Chira Chiralina - Dragomir (continuare)

Chira Chiralina - Dragomir (continuare)

de Panait Istrati



Dupa un ceas, un scrib cu o barba lunga si alba se jura - pe ochii lui - inaintea unui functionar, ca ma vazuse nascandu-ma la Stambul, in cutare an la Egirei, ca ma numesc Stavru, si ca eram deci raia, supus al sultanului, "stapanul nostru".

Functionarul asculta, zambind, apoi lua o pana si acoperi o foaie intreaga cu frumoase slove arabe, semna, puse pe batran sa iscaleasca si el, aplica sigiliul imparatesc si-mi inmana pretiosul talisman.

- Trebuie sa-i dai un bacsis, imi sopti martorul. Pusei o lira pe masa.

- N-ajunge! facu batranul.

Mai dadui una. De cate ori scoteam cate o lira ma duceam intr-un colt, ca sa scotocesc in chimir. Cand iesii, imi platii si martorul, apoi plecai cu tovarasul meu sa hoinarim prin oras, sa mancam si sa bem.

Seara ne intoarseram la culcusurile noastre, beti si veseli. Am adormit bustean, batandu-mi joc de plosnite, dar avand grija sa-mi ascund chimirul sub cap.

Cand m-am trezit, ma prinse mirarea vazandu-ma singur in odaie. Tovarasul meu de camera ma parasise, fara sa-mi spuie un cuvant. Dar nu numai el plecase, ci si prietenul meu tradator, aurul, scumpul meu chimir. Ma tradase fara nici un pic de indurare, se dusesera amandoi, lasandu-ma doar cu trei megedii in buzunar si cu blestematul talisman!

Acum nu mai era cazul sa plang. Era moarte curata...

si azi simt, aici, deasupra stomacului, nodul, golul care mi-a pustiit pieptul in dimineata aceea, cand doar ca n-am murit.

Ma invarteam nauc, in camasa si izmene, si ma aplecam peste fereastra, fara sa-mi dau seama de ce fac. Ca intotdeauna, in curte fumau aceeasi oameni, roata in jurul fantanii, dar acum parc-ar fi fost niste gropari care pazeau un sicriu. Voind sa cobor scara, ma azvarlii in-constient in gol! M-am ridicat pe data, cu fata insangerata si simtind ca ma inabus. La sosirea hangiului si clientilor sai, nu putui rosti decat un cuvant:

- Chi...mirul!

incepura sa intrebe toti, din toate partile. N-am putut ingaima nimic decat:

- Chimirul!

- Ei bine... ce-i cu chimirul?

- Chimirul!

imi turnara apa pe cap, imi spalara fata de sange si ma silira sa beau rachiu.

- Hai, spune acum! racni hangiul, zgaltaindu-ma de umar.

- Chimirul!

- Sa stiti, facu el, ca talharul care dormea in patul celalalt i-a sterpelit chimirul, drept multumire ca l-a indopat ieri toata ziua.

Cum nu ma mai astamparam la un loc, el ma aseza pe un scaun. Ramasei rastignit, cu mainile atarnand moi de-a lungul trupului. El incerca sa ma mangaie:

- stiu... e o nenorocire... ti-a furat gologanii... Dar pentru asta trebuie sa te omori? Ce-ai sa castigi atunci? Cati cereci aveai?

- Chimirul! repetam intruna.

- Ei, na-ti-o buna! Baiatul asta nu mai stie sa spuna altceva decat "chimirul". si hangiul se urca in odaia mea si-mi aduse hainele.

- Hai! imbraca-te!

Ma lasai moale ca un paralitic. El ma imbraca din talpi pana in crestet. Apoi, cautandu-mi prin buzunare, scoase actul de identitate si banii ramasi.

- Ia te uita!... Dar, dupa cat vad, nu esti chiar atat de sarac! Ai trei megedii... si te chemi Stavru! Ei bine, Stavrule, cu banii astia nu mori de foame... Ce treaba stii sa faci?

- Chimirul...

- Eiii!... Lua-l-ar dracu de chimir! racni el, infuriat. si varandu-mi averea in buzunar, pleca, bombanind:

- Ce dracu, doar nu vei fi avut in chimir cu ce cumpara o camila, ca atunci n-ai fi tras la mine!

Aveam in chimir mult mai mult decat trebuia ca sa cumpar o camila. Aveam optzeci si trei de lire turcesti, de aur, noua inele cu pietre scumpe si ceasul! si, bogat, cu toata aceasta avere, trasesem, totusi, la hanul lui!...

Nu-i deloc adevarat ca omul ar fi o creatura care intelege rostul vietii. Desteptaciunea lui nu-i serveste la mare lucru. Ca are grai, nu insemneaza ca nu-i un prost. Dar acolo unde prostia-i intrece chiar si inconstienta animalelor e cand e vorba sa ghiceasca si sa simta durerile semenilor sai.

Nu rareori ni se intampla sa vedem pe drum cate-un barbat cu chipul palid si privirile ratacite, ori cate-o femeie plangand. Daca am fi, in adevar, niste fiinte superioare, ar trebui sa oprim pe barbatul sau pe femeia aceea si sa le oferim pe data ajutorul nostru. Asta ar fi singura superioritate pe care as fi dispus sa i-o atribui omului asupra animalelor! in realitate insa niciodata nu facem asa ceva...

Au trecut cincizeci de ani de la intamplarea asta, asa ca nu-mi prea aduc aminte cum m-am sculat de pe scaun si am iesit in curtea hanului, nici pe unde am umblat - cu mintea ratacita - strabatand orasul. Dar ceea ce stiu e ca nici o mana nu s-a pus pe umarul adolescentului aceluia care, privind in gol, mergea in nestire; nici un glas, nici un chip omenesc nu s-a oprit sa ma intrebe: "Ce ai?". in starea aceasta de inconstienta ma pomenii, in dimineata aceea de aprilie, in paduricea care este locul de plimbare al locuitorilor Damascului - numita Baptumá.

Ma dezmeticii in urletele si injuraturile unui vizitiu arab, care doar ca nu ma rasturnase. Ma pipaii la brau, dar chimirul nu mai era!

Simteam cum imi batea inima ca unei vrabiute pe care-o tii in mana, si in acelasi timp un nod parca mi se ridica din stomac si-mi curma rasuflarea. Miscarea aceasta devenise un tic chinuitor. Ori de cate ori imi duceam mana la brau, inima imi sageta de o spaima care ma sugruma si neincetat simteam nevoia de a ma incredinta ca, in adevar, fusesem victima acestei nelegiuiri si ca nu mai aveam chimirul.

in momentele de grea cumpana, inimile simtitoare se deprind anevoie cu gandul ca nenorocirea intr-adevar s-a intamplat si ca nu mai este nimic de facut.

Pe langa mine treceau tot felul de oameni: perechi de indragostiti, femei cu copii, domni burtosi, linistiti si satisfacuti. Ma priveau si treceau inainte. Nu vedeau nimic. Pe cand eu... Eu muream... Eram singur, menit sa indur un chin prea greu pentru varsta, pentru inima si pentru lipsa mea de experienta.

Mergeam intruna. Iesii din oras. Campia siriana, cu drumurile ei gloduroase si colibele beduinilor, imi paru ca moarta, asemenea simturilor mele. Nu priveam un lucru fara sa-mi duc mana la brau si sa tresar; "Nu mai am chimirul!"... Iar in clipa aceea, parca ma strangea cineva de gat.

Un copil de arab trecu pe langa mine, calare pe-un magar si tragand de funie o camila impovarata de doua sarcini care se leganau. Uraciunea dihaniei acesteia, cu ochii latareti, ca de sarpe, ma infiora. Mai incolo, un beduin cu barba neagra, incalcita, cu chipul ars de soare, se apropie in galop, opri si ma intreba ceva pe arabeste. N-am stiut ce sa-i raspund. El pieri, lasandu-mi o impresie placuta, caci mi-a amintit frumosul chip al lui Cosma.

Curand dupa aceea am ajuns intr-un sat saracacios, in care oamenii, stand la pamant, strujeau lemne, slujindu-se pentru treaba asta de picioarele goale, tot atat de bine cum s-ar fi servit de mainile sale. Femei imbracate in zdrente negre, murdare si cu chipurile acoperite - adevarate "sperietori" - duceau pe cap ulcioare ovale, in timp ce copiii, murdari si slabanogi, se jucau si tipau ca niste draci. inaintea unui cuptor, facut din lut uscat, pe jumatate scufundat in pamant, un barbat scotea niste lipii calde, care raspandeau un miros de coca cruda.

Tocmai ieseam din sat, cand am bagat de seama ca un caine se luase dupa mine. Ma oprii. Se opri si el si ne priviram in ochi. Era un caine cenusiu, de marimea lui Lupu, dar, sarmanul, n-avea nimic mandru si independent in el. Nici linistea constienta a celuilalt. isi pleca umilit capul si se piti de frica. Expresia ochilor lui era stearsa, tulbure. imi fu mila si-l mangaiai pe cap. imi linse mana. Nu era mofturos.

M-am intors la cuptor, am cumparat de doi metilici patru lipii si i le dadui. Le inghiti pe cate patru, fara sa le mestece. Mai luai patru, le varai in buzunar si o pornii in nestire. Cainele iar s-a luat dupa mine.

in fata mea se ivi un deal nisipos, cu totul sterp si pustiu. Am ajuns la el si am inceput sa-l urc, insa obosii curand si ma asezai alaturi de caine. Departe, in vale, Damascul, presarat cu cupole si minarete care dominau nenumaratele terase, imi aparu ca un imens cimitir, ingropat in pulberea lui alba.

Nici un zgomot nu ajungea pana la mine. in urechi nu-mi rasunau decat zvacniturile puternice ale inimii mele zdrobite. Ochii mi s-au impaienjenit. Damascul si lumea au disparut. Din negura trecutului imi rasari luminoasa casa mamei mele. Traiul tihnit al vremurilor acelora atat de indepartate mi se strecura sub pleoapele inchise. Retraii zilele fericite de odinioara pana in cele mai mici amanunte, din clipa cea mai intunecata a amintirilor mele, pana la grozava noapte a omorului, pana la rapirea noastra.

si deodata mi se infipse in suflet gandul ca nenorocirea mea si a Chirei erau suferinti izbavitoare, pentru ca am voit, am provocat si am servit de unelte pentru infaptuirea acelui omor. Dorisem moartea parintelui si a fratelui.

Neindoios, acesta era un pacat de moarte. si acum Dumnezeu ne pedepsea pe amandoi - pe ea prin robie, pe mine printr-o libertate plina de chinuri...

Deschisei ochii si ma inspaimantai. La apus, cerul era rosu ca sangele. Nori grei, ca de sange inchegat, se tarau aproape de pamant, luand intruchiparile cele mai fantastice, una mai grozava ca cealalta.

M-am pravalit la pamant, ascunzandu-mi fata intre palme, inaintea micii pesteri langa care poposisem. Ma rugai indelung, cerand iertare lui Dumnezeu, tatei si sufletului fratelui meu ucis.

si noaptea invalui in taina ei trupul unui adolescent pocait, care cauta mangaiere in trista soarta a unui caine trimis de hazard.

Rugaciunile si penitentele usureaza sufletele credinciosilor. Avui cateva ceasuri de liniste. insa in apropierea zorilor, in regiunile nisipoase se lasa un frig de gheata. Cand soarele a aparut in zare tremuram din toate incheieturile si mi-am inchipuit ca trebuie sa ma fi imbolnavit de moarte.

"Daca voi muri, ma gandeam, dupa aceasta cainta, Dumnezeu ma va ierta si poate nu-mi va trimite sufletul in muncile iadului!"

M-am sculat si am luat-o inapoi. Pe drum mancai o lipie. Pe celelalte trei le dadui cainelui care era mai flamand decat mine.

Dupa putin, soarele incepu sa ma infierbante in spate; in mine simteam incoltind o pace binefacatoare. Ajunsei in sat. Nu mi se mai paru atat de urat. Aici, cainele m-a parasit. Asta ma duru putin. il mangaiai pe cap si m-am despartit de el ca de-o cunostinta placuta, facuta intr-o calatorie scurta.

Singur acum, ma indreptai spre Damasc prin paduricea Baptuma, chinuit mereu de gandul chimirului meu.

in drum m-am incrucisat cu o lunga caravana de camile, dar nu ma mai speriai de ele. Am ajuns pe aleile Baptumei putin inainte de amiaza, pe o vreme admirabila. Forfoteala de acolo ma minuna. Barbati in mandre haine turcesti, femei tinere si negrait de frumoase - cele mai multe neavand decat partea de jos a fetei usor acoperita de un val straveziu - treceau incoace si incolo, pe jos si in trasuri. De pretutindeni zvoneau glasuri sonore, hohote de ras, amintind clinchetul paharelor de cristal lovite cu o varguta, convorbiri vesele.

Eram incantat de farmecul glasurilor ca si de pitorescul costumelor. Mi-aduc aminte ca era intr-o vineri, duminica musulmanilor. Femeile se salutau rar, gratios si discret, insa efuziunile sentimentale dintre barbati, salamalecurile si nesfarsitele strangeri de mana pricinuiau opriri indelungi celor ce se plimbau pe jos. Se vorbea foarte mult turceste. Cu toate acestea, araba domina.

M-am oprit indelung, admirand misunarea multimii. Cu incetul trecatorii si trasurile incepura sa se rareasca. imi urmai drumul, visator, tulburat, cu inima chinuita intre dorinta de a trai, setea de veselie si nenorocirea si ruina mea. Curand ramasei singur, singur cu jalea care ma bantuia. O trasura cu doi cai venea la trap din partea opusa. Cand ajunse in dreptul meu, rasuflarea mi se taie, inima-mi inceta sa mai bata.

Da, si azi mai cred ca era dulcea si iubita mea sora! Era Chira, asa cum o impodobise Nazim-Efendi in corabia lui, intr-un maiestru vestmant de odalisca, de cadana de harem, semanand portretelor atarnate pe pereti!

M-am clatinat, am batut din palme si am strigat pe romaneste:

- Chira!... Chiralina!... Eu sunt!... Dragomir!...

Tanara femeie surase sub valul straveziu si-mi facu un semn cu mana inmanusata, dar vizitiul pocni din bici, eunucul de pe capra ma fulgera cu privirile si echipajul zbura.

Am crezut ca mor!... Chira era - imi facuse doar semnul!... si fara sa mai astept o clipa, incepui sa alerg ca un strut in urma trasurii, zicandu-mi: "Doamne-Dumnezeule!... Abia mi-am marturisit pacatul si m-am cait, ca indurarea ta mi-a scos in cale pe surioara mea pierduta!"

in ciuda stradaniilor mele, trasura se indeparta mereu. Rasuflarea mi se taiase si ma temeam sa nu pierd trasura din vedere. Spre norocul meu, la iesirea din padurice o vazui indreptandu-se spre o bogata vila, ale carei porti se deschisera, inghitira echipajul si se incuiara in urma lui.

tipai de bucurie. M-am repezit cu cele din urma puteri spre poarta si incepui sa lovesc cu furie, cu pumnii si picioarele. Pe data se deschise o portita si aparu un cavas in uniforma.

- Chira!... urlai eu, in turceste, gafaind. Aceea-i sora mea!... Vreau sa-i vorbesc!

- Ce!... Ce vrei? ma intreba cavasul, tot in turceste, oprindu-ma.

- Cucoana... care a intrat cu trasura e sora mea... Chira!

- Ce Chira, bre? Ai innebunit?

in adevar, innebunisem, caci am tabarat peste cavas, si tasnind pe langa el am razbatut in curte. N-avui insa timp sa trec mai departe. Doi insi aparura ca din pamant, in vreme ce de la o fereastra un glas ragusit de batran striga:

- Ce insemneaza zgomotul acesta?... Ia sa-i dati cateva ghiaurului acela, precum si cavasului care l-a lasat sa intre!

Fusei tarat afara din ograda, intins la pamant si batut cu o vana de bou, pana imi plesnira si pantalonii si pielea. Apoi trasera zavoarele si ma lasara pe jumatate lesinat de durere.

asta-i punctul culminant al calvarului meu... Aici sfarsesc tristetile a mai mult de trei ani de copilarie chinuita... Caci, daca Dumnezeu a fost crud cu mine si nu a voit sa mi-o redea pe Chira, o Providenta exista totusi, si aceasta Providenta mi-a trimis un prieten.

Ridicandu-mi trupul zdrentuit, de-abia avui puterea sa ma tarasc de partea cealalta a drumului si ma lasai la pamant, secatuit. in momentul acela, un om intre patruzeci si cincizeci de ani, imbracat intr-un costum grecesc saracacios, ducand intr-o mana vasul cu salep, si in cealalta cosul cu cesti, se apropie de mine, isi lasa jos povara si incrucisandu-si bratele pe piept, ofta din fundul plamanilor:

- Ah, sarmane copil! facu el, in greceste. Am vazut cand te bateau, dar n-aveam nici o putere! Ce suparare le-ai facut paganilor acestora ca sa te schingiuiasca asa?

Priveam chipul acela plin de sinceritate, barba sura si incalcita, ochii buni si indurerati sub o frunte incretita. si, turbat de durere am tipat razvratit impotriva simtirilor mele:

- Du-te la dracu!... Lasa-ma in pace!

si izbucnii in plans. Bunatatea lui birui:

- Pentru ce ma dai la dracu, baiatu-meu? Mi-e mila de tine si as vrea sa te ajut, caci te vad nenorocit!

- Sa ma lasati in pace cu totii, cu mila si cu inima voastra!... Sunt satul de voi!... Vreau sa mor singur!

- Vai, nenorocitule!... Atat de tanar si... dezgustat de viata!... Dar, oricum... ia bea ceasca asta cu salep cald!... Are sa-ti faca bine...

Am luat ceasca cu salep fara sa stiu ce sa mai cred. Ce regula, ce inteles trebuia sa trag din scurta mea experienta, in care atati oameni, care incepusera prin a se arata buni si generosi, sfarsisera prin a fi josnici si criminali? Da, la saisprezece ani, cunosteam aceasta josnicie a sufletului omenesc. si cu toate acestea, nu stiam totul.

Nu stiam, mai ales, ca operele Creatiunii sunt infinit mai complexe si mai variate, ca miile de patimi indurate nu ne dau dreptul sa scuipam asupra intregii lumi. Dumnezeu insusi a inteles aceasta cand, suparat pe-o omenire pacatoasa, s-a hotarat s-o pedepseasca, fara s-o extermine, caci a scapat de la pieire un patriarh drept si familia lui. E adevarat ca oamenii care au venit dupa potop n-au pretuit mai mult decat inaintasii lor, insa asta n-a fost din greseala lor. Asta insemneaza ca Dumnezeu (intocmai ca mine la saisprezece ani) nu cunostea bine lumea si n-a prea stiut ce face.

Din ziua in care soarta mi-a scos inainte pe Barba Iani, vanzator de salep si suflet divin, am inteles ca omul care are norocul sa intalneasca in viata lui pe un Barba Iani trebuie sa se considere fericit. Nici eu, de cand traiesc, n-am intalnit decat unul singur, dar el mi-a fost de-ajuns ca sa-mi indulceasca intreaga viata si sa ma faca adesea s-o binecuvantez, sa-i ridic osanale.

Caci bunatatea unui singur om este cu mult mai puternica decat rautatea miilor de oameni. Raul piere in aceeasi clipa cu moartea celui care l-a savarsit, binele continua sa-si reverse stralucirea si dupa disparitia celui drept.

intocmai ca soarele care goneste norii si aduce bucuria pe pamant, Barba Iani trasni raul care-mi rodea inima si mi-o umplu de sanatate. Nu de putine ori impotrivirea mea il rani, dar care inima - oricat de zdrobita ar fi de intamplarile vietii - poate rezista inimoasei bunatati?

Trebuii sa ma las coplesit; si providentialul salepgiu cunoscu toata drama fragedei mele vieti. Leacul sau m-a tamaduit fulgerator.

- Stavrache - vorbi el, adoptand, din prudenta, falsul meu nume - deocamdata trebuie sa renunti de-a mai cauta pe sora ta intr-un chip atat de putin intelept. Trebuie sa stii ca mai curand smulgi o caprioara din coltii tigrului decat pe o femeie inchisa intr-un harem. Iar daca izbutesti sa-ti infranezi aceasta slabiciune a inimii, restul e usor ca buna-ziua! Tu ai trei megedii. Ei bine, banii acestia iti ajung ca sa-ti cumperi un ibric si cesti pentru salep, adica ceea ce vezi ca am si eu si-mi ingaduie sa traiesc - de douazeci de ani - in deplina libertate. Dupa asta, cu ibricul intr-o mana si cu panerul in cealalta, cu Barba Iani langa tine, vom bate ulitele, pietele, vom strabate locurile de petrecere si balciurile, strigand voiosi: "Salep! Salep! Salep! Iata salepgiul!" ingaduitorul pamant al Levantului se va intinde larg si liber inaintea ta. Da, liber, caci - orice s-ar spune despre acest pamant absolut turcesc - nu este altul pe care sa poti trai mai liber, cu o singura conditie insa: sa te faci mic, sa dispari in multime, sa nu te deosebesti prin nimic de altii, sa fii surd si mut... Atunci si numai atunci te vei strecura pretutindeni, nezarit. Portile cele zavorate nu se deschid cand vrei sa le fotezi.

Nu mai departe decat a doua zi, impovarat cu ibricul si panerul cu cesti, strigam, cu tarie, alaturi de Barba Iani: "Salep!... Salepgiul!".

Atunci am inteles in ce chip izbutesti sa faci sa revina in chimirul tau banul, prietenul acela tradator si fara inima, care te parasise. Din toate partile ne cadeau gologani, libertatea intra in punga mea, si seara, frant de oboseala, gustam din fericirea omului care poate trai, fara sa aiba buzunarele pline cu aur. Fumandu-ne narghilelele pe cate o terasa, ma patrundeam tot mai mult de bunatatea pe care o raspandea faptura lui Barba Iani. I-am fost recunoscator si l-am iubit asa cum iubesti un parinte si un prieten. sedeam la el, lucram amandoi. Masa o luam laolalta, ceasurile de hoinareala le gustam impreuna, astfel ca am ajuns nedespartiti. O prietenie stransa ne lega cu timpul, altoind mladita tanara pe trunchiul arborelui copt.

Barba Iani, ca sa nu-mi para misterios, merse cu bunatatea lui pana a-mi dezvalui trecutul sau. Trecutul acesta nu era nici fara pata, nici fara amaraciuni.

Daskalos (invatator) intr-un orasel din Grecia, savarsise un pacat pasional, care-i adusese doi ani de inchisoare si pierderea titlului. La iesirea din puscarie trebuise sa-si paraseasca orasul si rataci mai multi ani, facand negot, cunoscand toate greutatile, legand prietenii si sangerandu-si inima. O alta aventura amoroasa era cat pe ce sa-l coste si viata. Atunci trecu in Asia Mica si trai singuratic, in independenta, aproape in intelepciune.

Era un om care stia sa vorbeasca, precum stia sa taca, ii placea sa faca bine, fara sa cada in slabiciune, si cand nu-i placea vreo mutra, era inutil sa i-o vari in suflet.

Cunostea toate dialectele Orientului Apropiat, si tot timpul liber si-l petrecea citind, hoinarind, spalandu-si rufele. Nu ma indemna la nimic, imi arata numai ceea ce era bine, folositor si cuminte de facut. De la el am invatat sa citesc si sa scriu greceste. Vazandu-ma atat de fidel atasat lui, nu-mi precupeti dragostea. La inceput ii ziceam "domnule", el imi spuse sa-i zic "Barba", adica "unchiule".

in curand, uitand de pierderea chimirului - cu intreaga lui comoara - am devenit discipolul sau, singurul lui prieten si mangaierea batranetelor lui.

Dar deocamdata mai aveam o grea incercare de trait. O trairam impreuna.

Daca uitasem pierderea chimirului, nu ma puteam obisnui cu aceea a sora-mi. Mi-era drag Barba Iani, dar pe Chira o adoram. si cum eram incredintat ca ea traieste indaratul portilor langa care mancasem bataia aceea de neuitat, demonul ma impinse sa trec iar pe acolo.

Era in mijlocul verii, la vreo luna de la nenorocita plimbare la Baptumá. Dadui tarcoale - fara stirea lui Barba Iani - in mai multe randuri, afurisitei vile, ocolind-o pe departe, pandind, spionand. Nimic. Tot felul de femei ieseau la plimbare in trasura. Chira pierise.

incurajat de indemanarea pe care o intrebuintam, intr-o seara am hotarat sa fiu mai indraznet. imi procurai o scara si, favorizat de o noapte intunecoasa, ma dusei s-o rezim de zidul inalt care imprejmuia curtea. Cautam cu orice pret mijlocul sa privesc inauntrul haremului, unde stiam ca femeile umbla fara val. Dar nu dadui decat de obloane inchise. Ma incapatanai, facui inconjurul zidului si sfarsii prin a da de-o fereastra luminata. Dar asta nu era decat o camera mare, bogat luminata si in care nu era nimeni. Am asteptat, cu inima zvacnind, in capul scarii, nadajduind mereu sa zaresc trecand vreo femeie.

Deodata, treapta pe care sedeam plesni si fu cat pe ce sa cad. inghetat de frica, ma agatai cum putui mai bine, cand o zguduitura neasteptata ma aduse in simturi. Scara mi-a fost smulsa, iar eu cazui in bratele unui cavas, care, fara sa scoata o vorba, ma zdrobi sub o ploaie de pumni.

Am fost legat burduf, asezat intr-un carucior tras de un magar si dus la Damasc, unde ma aruncara in arestul preventiv.

inchisorile preventive, in Turcia vremurilor acelora, erau adevarate morminte pentru supusii otomani. Nenorocitul care intra acolo, mai ales pentru vinovatii grave ca a mea, habar n-avea cand avea sa fie judecat, daca vreun om cu vaza n-ar fi alergat, sfantuind in dreapta si in stanga si implorand gratia unui inalt functionar. Dar cea mai mare suferinta nu era atat pierderea libertatii, cat ingrozitoarea viata pe care trebuia s-o duca acolo cel inchis, mai ales cand era un tanar.

in celula mea eram o duzina. Patul comun - o lunga insiruire de scanduri goale - ocupa trei sferturi din incapere. intr-un colt, un hardau mare de lemn, cu capac, in care ne faceam nevoile, imprastia o putoare inabusitoare. Paduchi de toate felurile, plosnite fara numar si sobolani misunau puzderie. Nu se obosea nimeni sa-i mai ucida: pentru asta ar fi trebuit o viata de om.

Faptele cele mai scarboase se petreceau in vazul tuturor. Turci, greci, armeni sau arabi nu mai pareau oameni. Abjectia omeneasca era fara seaman, asa ca n-ar putea fi comparata decat cu ea insasi, caci singura specia umana, dintre toate fapturile pamantului, poate sa se degradeze pana intr-atat.

si eu cazusem tocmai in iadul acesta pamantesc, in mijlocul acestor monstri... Ce pleasca pe ei!

Nimeni nu mi-a luat apararea, nimeni nu m-a ocrotit, nici musulmanii, nici chiar crestinii... Mai mult, se batura pe prada proaspata, isi smulsera barbile, se insangerara. Daca ar fi avut arme, s-ar fi ucis! Astfel, timp de o luna, cunoscui cele mai cumplite batjocuri ce se pot inchipui...

Azi nu-mi pare rau de tot ce am patit. Numai astfel am putut cunoaste fiinta omeneasca pana in adancurile ei. Daca am ramas bun, in ciuda tuturor celor ce am vazut, celor ce am suferit, e doar pentru a putea sa-mi aduc prinosul de recunostinta celui care a creat Bunatatea, a facut-o rara si a asezat-o printre bestii - ca unica justificare a vietii.

Ma socoteam ingropat de viu si ma gandeam la moarte. Se povestea ca unii intemnitati, nemaiputand indura chinurile la care erau supusi, se spanzurasera de gratiile ferestrelor, cu fasii din hainele lor, in timpul noptii, pe cand toti ceilalti dormeau. M-am hotarat sa fac si eu ca acesti martiri.

Cu toate acestea, un glas launtric ma imbarbata. stiam ca nu mai eram singur pe lume, ca mai inainte. Un om inimos, un prieten rar, se afla undeva, afara. Era sarac si fara protectori, dar bun si inteligent. Neindoios ca el se gandea la mine, ca lucra la libertatea mea.

Judecasem bine. intr-o zi, usa celulei se deschise, paznicul intra si indaratul lui se ivi Barba Iani!... Cata nespusa fericire! Numai aparitia Chirei m-ar fi putut face atat de fericit. insa in acelasi timp, cata tristete! intr-o luna, parul bietului om albise! M-am aruncat in bratele lui, plangand. Drept orice compatimire, in fata acestei scene dureroase, un grec, tolanit pe pat, striga:

- Ei, mosnegutule! E al tau baiatul? Buna bucatica pentru un loc ca asta!... Ne-am infruptat cu totii! Tu i-ai luat caimacul?

Galben ca ceara, Barba Iani ma stranse in brate si-mi spuse cu glasul tremurator si inabusit:

- Fii tare!... Fii tare!... Maine vei fi scos de aici pentru a fi deportat...

- Deportat? strigai eu. Sa ma despart de tine?

- E pedeapsa cea mai usoara pe care am putut-o obtine. Greseala ta e grava: ai voit sa intri noaptea intr-un harem.

De altfel, mangaie-te, eu te voi intovarasi. Lumea-i larga, vom fi liberi si - daca in viitor te hotarasti sa ma asculti

- vei fi fericit pe pamantul turcesc. Hai, la revedere!... Pregateste-te pentru maine dimineata, in zori!

N-am putut dormi toata noaptea. in faptul zilei, am fost scos afara. Doi jandarmi calari, inarmati cu pusti si iatagane, asteptau la poarta inchisorii, cu o caruta. Abia atunci bagai de seama ca eram trei condamnati la deportare. Barba Iani era in fata cu bagajele noastre. Caruta fu incarcata si convoiul porni spre Diarbekir.

O viata de om nu se poate istorisi, nici scrie. O viata de om, care a iubit lumea si a strabatut-o, e si mai cu neputinta de povestit. Dar cand acesta a fost un om pasionat, cand el a cunoscut toate formele fericirii si ale nenorocirii, strabatand pamantul, atunci e aproape o indrazneala sa incerci sa redai o imagine vie despre ceea ce a fost viata lui. Mai intai, e o imposibilitate pentru el insusi; de asemeni pentru cei ce trebuie sa-l asculte.

Farmecul, pitorescul, partea interesanta a vietii unui om cu temperament puternic, zbuciumat si, in acelasi timp, aventuros, nu sta totdeauna in faptele izbitoare ale acestei vieti. Frumusetea trebuie cautata de cele mai multe ori in amanunte. Dar cine sta sa asculte amanunte? Cine le poate gusta? si, mai ales, cine le-ar putea intelege?

Iata pentru ce am fost totdeauna vrajmasul lui: Povesteste-ne ceva din viata dumitale!...

Mai este o dificultate: cand iubesti, nu poti trai singur. Nu poti trai singur, nici chiar atunci cand nu mai vrei sa fii iubit, cum este cazul meu astazi. Asta e adevarat cel putin pentru patimasii care inca n-au incetat sa traiasca din amintire, caci nu poate fi nici o amintire, fara de prezent. Poti, mult si bine, sa vrei sa mori. Eu am voit-o, de-a binelea, de mai multe ori in viata mea. Dar chipurile frumoase ale trecutului meu mi-au rasarit vii in minte, m-au induiosat, au inlocuit amaraciunea prin bucurie si m-au silit sa caut mereu vesnicul balsam pe fetele oamenilor. Una din aceste marete figuri a fost Barba Iani.

Despre el nu pot povesti nimic, sau aproape nimic: opt ani din viata mea fura alipiti de a sa... Diarbekir, Alep, Ankara, Sivar, Erzerum, sute de targuri si de sate fura strabatute de cele doua umbre ale noastre. N-am vandut numai salep. Covoare, matasuri, cutitarie, balsamuri, dresuri, parfumuri, cai, caini, pisici, toate au trecut prin mainile noastre, dar tot bietul salep era acela care ne scotea din nevoie. Cand vreo afacere neizbutita ne lasa cu buzunarele goale, dam fuga la ibrice, la sarmanele ibrice ruginite. si, atunci: "Salep! Salep!... Haai la salepgii". Ne uitam unul la altul si ne inveseleam.

Radeam, da, pentru ca Barba Iani era un prieten de nepretuit, dar cauza ruinei eram totdeauna eu, neasemuitul facator de boroboate. intre multe alte nazbatii, imi amintesc de una care le-a intrecut pe toate.

Bagaseram toti banii in doi cai frumosi, pe care-i cumparaseram dintr-un balci mare, la vreo cincisprezece kilometri de Ankara. Eram multumiti, facuseram o afacere minunata. La intoarcere, pe drum - mai din multumire, mai din cauza oboselii - imi veni gustul sa ma opresc inaintea unei crasme. Era noapte, Barba Iani se impotrivi:

- Lasa, mai Stavrache!... Hai sa mergem acasa!... Acolo vom ciocni un paharut.

- Nu, Barba Iani, eu vreau aici!... Un minut numai!... Am chef sa ne cinstim norocul!

Bietul om se dadu batut. Ne legaram dobitoacele afara de un stalp. si, cu ochii tinta spre fereastra, cinstiram un paharel. Apoi mai luaram unul. Ne prinse foamea, imbucaram ceva. Apoi o sticla, apoi alta, caci Barba Iani stia si el doar ce-i aia trai bun!... Capetele ni se infierbantasera. incepuram sa cantam greceste:

Iar te-ai imbatat, trasnila!

Iar imi spargi paharele!

Ce animal slut mai esti!

Dar, deodata, Barba Iani tacu. Calm, cu ochii atintiti pe geamurile intunecate, el imi zise:

- Cred si eu Stavrache, ca esti un "animal urat", caci animalele noastre cele frumoase ori au pierit, ori nu mai vad eu bine!

Dintr-o saritura am fost la usa, dar nu mai putui prinde decat un tropot de galop nebun, care rasuna in noapte. Un ceas dupa aceea, orbecaind si poticnindu-ne prin toate gropile, Barba Iani imi striga, in chip de mustrare:

- Ai vrut sa... cinstim norocul!... Ei bine, umbla acum pe jos, copil afurisit si incapatanat ce esti!... Ca sa-ti treaca de necaz, hai, ia mai canta-mi. Iar te-ai imbatat, trasnila!

Ferice de cel ce-si simte inima zvacnind pe bunul pamant omenesc, pe glia asta de calitate superioara, care-si transmite seva ei datatoare de viata!... Vai de acela care nu stie ce e bun!

Vreme de ani indelungati, in timpul carora viata mea fu una cu a lui Barba Iani, natura insasi a avut o infatisare atragatoare, frateasca, poetica. Totul imi parea frumos si demn de a fi trait. Uraciunea isi pierdea repulsia, prostia se lovea de batjocurile noastre, siretenia era demascata, violenta celor tari imi parea suportabila. Cand contactul cu cei de rand ne inabusea, ne adanceam in lumea gandurilor, in viata in care natura singura vorbeste ochilor si inimii.

Barba Iani era in stare sa mearga o zi intreaga fara sa scoata un cuvant. Doar din cate o singura privire imi indica ceea ce merita sa fie vazut. El zicea ca asta inseamna "sa iei o baie dezinfectanta". Era foarte adevarat.

Opera muta a Creatiunii il purifica si-l reda insusi pe omul umilit de josnicii. si nu e om, oricat de puternic, care sa poata trece prin ticalosii, fara sa se-ntineze.

Mai mult, acest neasemuit tovaras al adolescentei mele era un cunoscator al antichitatii si al filozofilor ei. Toate disertatiile lui asupra vietii - marea lui placere in ceasurile de odihna - erau impestritate de pilde scoase din intelepciunea greceasca. El nu era un intelept, dar cultiva linistea constienta a sufletului.

- "Mai curand sau mai tarziu, omul inteligent ajunge sa inteleaga desertaciunea zbuciumului sentimental, care tulbura pacea si consuma viata, imi zicea el. Ferice de cel ce ajunge sa inteleaga aceasta mai de timpuriu: cu atat mai mult se va bucura de existenta!"

intr-o zi rece de toamna eram pe un camp de manevre, in apropiere de Alep. Bautura noastra calda fu luata cu asalt de catre soldati. Chiar ofiterii venira sa se impartaseasca din ea; si cum sub ibricele noastre era jaratec, ramasera sa se incalzeasca si sa mai vorbeasca. Un ofiter superior povestea unui subaltern al sau anecdota in care un general, prieten al lui Alexandru cel Mare, se declara partizan pentru pacea propusa de Darius:

- "Eu as accepta, daca as fi Alexandru", spuse cel dintai, la care marele cuceritor ii raspunse: "si eu as accepta, daca as fi... daca as fi..." Ofiterul turc se incurca:

- Ah, facu el, cum se chema ofiterul acela al lui Alexandru?

- Parmenion! raspunse Barba Iani, care tragea cu urechea la convorbirea lor.

- Bravo, mosule! exclama ofiterul. Dar de unde stii tu asta? Cand vinzi salep, nu prea te intalnesti cu Alexandru cel Mare.

- Cum sa nu? ii replica prietenul meu. Tot omul are nevoie sa se incalzeasca, dupa cum vedeti!

Aluzia aceasta cu indoit inteles ii placu ofiterului. El binevoi sa vorbeasca cu noi. in clipa aceea, privirea mea se incrucisa cu a lui.

- Parca te-am mai vazut undeva. Figura ta imi e cunoscuta! imi zise el.

- Da! ii raspunsei, inrosindu-ma. Am fost in aceeasi trasura cu Mustafa-bei, la Constantinopol, acum cinci ani.

- Pe Allah!... E-adevarat!... Tu esti baiatul ce cauta pe maica-sa, care avea un ochi vatamat. Ei bine, nefericitule, trebuie sa fi indurat multe de la blestematul acela de satir!

- Multe!... De unde era sa-l cunosc?

- Dar cum poti sa te increzi asa, in cel dintai venit, care incepe sa mangaie obrajii unui copil?

Ofiterul ne vorbi indelung si-mi dezvalui toate ticalosiile faptuite de Mustafa-bei. Apoi incepu sa-l descoase pe Barba Iani si fu miscat de cate afla. La despartire ne stranse mainile cu dragoste si ne ruga sa primim cate o lira turceasca de aur.

- Sa n-o luati drept bacsis. Asta e ca sa va arat ca pretuiesc intelepciunea batranului si deplang suferintele tanarului!

intorcandu-se acasa, Barba Iani imi spuse:

- Vezi tu, Stavrule? Pretutindeni sunt rataciti, dar inteligenta inlatura barierele dintre oameni, chiar atunci cand e investmantata intr-o uniforma militareasca!

intre timp, Barba Iani imbatranea.

O boala de inima il facu din an in an mai neputincios sa-si castige painea de toate zilele. Oboseala il dobora. intristarea punea din ce in ce stapanire pe el. Eu aveam douazeci si doi de ani, eram puternic, curajos, si dezghetat.

Cateva mici economii, pe care izbutiseram sa le agonisim, m-au decis sa-l rog sa se mai odihneasca; iar pentru ca repausul acesta sa-i priasca bine, alesei, ca loc de retragere, o tara necercetata inca de noi: Libanul.

O, frumosul si tristul Liban! Numai gandindu-ma la anul acela petrecut acolo, inima mi se infioara de placere si sangereaza in acelasi timp!... Ghazir!... si tu, Dlepta!... si tu, Hermon!... si tu, Malmetein!... si voi cedri cu lungi brate fratesti, care voiti sa cuprindeti intreg pamantul! si voi, rodii, care va multumiti cu trei pumni de muschi ingramadit in crapatura unei stanci pentru a putea oferi calatorului ratacit rodul vostru zemos!... si tu, Mediterana, care te dai, voluptoasa, mangaierilor zeului tau inflacarat si care-ti desfasori imensitatea fara de pata inaintea sarmanelor ferestre ale casutelor libaneze, suprapuse in fata infinitului!... La toate si tuturor va zic: adio!... De astazi nu va voi mai revedea, dar ochii mei vor pastra de-a pururea amintirea unicei si blandei voastre lumini... Lumina aceasta s-a mohorat in amintirea mea... Viata n-a voit ca bucuria sa-mi fie deplina...

Dar, Doamne, unde si cand ne daruieste viata bucurii depline?

Ne-am oprit la Ghazir, un sat pitoresc, cum e aproape intreg Libanul, si asezat pe un platou adapostit. Eram singurii chiriasi ai unei femei in varsta, si bolnava de artrita, Set Amra, o araba crestina, ca mai toti locuitorii Libanului, care traia in singuratate.

Cu toate ca eram ortodocsi si ea catolica, fiind tot crestini, furam bine primiti.

si-acum iata inca o intamplare, caci viata mea e bogata in intamplari.

La Ghazir hotarasem sa lucrez numai eu. Barba Iani, suferind, se plimba, cautand rodii si omorand mici serpi. Cu Set Amra aveam lungi convorbiri cand ne fumam narghilelele. Astfel aflaram ca si ea avea o durere.

Era prea singura pe lume, si singuratatea asta ii rodea inima. Unicul ei copil - o fata de vreo douazeci de ani - era in Venezuela, unde plecase cu tatal ei ca sa faca avere, dupa cum e obiceiul locuitorilor din Liban. Dar tatal murise de vreun an, iar dupa moartea lui scrisorile din America veneau tot mai rare. Selina - tanara fata - nu era saraca. Conducea o buna afacere cu bijuterii. Cu toate acestea, inima ei nu se prea prapadea in atentii pentru maica-sa. O uita, si Set Amra era nevoita sa traiasca zile intregi cu paine goala.

Ne-a fost mila de ea. Din ceasul acela, mancaram laolalta. Set Amra deveni sora si mama noastra. Ea se infrupta cu bune bucatele de friptura de oaie si narghileaua i-a fost totdeauna indopata cu tumbac. Asta era tot ce-i trebuia. Ea ii multumea lui Dumnezeu de-a ne fi adus sub acoperisul ei si i-a scris fiica-si scrisori pline de recunostinta duioasa. Selina raspunse multumind "celor doi necunoscuti", cu inima frateasca.

si timpul trecea in fericire.

Dar castigand din ce in ce mai putin, economiile noastre incepura sa scada vazand cu ochii. Toamna veni, si ea aduse o raceala lui Barba Iani. Plecai la Beirut dupa un medic. ingrijirile date imbunatatira starea scumpului meu prieten, dar banii se mistuira.

Iarna a fost grea pentru niste tinuturi ca ale Libanului. De-abia izbuteam sa scot cele trebuitoare, ca sa nu crapam de foame. Ne lipsiram de carne. in casa noastra, de trei ori pe saptamana, nu gaseai decat paine goala. Ca sa facem si mai mare economie, nu mai aprindeam decat o singura narghilea, al carei ciubuc trecea din mana in mana si de la gura la gura.

O duceam greu. Totusi, cu chiu cu vai, iesiram in martie, cand o veste ne umplu inimile de bucurie. Selina isi anunta plecarea din Venezuela si intoarcerea la caminul parintesc, peste vreo trei-patru saptamani.

Chiote!... imbratisari nesfarsite!

- stiti ceva? ne spuse intr-o zi Set Amra, in taina. Stavru e baiat frumos. Desigur, Selina se va indragosti de el si atunci bunatatea voastra fata de mine va fi rasplatita cu prisosinta... Ei, ce zici tu, Stavrule?

Ce sa zica Stavru? Nimic alta, decat ca isi pierdu capul, ca de obicei... Ba il facu chiar si pe Barba Iani sa si-l piarda, si tustrei, impreuna cu Set Amra ne puseram sa jucam o hora, ca sa sarbatorim apropiata mea nunta cu Selina, care habar n-avea de toate astea!...

Eu o luasem razna, ca un cal surd. Considerand casa drept o viitoare proprietate a mea bagai de seama ca terasa acoperisului se inmuiase, lasand sa picure in odai apa ploilor. Deci, dupa obiceiul libanezilor, ma suii pe acoperis, cu tavalugul de piatra si in hazul nestapanit al vecinilor, ma incapatanai sa alerg in lungul si largul terasei, tarand dupa mine greul cilindru, care-mi zdrobea calcaile si ma trantea in nas.

Ah! afurisita de inima, la cate prostii nu m-ai impins!

Mersei mai departe. intr-o zi, aratand lui Barba Iani buzele inca rumene si carnoase ale Set Amrei, care sugeau cu voluptate din ciubuc, ii zisei:

- Ei, Barba Iani!... Ce zici de buzele astea? Cine stie? Poate ca ele mai stiu sa sarute si altceva, afara de chihlimbarul narghilelei! si se prea poate sa jucam la doua nunti deodata!

Da, doua nunti, intelegi dumneata! Caci, cat despre nunta mea cu Selina, ea era sigura si aievea, ca si saracia noastra.

- Ah! Stavrache! ofta sarmanul meu prieten. Are sa treaca multa apa pe garla pana vei ajunge sa cunosti lumea!

A fost prooroc.

Selina sosi. O oachesa cu ochi de diavol si cu par bogat, inalta, voinica, neastamparata ca argintul viu, dar suflet de negustor si minte depravata. Din prima zi ea ne-a umilit pe toti. Multumirile ei fura scurte si reci. Gasea ca viata pe care o duceam era "dezgustatoare" si n-a lipsit mult ca ea sa ne invinovateasca chiar de saracia maica-si. Ea ne arata dispretul ei, inchiriindu-si o casa aparte, venind sa ne faca zilnic cate o vizita de un sfert de ora si inmanand Set Amrei o suma ridicola de bani, care ne fu data drept "despagubire". Gatita cu vestminte exotice si cu bijuterii de pret, ea se afisa ca o marfa in ochii ravnitori ai satului.

intr-o zi, o vecina alerga sa ne spuna ca un frumos vantura-lume sosise cu trasura de la Beirut, ca s-o viziteze pe Selina... Pe Selina, logodnica mea!

- Ah! Barba Iani, ce plina de dezamagiri e viata! am hohotit eu, prabusindu-ma pe umarul singurului meu prieten pe care il aveam.

- Nu stiai asta, Stavrache? Ei bine, afl-o acum! Pana una-alta, cauta ibricele de salep, hai sa ne strangem catrafusele si... la drum! Sa plecam: pamantul e plin de frumuseti!

Plecaram, lasand-o pe biata Set Amra cu lacrimile in ochi. si trei luni in sir baturam superbele meleaguri ale muntilor Libanului, adapandu-ne din izvoarele lor limpezi si adapand pe libanezi cu vesnicul nostru salep.

- Salep! Salep! Hai la salepgiu!

- Nu-i asa, Stavrache, ca pamantul e vesnic frumos?

- Ah! Barba Iani! Cata dreptate ai!

Pamantul e frumos? Da' de unde! si asta e tot o minciuna! Toata frumusetea lui se rasfrange din inimile noastre, atata timp cat inimile acestea sunt pline de bucurii. in ziua in care bucuria isi ia zborul, pamantul nu mai e decat un cimitir.

Iar frumosul tinut al Libanului a fost un cimitir pentru inima mea si pentru trupul lui Barba Iani.

intr-o zi, in apropiere de Dlepta, prietenul meu a suferit un brusc si neasteptat atac, care il dobori la pamant cu capul inainte.

- Barba Iani!... Aman, Barba Iani!... Ce ai? ti-e rau?

Nu! Lui Barba Iani nu-i mai era rau. Raul ramasese intreg pentru mine...

El a fost viermele care mi-a ros toata viata mea dupa aceea. Nostalgia acestei prietenii pierdute, precum si dorul de a afla - impotriva tuturor piedicilor - o iubire calda, m-au hotarat, cativa ani mai tarziu, sa ma intorc in tara mea, sa ma lipesc de-o fiinta gingasa si s-o iubesc asa cum o iubeam pe Chira, pe mama, pe Barba Iani.

Dar asta a fost, dupa cum va amintiti, povestea lui Stavru.


SFARSIT





Chira Chiralina - Stavru
Chira Chiralina - Chira Chiralina
Chira Chiralina - Chira Chiralina (continuare)
Chira Chiralina - Dragomir
Chira Chiralina - Dragomir (continuare)


Aceasta pagina a fost accesata de 1201 ori.
{literal} {/literal}