata ca o mana invizibila care parca se intindea de la Constantinopol pana la Beirut, imi primejduia din nou viata.

Dar o mana foarte vizibila si mult mai apropiata imi intinse, in chiar seara acelei intalniri, o socoteala de vinuri straine si prajituri care egala pretul intretinerii mele pe o luna intreaga.

Platind nota, mi-am zis:

"Asta si cu inelul ma fac sa inteleg ca libertatea mea e bolnava rau".

Dupa cateva zile, am aflat cat era de bolnava.

Nedespartiti la aperitiv, cantareata si barbatul sau devenira curand comesenii si chiar pensionarii mei. intr-o zi, pe cand jucam o partida de table, un ofiter de politie se apropie si-mi spuse:

- Dumneavoastra locuiti aici, domnule?

- Da, domnule! soptii, gata sa lesin.

- Fiti asa de bun si treceti maine dimineata pe la politie sa vizeze hartiile!

si, salutand prietenos pe tovarasii mei, pleca. Am simtit ca ma prabusesc intr-o prapastie.

- Nu face nimic! imi spuse cantareata. Barbatul meu se va duce chiar acum sa-l roage pe politai sa te lase in pace. Sunt prieteni buni!

Cu cata caldura le-am multumit!

in adevar, nimeni nu mai veni sa ma supere. Chiar in ziua aceea ma framantai sa gasesc un mijloc de a le arata recunostinta mea, altfel de cat prin mesele ce le ofeream. Prilejul mi-l dadu barbatul insusi:

- N-am noroc la joc, prietene! imi spuse el, aprins la fata. N-ai putea sa ma imprumuti cu doua lire?

- Cum nu!

A doua zi a fost atat de nenorocos si-mi mai ceru doua lire. A treia zi, tot pe atat. Dupa vreo saptamana, ghinionul lui imi dadu de gandit, caci, daca urma tot astfel, banii nu-mi ajungeau nici trei luni.

in aceeasi seara, am luat drumul Damascului in tovarasia a doi mari negustori de covoare.

Zdruncinat in coltul harabalei, ma gandeam la ciudateniile vietii:

"De-acum trebuie sa fiu cu bagare de seama si fata de femeile care au obiceiul sa te sarute pe intunecimea coridoarelor!"

Damascul a fost pentru mine cu adevarat un drum al Damascului. Acolo, viata mea se schimba cu totul.

Ai crede ca asupra acestui oras Dumnezeu a cernut praful din cele patru colturi ale lumii. Ajungand aici, crezui ca-mi dau sufletul.

Ma imbracasem cu un costum saracacios de orasean grec, pentru a trece mai nebagat in seama. Celelalte lucruri le duceam la subsuoara, invelite intr-o basma, iar bijuteriile si banii mi-i ascunsesem in chimir, pe care-l incinsesem chiar pe piele. Astfel deghizat, ma simteam la adapost de orice "protectie" nedorita. Ma strecuram pe stradutele care strabateau, ca niste hrube, casele mahalalei Cadem, cautand vreo odaie mai ieftina. Un hangiu grec imi spuse ca pentru ca sa ma coste mai putin ar trebui sa iau un pat, in vreo odaie cu doua paturi. Am primit.

Cand am intrat sa vad camera si sa-mi las legatura, intrebai cine va ocupa patul celalalt.

- Tot unul ca tine! imi raspunse el, morocanos.

Eram foarte tulburat. tara mea, Chira, mama se scufundau intr-o departare neguroasa, pe veci disparute pentru mine. Iar eu, pe veci smuls din cuibul meu drag, ce cautam in orasul acesta sinistru? Cum puteam eu nadajdui sa mai dau de sora-mea? si ce-am sa pot face, ca sa-mi castig painea de toate zilele, cand voi ispravi banii?

Afara de asta, n-aveam nici un act. si iata ce era mai grav. Puteam fi arestat oricand. Cine m-ar fi scos din inchisoare?

in curtea hanului, in jurul unui havuz impodobit cu flori, o multime de pierde-vara sedeau tolaniti, flecareau, fumau si beau un rachiu laptos. Toti pareau fericiti. Oamenii acestia erau la ei acasa. Se cunosteau, se ajutau intre ei, aveau dureri si bucurii comune. Dar eu? Ce eram eu pentru ei? Un necunoscut. Cine intra in odaia in care zace un necunoscut ( de boala sau de inima rea), ca sa-l intrebe ce-l doare sau ce-ar pofti?

Instinctiv, dusei mana la chimir, unde imi aveam banii, singurii mei prieteni! Dar aurul e un prieten care te paraseste, fara sa-i pese, te tradeaza cat ai clipi din ochi, iar eu nu cunosteam nici un mijloc prin care sa-l fac sa reintre in chimir.

O fiinta precum Chira ar fi fost cu totul altceva. Ea nu m-ar fi parasit pentru nimic in lume. Eram nedespartiti. Oare sa fi fost cu putinta sa existe vreo alta Chira pe lumea asta? Poate! Dar ele isi aveau desigur Dragomirii lor. Pentru ele eu eram un simplu necunoscut, un trecator pe care-l privesti o clipa cu curiozitate si pe care-l uiti tot atat de usor.

Ca sa ma mangai, cerui un pahar cu rachiu, apoi altul. Ceasul pranzului veni. Am gustat ceva si cerui un pahar cu vin, apoi altul. si cu inima grea de amaraciune ma urcai in odaia mea.

Aici, un om ca de vreo treizeci de ani, pe jumatate dezbracat, sta pe marginea patului. Pe masa ardea o lampa. Doua scaune. Paturile, de o curatenie indoielnica. O oglinda afumata. Nici urma de lavoar.

ii dadui buna seara pe greceste si-mi examinai patul.

- Trebuie sa-l departezi de perete, imi vorbi el ca unei vechi cunostinte, sunt plosnite. Vom lasa lampa aprinsa toata noaptea: plosnitele, ca si bufnitele, se tem de lumina.

- Plosnite? facui eu mirat, caci intr-adevar nu vazusem in viata mea asemenea ganganii. Ce sunt astea, plosnite?

- Cum? tu nu stii ce sunt plosnitele? ma intreba el uimit. Lasa, ai sa afli in noaptea asta... Dar, ia spune-mi, unde ai dormit pana acum de n-ai habar de ele? Eu, dimpotriva, nu stiu ce-i aia un pat fara plosnite!

- si fac rau plosnitele? intrebai, infricosat de acest vrajmas.

- Oleaca, imi raspunse el nepasator.

Eram obosit. Voiam sa ma dezbrac si sa ma culc, dar o rusine necunoscuta pana atunci ma retinu in fata acestui strain. El intelese, caci micsora lumina, iar dupa ce ma strecurai in asternut, se scula si mari flacara.

- Parc-ai fi o fata mare! adauga el razand.

Aceasta gluma imi dadu un pic de incredere in el, si noaptea aceea am dormit in pace, strangandu-mi chimirul sub capatai.

A doua zi de dimineata nu stiam mai mult decat in ajun ce insemneaza o piscatura de plosnita, dar tovarasul meu imi arata o pata de sange pe fata de perna. Ma imbracai vesel, fara sa ma mai jenez de el.

Din curte razbateau franturi de vorbe si hohote de ras. Privii pe fereastra: in jurul fantanii, aceeasi lume impestritata fuma din ciubuce lungi si sorbea zgomotos din cesti cu cafea. Curtea era stropita si maturata. Aerul proaspat patrundea adanc in plamani, o lumina aurie, misterioasa, cum numai in Orient straluceste, invaluia lucrurile si fiintele.

M-am luminat pe data. Dracusorul cel duios, care dormea in adancul sufletului meu, se trezi.

- Nu vrei sa luam o cafea impreuna? il intrebai pe necunoscut.

- Ba da, cu placere.

Jos, tragand din ciubuce, care fumegau ca niste cosuri, vorbiram multe si de toate. El imi destainui amarurile lui: n-avea de lucru, nici bani si era dator vandut. Atunci i-am destainuit ca si eu aveam un necaz.

- Mi-am pierdut actele. Daca m-ai ajuta sa-mi procur

altele, ti-as da o lira turceasca drept multumire. El se inflacara:

- Cum nu! Se poate! Cunosc un "scriitor public" care face asa ceva, dar cere cam scump.

- Cat? intrebai voios.

- Patru lire!

- Le dau!... si tie, lira fagaduita.






Chira Chiralina - Stavru
Chira Chiralina - Chira Chiralina
Chira Chiralina - Chira Chiralina (continuare)
Chira Chiralina - Dragomir
Chira Chiralina - Dragomir (continuare)


Aceasta pagina a fost accesata de 733 ori.
{literal} {/literal}