Chira Chiralina - Chira Chiralina

Chira Chiralina - Chira Chiralina

de Panait Istrati



In crangul in care caruta celor trei se oprise in sfarsit pentru masa de amiaza, Stavru se lasa rugat de tovarasii lui, care, de o ora, cereau sa le istoriseasca copilaria sa si a surorii sale, pe care o evocase la inceputul povestirii lui din pod. Nu-i lipsea pofta de a istorisi, caci sufletul ii era acum dispus sa evoce aceasta departata amintire, dar asa se intampla cand vrei sa te atingi de zagazurile ruginite ce opresc trecerea apelor trecutului: iti place sa te lasi rugat.

intinsi pe iarba moale, cei trei fumau tacuti, in vreme ce calul pastea iarba si stranuta, miscandu-se cu pasi marunti in juru-le. Stavru se scula, aduna cateva crengi uscate si aprinse focul, si cand jeratecul a fost gata, cauta in caruta sculele pentru preparat cafea, fierse apa si arunca in ibricul de arama zaharul si cafeaua necesara. Dupa care, cu un talent de cafegiu, varsa lichidul spumos si aromatec in trei filigeane, se aseza turceste si incepu:

- Nu-mi amintesc nici data, nici varsta exacta ce aveam in momentul acela. Dar stiu ca evenimentul cel mai apropiat care urma dramei ce o sa va povestesc a fost razboiul Crimeii.

Copil, mi-aduc aminte de asprimea unui tata, care batea pe mama in toate zilele, fara sa inteleg de ce. Mama lipsea deseori de-acasa, se intorcea si iar era batuta, inainte de plecare si dupa sosire. Nu stiam daca era schingiuita inainte, pentru a o face sa plece sau pentru a o retine, nici daca la sosire era din pricina lipsei ori fiindca se intorsese.

Mi-amintesc apoi ca, in vremea aceea tulbure, langa tata se afla totdeauna fratele meu mai mare, tot asa de aspru ca si el, iar langa mama se tanguia soru-mea, Chira, cu patru ani mai in varsta decat mine si catre care ma simteam atras.

incet-incet, ceata se risipeste, cresc si incep sa inteleg. si inteleg lucruri ciudate... Sa tot fi avut opt-noua ani; soru-mea intre doisprezece si treisprezece si era asa de frumoasa ca ma tineam toata ziua langa ea, pentru a o privi din cap pana in picioare. Ea se gatea de dimineata pana seara si mama facea la fel, caci si ea era tot atat de frumoasa. Dintr-o cutie de fildes, amandoua inaintea oglinzii, isi faceau genele cu chinoroz inmuiat in untdelemn, sprancenele cu un taciune de lemn de busuioc, iar pe buze, pe obraji, ca si pe unghii dadeau cu rosu de carmaz. si cand aceasta lunga operatie era sfarsita, ele se sarutau, si spuneau cuvinte de dragoste si incepeau a-mi face si mie toaleta. Apoi, toti trei, luandu-ne de mana, dantuiam dupa moda turceasca ori greceasca, si ne imbratisam. Astfel, formam o familie aparte...

Acum tatal si fiul mai mare nu mai veneau in toate serile acasa. Erau amandoi caretasi, cei mai mari si mai cautati mesteri din tot tinutul; si atelierul lor se gasea in partea opusa a orasului, in cartierul Karakioi, in vreme ce noi locuiam in Cetatuie. intre noi si ei se intindea tot orasul. Casa din Karakioi era a tatalui meu. El avea acolo doi lucratori si doi ucenici carora le da mancare si casa. Mai avea o servitoare batrana, care se ocupa de gospodarie. Erau sapte. Noi nu mergeam acolo niciodata si eu de-abia cunosteam atelierul tatei, care ma inspaimanta.

in Cetatuie eram la mama. Nu ne pasa de nimic, toata ziua petreceam, iarna beam ceai, vara siropuri si tot anul mancam baclavale, sarailii, beam cafea, fumam din narghilea, ne gateam si dantuiam. Era o viata frumoasa...

Da, era o viata frumoasa, afara de zilele in care tata ori fiu-sau, sau amandoi deodata, navaleau in mijlocul petrecerii si zvantau in bataie pe mama, snopeau cu lovituri de pumni pe Chira si rupeau bastoanele in capul meu, fiindca acum faceam si eu parte din hora. Cum vorbeam curent limba turca, ei ziceau femeilor "paceauri" iar mie: "chiciuc pezevenghi". Cele doua nenorocite se aruncau la picioarele zbirilor, le inlantuiau genunchii si-i rugau sa le crute cel putin fata:

- Nu obrajii! strigau ele. Pentru numele lui Dumnezeu si al Sfintei Fecioare, nu loviti fata! Nu va atingeti de ochi! Iertare!

A! fata, ochii, frumusetea acestor doua femei! Nu era alta care sa le-o intreaca! Ele aveau par de aur, lung pana-n calcaie, pielea obrazului alba; sprancenele, genele, ochii, negri ca abanosul. Caci pe tulpina romaneasca, din partea mamei, trei rase diferite se altoisera: turca, rusa si greaca, dupa ocupantii care stapanisera tara in trecut.

La varsta de saisprezece ani, mama nascu pe cel dintai copil, dar in ziua cand deschisei ochii, nimeni n-ar fi crezut ca era mama a trei copii. si femeia asta, care era facuta sa fie mangaiata si rasfatata, era batuta pana la sange. Dar daca tata n-o coplesea cu mangaierile, amantii ei o despagubeau indeajuns si n-am stiut niciodata daca la inceput a fost batuta fiindca isi inselase barbatul sau il inselase pentru ca fusese batuta. in orice caz, taraboiul n-a contenit niciodata la noi, fiindca strigatele de placere alternau cu strigatele de durere; si cum inceta ciomageala, rasetele izbucneau pe fetele udate de lacrimi.

Eu faceam de paza, mancand prajituri, in vreme ce curtezanii - cu purtari, de altminteri, cuviincioase - stateau turceste pe covoare, cantau din ghitara si indemnau pe femei sa joace dupa arii orientale, acompaniate de castaniete si tamburina. Mama si Chira, imbracate in matase si sagetate de dorinti, jucau dantul batistei, se invarteau, se leganau, se ameteau. Apoi, cu fata imbujorata de caldura, ele se tranteau pe perne enorme, isi ascundeau picioarele in rochiile lor lungi si-si faceau vant. Se beau lichioruri fine si se ardeau aromate. Barbatii erau tineri si frumosi. Totdeauna bruni, negri, ei aveau o infatisare eleganta, mustatile ascutite, barbile foarte ingrijite, iar parul lor lins ori cret raspandea un miros puternic de unt de migdale, parfumat cu mosc. Erau turci, greci si cateodata romani, caci nationalitatea nu juca nici un rol, cu conditia ca curtezanii sa fie tineri si frumosi, delicati, discreti si nu prea grabiti.

Situatia mea era foarte ingrata. Nimanui nu i-am vorbit pana azi de ceea ce au fost chinurile mele atunci.

Rostul meu era sa veghez, asezat pe marginea ferestrei si sa preintampin orice surpriza. Asta imi placea mult, fiindca uram de moarte pe cei din Karakioi, care ne bateau. Dar in pieptul meu se da o lupta intre datoria si gelozia mea.

Eram gelos, grozav de gelos.

Casa era asezata in fundul unei vaste curti imprejmuita cu ziduri. Unele ferestre dadeau catre aceasta curte, iar altele, inapoi, erau suspendate deasupra platoului care domina portul. Nu puteai patrunde in casa decat prin unica intrare din fata, dar pentru a fugi, de! musafirii faceau mai putine nazuri, si daca povarnisul platoului ar fi putut vorbi, cati insi n-a vazut el cautand scapare pe acolo!

Catarat pe pervazul ferestrei, stateam cu ochii pe felinarul ce lumina, toata noaptea, deasupra portii, iar urechea mi-era ciulita sa aud zgomotul zavoarelor ruginite.

Dar tineam sa vad deopotriva si ce se petrecea inauntru. Mama si Chira erau frumoase de te-nnebuneau. Rochia le strangea talia de le-ai fi trecut-o printr-un inel. Sanii - rotunzi ca doi pepenasi. Parul - rasfirat din belsug pe spate si pe umerii goi. Pe frunte aveau o panglica de un rosu aprins, iar genele lungi, clipeau draceste, parca pentru a atata para flacarilor din ochii aprinsi de patimi.

Deseori, in goana lor de a se face placuti femeilor, in vorbaria lor neroada, musafirii deveneau caraghiosi. Asa, intr-o seara, unul din ei, voind sa complimenteze pe mama, zise: "gaina batrana face zeama buna". Biata femeie, jignita, ii arunca evantaiul in cap si planse. Alt invitat, se ridica furios, dadu neghiobului cu tifla si-l scuipa in fata. Se luara de piept, ravasira casa, rasturnara narghilelele. Asta ne facu sa radem cu lacrimi. Pentru a face pace, mama ii saruta pe amandoi.

Dar aceste sarutari, aceste imbratisari, erau un mijloc al ei de a rasplati tot felul de merite. Pentru o voce frumoasa, pentru o vorba de haz, un joc iscusit, ea da sarutari, si tot asa facea cand trebuia sa inveseleasca pe un posac, sa stearga urma unei vorbe suparatoare, sa potoleasca un zurbagiu prea gelos, sa scoata din incurcatura pe vreun prost.

Chira, pe de alta parte, stralucea in felul ei. Foarte dezvoltata fiziceste de la paisprezece ani, ea parea cu doi ani mai mare. Nebunateca, sireata, cu nasusorul cam incovoiat, cu barbia ascutita, cu doua gropite in care zeul dragostei picase doua alunite aproape simetrice, Chira nemultumea atat pe indragostitii ei, cat si pe mine, cu zburdalniciile, intepaturile si glumele sale. Ei se asteptau sa obtina mult mai mult, iar eu socoteam ca e prea darnica.

Ca sa nu suparam pe nimeni, le ziceam musafiri curtezanilor care veneau la noi. Una, doua, musafirii ii sarutau mainile si sandalele. Ea ii tragea de nas si de barba, le varsa sirop pe carbunii care ardeau deasupra tumbechiului narghilelelor, le da sa bea din paharul ei si apoi spargea paharul pentru a-i jigni, dar revenea un minut dupa aceea pentru a depune varful pletelor ei pe buzele celor jigniti.

Toate astea ma infuriau, caci iubeam pe Chira mai mult decat pe mama. O adoram si nu sufeream nici o mangaiere ce venea de la altul decat de la mine.

Mi-aduc aminte ca intr-o seara, spre culmea geloziei mele, nodul de la o sandala a Chirei desfacandu-se in timpul dansului, ea isi aseza piciorul pe genunchiul unui musafir si-i ceru sa-i lege siretul. intelegeti ce fericire pentru norocosul acela! El se executa, prelungindu-si placerea cat putu mai mult in vreme ce eu deschideam niste ochi de lup. Pe urma ticalosul incepu sa-i mangaie piciorul si chiar pulpa. si ea, ei bine, ea nu zicea nimic, se lasa! Atunci, furios, pierzandu-mi cumpatul am strigat:

- Tata!... Fugiti!...

Cat ai clipi din ochi, cei doi musafiri incalecara fereastra si disparura in intuneric, rostogolindu-se pe panta dealului. Unul din ei, un grec, in graba lui, si-a uitat fesul si ghitara, pe care mama le lua si le arunca dupa cele doua narghilele ce erau de prisos.

Scena asta a fost atat de hazlie, incat eu, odata trecuta mania, fusei apucat de un acces de ras nebun, cazui de pe pervaz, ma rostogolii pe covor si ma facui vanat la fata. Mama crezu de-a binelea ca innebunisem de groaza sosirii tatei; bietele femei sfasiara aerul cu strigatele lor infricosate, uitara de tata si de dracu si se aruncara asupra-mi, deznadajduite.

- Nu vine tata! am izbutit sa le spun in sfarsit, m-am suparat insa fiindca Chira l-a lasat sa-i mangaie pulpa! si m-am razbunat! Asta-i tot!

Bucuria le facu acum sa tipe mai tare si ma batura strasnic la fund tot sarutandu-ma; apoi incepuram sa topaim prin odaie, multumiti ca ne alesesem, ele cu spaima, iar eu cu o urechiala sfarsita cu mangaieri.

Doi sau trei ani se scursera in chipul fericit de mai sus, singurii ani ai copilariei mele care mi-au ramas clar in amintire. implinisem unsprezece ani, Chira avea cincisprezece si eram nedespartit de ea. O urmaream pretutindeni, ca un catel, o pandeam cand isi facea toaleta, ii sarutam hainele imbibate de parfumul ei; si biata copila se apara cum putea, cu gingasie, crezandu-ma nevinovat, deloc patimas. Vorbind drept, n-aveam nici un gand precis, nu stiam ce voiam, muream de placere si ma topeam dupa ea.

Trebuie sa mai spun ca, in casa mamei mele, traiam in iadul dragostei. Totul era dragoste; cele doua femei ca si adoratorii lor, toaletele, lichiorurile, parfumurile, cantecele si dansurile. Chiar fuga caraghioasa si dramatica a curtezanilor mi se parea voluptuoasa si pasionanta. Numai sosirea tatei si buseala noastra cu capul de toti peretii erau neplacute si fara iubire. Dar le primeam ca un pret: pretul placerii. Mama zicea:

- Orice fericire isi are latura ei trista; viata chiar o platim cu moartea. De aceea si trebuie s-o traim. Traiti-o, copii, traiti-o dupa gusturile voastre si in asa fel ca sa nu regretati nimic in ziua judecatii din urma.

Condusi de-o asemenea "filosofie" e usor de inteles cu ce graba ne sileam, si eu, si Chira, sa urmam exemplul mamei. Avand averea ei personala, asigurata in mainile fratilor ei, contrabandisti de articole orientale, ea isi ingaduia orice placere, se facea adorata, schimba amantii mai mult sau mai putin satisfacuti, tot asa de des ca rochiile, se lasa sa fie snopita in bataie de tata-meu, aparandu-si numai fata, dupa care trecea la o noua distractie.

Ea avea chiar o anumita virtute: cand se stia prea plina de pacat si se temea ca furia barbatului ei sa nu se reverse asupra noastra, tinea usa inchisa pana ce noi izbuteam sa fugim pe fereastra. Pe urma o deschidea vitejeste si incasa singura si pentru noi.

Cand ne intorceam, cateva ceasuri dupa aceea, o gaseam lungita pe sofa, cu fata acoperita de miez de paine alba inmuiat in vin rosu, pentru a vindeca umflaturile si vanataile. Se scula razand nebuneste; si, cu oglinda in mana, ne spunea, aratandu-ne fata tumefiata:

- Nu e asa ca nu m-a slutit prea tare? in doua zile n-o sa ramana nici urma... si atunci, iar o sa poftim musafiri! Nu moare cineva de-o bataie!

Ne nelinisteam de trupul ei. Trebuia sa fie groaznic, la vedere. Ea exclama:

- O, trupul! Trupul nu se vede!

si semnele bataii odata vindecate, chefurile reincepeau vartos.

in casa nu se facea nici un fel de bucatarie, caci mamei ii era sila de mirosul cepei prajite. Era abonata la o locanta vecina, care ne trimitea cele trebuincioase: supe, mancaruri, prajituri, creme, in vase de arama date de mama. O spalatoreasa venea luni dimineata sa ne ia rufele murdare din timpul saptamanii si ne lasa altele curate. impreuna cu batranul turc - negustor de pomezi si dresuri - asta e toata lumea pe care o vazui intrand in casa, afara de musafiri, fireste, care nu erau totdeauna siguri ca vor iesi pe unde au intrat. Afara, de asemeni, de tata si de frate-meu, care erau "musafiri nepoftiti" si care ne faceau vizite foarte neplacute. Cum, de mai bine de doi ani, tata nu mai dormea la noi si nu venea decat de trei sau patru ori pe luna pentru a ne cotonogi, casa era linistita.

Scutite de grijile gospodariei, cele doua femei isi petreceau vremea cu odihna, cu baia, cu toaleta, cu siropurile, ca mancarea, cu narghilelele si cu primirea curtezanilor. Nu uitau nici rugaciunile, dar nu se duceau niciodata la biserica, iar timpul sacrificat lui Dumnezeu era foarte scurt. Mama se scuza, zicand:

- Dumnezeu vede bine ca nu-l contrazic: raman cum m-a facut... Ascult, supusa, strigatele si poruncile inimii mele.

Chira intampina:

- Dar, mama, nu crezi ca se cam amesteca si dracul, cateodata?

- Nu, raspundea ea, nu cred in dracul; Dumnezeu e mai tare ca el. si daca suntem cum suntem, e pentru ca Dumnezeu o vrea.

si, desigur, mama era multumita de ceea ce Dumnezeu voia ca ea sa faca, fiindca el nu voia lucruri silnice.

El voia, mai intai, ca mama si fiica sa stea in pat dimineata cat le-o placea, loc potrivit pentru a rontai pesmeti cu unt si miere si pentru a bea cafeaua cu lapte.

Dumnezeu le poruncea apoi sa se imbaieze si sa-si unga corpul cu elixir de smirna, sa-si fragezeasca obrajii cu abur de lapte, fierband la foc mic; sa-si faca parul lucios cu unt; sa-si lustruiasca unghiile cu o pensula inmuiata in esenta de anilina de acaju. Era apoi o intreaga daravera cu toaleta genelor, sprancenelor, buzelor si obrajilor. si cand totul era gata, urmau dejunul, fumatul si siesta. Se trezeau cand soarele era la chindie, pentru a arde aromate, pentru a bea siropuri si, in sfarsit pentru a incepe marea dandana a zilei: cantecele, dansurile, cheful, care tinea pana la miezul noptii.

Mama, era mult mai bogata decat tata; si cu toate cheltuielile nebunesti, averea ei, plasata in intreprinderi cam nelamurite, de catre frati, ii aduceau venituri atat de mari, incat ii ramanea destul ca sa puna deoparte in fiecare luna (tot in mana fratilor ei) banii destinati Chirei si mie.

Eu nu cunosteam prea bine viata mamei mele. Mi-aduc aminte sa fi auzit-o povestind ca parintii ei fusesera hotelieri bogati. Tatal sau, un turc bun si pios, fusese trimis din Stambul cu firman de la Sublima Poarta pentru a deschide un hotel in Ibraila catre sfarsitul veacului al XVIII-lea, cu insarcinarea de-a primi si ospata pe toti demnitarii pe care Sultanul ii trimitea in pasalacul sau. El avea trei femei: doua grecoaice si o romanca. Romanca a fost mama mamei mele. Celelalte doua femei au dat nastere la trei copii, dintre care unul a innebunit si s-a spanzurat. Dar mama, ca si fratii ei vitregi, nu se intelegeau in casa parinteasca decat pentru a o ravasi.

Dupa cat se pare, nimic mai interesant nu se savarsea in casa asta decat sa se adune bani si sa se faca rugaciuni la doi Dumnezei, in trei limbi deosebite.

Cei doi baieti se apucara de contrabanda, iar mama, inca foarte tanara, era gata sa-i urmeze, cand turcul se hotari, scurt, s-o marite cu un om aspru si fara inima, tatal meu, care se indragosti de ea, "probabil, zicea mama, intr-un moment cand Dumnezeu se scobea in nas". Bunicul dadu tatalui meu aur mult si lasa mostenire mamei o mare parte din averea sa, cu dreptul de a o administra dupa pofta ei, cu conditia de a ramane maritata.

Astfel legata de un om pe care il ura, ea stiu sa se plece vointei turcului, de teama de-a nu se vedea deposedata - facu pe pisicuta, ii castiga increderea si, la moartea lui, reusi sa-i smulga averea ce-i era destinata, dand-o apoi in seama fratilor, care o adorau.

Atunci incepu viata de petreceri, de placeri si de amoruri nebune, pe care o aveam sub ochi si pe care tatal meu nu putea s-o impiedice, cu toata brutalitatea lui. Mama i-ar fi facut bucuroasa un dar din zestrea ei, daca ar fi vrut sa-i redea libertatea, dar el tinea sa se razbune de dezonoarea ce-i facuse. in ziua despartirii lor, luand cu el tot ce-i apartinea, tata zise mamei, aratandu-ne pe mine si pe Chira:

- Pe serpii astia doi, ti-i las. Ei nu sunt copiii mei, seamana mamei lor.

- Ai vrea poate sa semne si ei tatalui lor? raspunse ea. D-ta esti un om uscat, un mort; impiedici pe cei vii sa traiasca. Ma mir ca uscaciunea d-tale a fost in stare sa zamisleasca chiar si pe acest neispravit, cu care te potrivesti de minune, dar nu e fiul meu!

si biata mama avea drept sa spuna ca acest mort ne impiedica sa traim. O facea chiar din ce in ce mai des. stiind ca mama tinea la fata ei, ca la viata, el o lovea totdeauna in acest centru al existentei sale; si, in vremea din urma, nenorocita trebuia sa se ingrijeasca cate opt si zece zile pentru a face sa dispara vanataile si ranile. in acest timp nu mai putea fi vorba de distractie, nici de-a mai primi musafiri. Aceasta o arunca in melancolie, nu ne mai mangaia ca alta data si, pentru intaia oara, o vazui plangand de deznadejde.

Dar, asemenea deznadejdi o faceau sa doreasca razbunarea cu o patima inzecita, spre a face pe tiran si mai furios; si izbuti asa de bine, ca furia lui ne-a fost fatala.

intr-o seara, casa gemea de musafiri. Erau cel putin sapte. Mama atarnase patru candelabre pe pereti, fara a mai vorbi de policandrul din plafon. A numarat lumanarile: erau douazeci si patru. Lumina era orbitoare.

in ziua aceea chiar, mama chemase un lacatus si puse un zavor mare la poarta masiva a curtii, care se inchidea numai cu cheia. Astfel asigurata, ea se dadu veseliei celei mai neinfranate din cate am cunoscut. Cred inca si azi ca ea presimtea sfarsitul vietii ei fericite si voia sa-l traiasca cu toata intensitatea.

Din cei sapte invitati, trei erau muzicanti greci, renumiti in petrecerile timpului. Deschizand balul, mama darui fiecaruia dintre ei o mica punga de piele cu cate zece galbeni, inveliti in cate o batista de matase brodata si le zise:

- Palicarilor! aveti in aceste pungi de cinci ori mai mult decat e dreptul vostru, cantand toata noaptea! Nu va covarsesc astfel numai din generozitate. in casa asta, veselia se plateste scump si se poate ca asta-seara sa iesiti pe ferestrele ce vedeti colea. Sunteti sprinteni de picioare?

si le deschise ferestrele, suspendate deasupra rapei. Palicarii se aplecara peste pervaz, masurara din ochi adancimea, cantarira greutatea aurului, saltand pungile in maini, si acceptara cu un curtenitor "Evallah!" Cantecul, dansul, petrecerea incepura.

Cele trei instrumente: clarinetul, piculina si ghitara erau manuite cu indemanare. Chira si mama, rasturnate ca niste cadane pe sofa, ascultau rapite cantecul plangator, apoi tumultuos al doinelor, languroasele manele turcesti si pastorale grecesti, acompaniate de aplauzele si de vocile barbatesti ale celor patru musafiri.

Dupa fiecare cantec, mama servea lichioruri, cafele, narghilele. Doua tavi mari cu cataif si sarailii erau oferite ispititor ochilor celor mancaciosi.

Cum in seara aceea nu mai faceam de garda, am dansat cu sora mea, cu mama, singur, si cu amandoua pana am ametit. Dansul era cea mai mare pasiune a scurtei mele copilarii acasa, precum si un mijloc de-a dobandi de la Chira mangaierile cele mai nebune. Jocul arabesc al pantecului, pe care l-am executat singur, a fost asa de bogat in miscari in seara acestei ultime petreceri, ca cei trei muzicanti, care erau cunoscatori, ma laudara si ma imbratisara cu caldura. Chira era la paroxism. Mama exclama:

- Ei, da! asta e cu adevarat baiatul meu! Nu e nici o indoiala!

in timpul unei pauze, cand toti barbatii, stand turceste pe covoare, fumau zgomotos narghilelele lor, Chira intreba ce devenise unul dintre adoratorii ei cei mai staruitori.

- si-a scrantit piciorul in ultima saritura pe fereastra, raspunse musafirul.

si in ilaritatea generala, el explica cum bietul om gemea, in momentul asta, in patul lui ingrijit de un masor. Povestea puse pe ganduri pe ghitarist, care era scurt si gros. El se duse la fereastra si scruta inca o data abisul. Un musafir il linisti, spunandu-i:

- Nu e prea sus! Cel mult doi metri. Numai ca nu trebuie sa sari prea inainte, ci sa te lasi sa aluneci incetisor, apoi sa te tii darz cand incepi sa te rostogolesti pe panta cea mare. in fundul ei iti vei gasi fesul si ghitara!

Am ras cu totii si dansul reincepu.

intamplarea aceasta se petrecea prin luna iunie, putin inainte de seceris.

inspre curte, ferestrele erau astupate cu draperii grele, pe cand acelea care dadeau spre Dunare n-aveau decat perdelute subtiri. si eram cu totii obositi cand, in dimineata aceea, aurora zvarli albul ei aurit pe geamuri. Ne inabuseam... Atmosfera era otravita de fumul narghilelelor, cu toate aromatele arse. Mama deschise o fereastra si respira adanc aerul parfumat. Langa ea, Chira si eu priveam zorile care luminau deja balta cu padurea ei de salcii. Apoi, intorcandu-se catre oaspeti:

- Ei bine, dragii mei, petrecerea s-a sfarsit! zise ea. La culcare!

in momentul acesta zgomotul unui corp cazand greu in curte ne facu sa tresarim, si putin dupa aceea se auzi scartaitul zavoarelor si tatanelor de la poarta.

Mama striga:

- Fugiti! Au sarit zidul!

si in vreme ce tata si fiu-sau zgaltaiau usa, musafirii se zvarlira prin cele doua ferestre, uitand toate precautiile ca si cum ii asteptau saltele de lana. Lautarii au fost cei dintai care o tulira, iar ceilalti ii imbranceau de la spate, in ciuda sfatului de a nu sari prea departe. in cateva clipe, casa era goala; chefliii se rostogoleau unii peste altii pe panta nisipoasa. Dar cat despre a ascunde urmele petrecerii, nu mai putea fi vorba.

si atunci, vitejeste, mama se duse sa deschida. Ea a fost imediat insfacata de par si aruncata la pamant. Fratele facu la fel cu Chira; si eu, innebunit de a o vedea pe sora-mea asa de crunt calcata in picioare, luai o narghilea si o sparsei in capul nemernicului. El lasa pe Chira, duse mana la cap si, plin de sange, se arunca asupra-mi. Avea aproape douazeci de ani si era foarte tare. Ma batu pana se satura si pana ma podidi sangele pe nas si pe gura.

in vremea asta, mama era snopita in bataie nu alta. Lesinata, cu imbracamintea sfasiata, cu corpul aproape gol, si tata mai continua s-o loveasca. Frate-meu se duse sa-si spele capul insangerat si Chira alerga la un sertar, de unde se intoarse cu un pumnal in mana, dar ramaseram impietriti inaintea grozaviei ce ni se infatisa ochilor: tata luase o sanda de lemn - pierduta in fuga de vreun musafir - si cu tocul pocnea in fata pe biata mama care de-abia isi mai misca bratele. Fata ei, scaldata in sange, era o rana.

Chira inainta pentru a lovi in spate pe barbar, sovai si lesina. Tata o ridica, o arunca intr-un fel de dulap mare bagat in zid, numit iatac si trase zavorul. Pe mine ma lasa sub paza fratelui, care isi pansa capul cu o basma, iar el lua pe mama in spate si iesi in curte. Dupa cateva minute, auzii capacul greu al pivnitei cazand zgomotos peste nenorocita pa care o inchidea astfel ca intr-un mormant. Intrand in casa, el se napusti asupra-mi cu pumnii stransi si ma sageta cu ochii in asa fel, de crezui ca ultimul meu ceas sunase. Dar nu ma atinse, ci numai zbiera:

- Asa, hai? Spargi capul fratelui tau, iar paciaura de sora-ta voia sa ma ucida! Ei bine, acum s-a sfarsit cu voi toti!

Ei stinsera lumanarile si ma luara cu dansii. Trecand prin curte, aruncai o privire asupra capacului pivnitei: un lacat mare, trecut prin doua carlige, facea imposibila o evadare, si am suspinat la gandul ca biata mama, ranita, desfigurata, dar traind inca, era ingropata in acel oribil mormant, in vreme ce Chira, in iatac, se inabusea de deznadejde.

Afara, era ziua. Carbunarii turci, cu samarul in spinare si cu bastonul ascutit sub brat, mergeau spre port, la lucru. si eu unde mergeam?

Ajunseram la locuinta tatei si am fost de indata pus sa invartesc tocila, pe care ucenicii ascuteau barde si dalti. in jurul meu, claie peste gramada, zaceau busteni de stejar, de tei si de plop, printre carute desfacute: roate, bucse, spite, oisti, obezi, amestecate cu strujitura.

Pana la pranz nu mi-au dat nimic de mancare. Neobisnuit cu munca, ma istovisem cu totul. Frate-meu ma biciui. Apoi baba imi aduse mancare: paine, masline, apa.

Partea trista era ca ochii tuturor imi iscodeau orice miscare si nu era nici un chip de fuga. Dupa pranz ma pusera iar la invartit, iar cand ma inmuiam, frate-meu trecea pe langa mine si ma izbea cu botforii peste turloaie. incinsi cu sorturi de piele, ca oricare dintre calfe, tatal sau si el lucrau, forfoteau incoace si incolo, muti, morocanosi, incruntati, in mijlocul unei taceri triste, in care nu se auzea decat zgomotul uneltelor. Lamuririle si poruncile erau scurte, reci, ca sufletele lor.

Peste noapte am fost incuiat intr-o odaie cu ferestrele zabrelite. Acolo, pe un mindir asezat la pamant, fara pic de lumina, imi petrecui noaptea plangand si gandindu-ma la dragile mele fapturi, care erau si mai nenorocite decat mine.

A doua zi, vremea se scurse la fel. Ma chinuia gandul daca nu cumva cruzimea calailor nostri va fi mergand pana acolo, incat sa faca uitate pe cele doua femei batute, bolnave si intemnitate. Spre seara, am hotarat sa nu mai plang si sa incerc sa fug cu orice pret.

in ograda zarisem fel de fel de scari, iar in chiliuta mea un morman de spite, cioplite din gros: in ele sta libertatea mea. Slujnica imi aduse cina, paine si branza, vorbindu-mi cu rautate:

- Ei, ce zici, coconasule? Aici nu-i asa de bine ca acasa, hai? Apoi de, vezi tu, viata nu-i facuta numai din placeri! Mai trebuie si munca. He! he! He, he! trebuie sa mai muncesti!

Ma incuie. Eu atipii pe data. Cand ma desteptai, nu se luminase inca. Gandurile ma napadira si incepui sa plang, amintindu-mi chipul insangerat al mamei. Nu trecu mult, si cocosii incepura sa cante. Se crapa de ziua. Toata casa era insa cufundata in somn. Deschisei fereastra, si cu o spita incovoiai putin zabrelele, care nu erau prea groase. O secure era infipta intr-un bustean, in ograda. O smulsei si insfacai la subsuoara o scarita, catarandu-ma pe alta, pentru a sari peste zid. Cand ma vazui afara, incepui sa alerg cat ma tineau picioarele pe drumul portului.

incepuse sa se lumineze de ziua, cand ajunsei la poalele povarnisului, pe creasta caruia casa noastra dormea somnul deznadejdii. Pentru intaia oara incepui sa urc pravalisul acela, pe care pana atunci nu facusem decat sa-l cobor in fugi vijelioase.

Ajuns pe muchie, imi asezai scara si, in timp ce inima zvacnea neinchipuit de tare, izbii geamul care sari in tandari. Atunci - dupa o clipa de sfarseala - auzii glasul bland al Chirei, gemand din inchisoarea ei:

- Tu esti, Dragomir?

La chemarea surioarei mele, ma cutremurai si strigai:

- Eu sunt! Am venit sa va scap!

Ma strecurai inauntru prin spartura si trasei zavorul. Palida, umflata de plans, Chira imi sari de gat, intrebandu-ma ingrijorata:

- Dar mama? Ce-i cu mama?

- E inchisa in pivnita, trebuie s-o scoatem de-acolo si sa fugim!

Usa casei era inchisa cu cheia. Deschisei fereastra si sarii in curte. Cu ajutorul securii sfaramai belciugele si coborai scara, urmat de Chira. Un miros greu de mucegai, de varza murata si de legume putrede ne trazni in nas, caci de vreo doi-trei ani nimeni nu mai coborase in pivnita. Broastele testoase misunau lenese, si ouale lor, ceva mai marisoare ca ouale pasarelelor, stateau insirate de-a lungul zidurilor. in aceasta ticalosie, mama zacea de doua zile. O gasiram sculata in picioare, ca si cum s-ar fi asteptat sa fie ucisa. isi bandajase capul cu fasii din zdrentele care mai atarnau de corpul ei macelarit.

O sprijiniram sa urce scarile lunecoase, iar afara, in fata vedeniei ce mai ramasese din mandra noastra mama, ii cazuram la picioare, ca inaintea unei martire. Un ochi se ascundea sub legatura, dar ce era cu el, putea oricine sa-si dea seama, judecand dupa restul trupului zdrobit.

Nasu-i era strivit, buzele spintecate, gatul si pieptul acoperite de sange inchegat. Mainile-i erau insangerate si un deget strivit. Ea ne ridica de jos si ne spuse cu glasul stins:

- Sa fugim cat mai repede! Luati cu voi cate ceva de mancare!

Intraram in casa. Ele se spalara si se imbracara in graba. Mama isi lua ladita cu bani si giuvaiere si scoboraram incet povarnisul, dupa ce aruncaram scarita inauntru si inchiseram ferestrele prin care atatia dintre musafirii nostri isi gasisera scaparea. Fusese scris se vede ca stapana casei sa iasa la urma tot pe acolo!

Dupa un ceas eram pe drumul Cazasului, pierduti in mijlocul holdelor de grau. La poalele celor doua coline care pe vremuri se chemau "tabii", mama se opri. si acolo pe iarba, intre cele doua tabii, care ne ascundeau de drumul mare, mama ne vorbi cam asa:

- Copiii mei... La multe m-asteptam din partea tatalui vostru, dar nu mi-as fi inchipuit vreodata c-o sa ma sluteasca in halul acesta, fara sa ma omoare pe loc. Trebuie sa stiti ca ochiul stang imi e aproape iesit din orbita. Pentru mine, asta-i mai rau decat moartea. Dumnezeu m-a facut pentru placerile trupului, asa cum pe cartita a facut-o sa traiasca departe de lumina soarelui. si cum dihaniei asteia nu-i lipseste nimic, ca sa poata trai pe sub pamant, tot asa si eu aveam tot ce-mi trebuia, ca sa ma bucur de placerile vietii. M-am jurat sa ma omor, daca cumva puterea omeneasca m-ar sili sa traiesc o alta viata decat aceea pe care eu o simt clocotind in sangele meu.

Azi a sosit vremea sa ma gandesc la juramantul acela. De aceea va las... Ma duc sa ma ingrijesc, departe. Daca mi-oi scapa ochiul si voi izbuti sa-mi tamaduiesc urmele ranilor, voi trai si ma veti revedea. Daca imi pierd ochiul, nu ne vom mai regasi niciodata. si acum, iata ce mai am de adaugat: tu, Chira, daca - dupa cum banuiesc - nu ti-e dat sa traiesti in acea curatenie care vine de la Dumnezeu si aduce multumire, sa nu fii o cinstita fatarnica, sa nu faci pe virtuoasa. Nu-ti bate joc de Dumnezeu, ci fii ceea ce te-a lasat el - traieste-ti viata asa cum o simti, fii chiar o destrabalata, dar o destrabalata de inima! E mai bine asa! si tu, Dragomir, daca nu poti ajunge om de treaba, fii ca sora-ta si ca maica-ta, fa-te chiar hot, dar un hot cu suflet, caci omul fara suflet, dragii mei, e un mort care impiedica lumea sa traiasca. E ca tatal vostru...

Acum, voi o sa ramaneti aici, pana cand o da soarele-n chindie. De-o fi sa inceapa vreo ploaie cu trasnete, sa nu va adapostiti pe sub copaci, ci ascundeti-va in groapa cea din coasta. Dupa toaca, vor veni sa va caute doi calareti, si va vor lua sub aripa lor. Sa stiti ca aceia sunt fratii mei, doi oameni de omenie si de inima. Eu ma duc la ei, dar pe voi nu va pot lua, pentru ca sunteti inca fara minte si-i puteti da de gol, fara voia voastra. Daca, pana la chindie, fratii mei nu vin sa va ia, intoarceti-va la targ si cereti gazduire, in numele meu, la locanta de unde luam mancare, dar sa nu iesiti din odaie pana n-or veni unchii vostri sa va caute. si acum, am sa va mai spun un lucru. Trupul nostru e supus tuturor boalelor. Cu voia lui Dumnezeu, nici eu, nici, voi, n-am cunoscut chinurile astea, dar ele exista; si fara de numar sunt cei care patimesc de ele. in clipele voastre de fericire, ganditi-va la ei, si pe tot anul, dati o parte din prisosul vostru asezamantului in care ei sunt ingrijiti! Eu va las destula avere de la fratii mei.

Zicand aceasta, ea scoase din besactea doua inele, pe care le innoda intr-o batista de matase, o vari in sanul Chirei, ne imbratisa lung, lung de tot, si pleca, invaluita in mantia ei cu gluga.

Dupa vreo treizeci de pasi se intoarse spre noi, isi lipi mainile pe buze, apoi ridica bratul, arata cu degetul spre cer, se inturna cu spatele si pieri.

- Ce va sa zica asta? o intrebai pe Chira.

- Asta vrea sa zica, fratioare, ca ne vom revedea in cer! imi raspunse ea. De atunci n-am mai stiut nimic de mama.

Ramasi singuri, uitaram ca eram flamanzi si am plans, imbratisati, pana cand sfarseala si arsita soarelui ne amortira intr-un somn binefacator. Cand ne desteptaram, ni se paru ca nu mai faceam parte din lumea asta. Simteam ca ceva groaznic se petrecuse, dar nu ne dadeam seama daca eram prada unor halucinatii sau daca nu cumva viata noastra de pana atunci fusese numai un vis.

Un lan de rapita din imprejurimi ne trimitea placutu-i parfum pe aripile unei adieri inabusitoare, iar fluturii, libelulele si bondarii ne chinuiau fara incetare cu veselia lor neimpartasita.

Se apropia de toaca... Lunecand spre zari, soarele isi potolea stralucirea. Eram ingrijorati si privirile noastre scrutau drumul pustiu in partea in care pierise mama. Ne urcaram pe una din tabii. Departe, pe soseaua Cazasului, se ridica un nor de praf. Dupa cateva clipe, rasarira doi calareti, venind valvartej si lasand in urma lor ca o dara de fum. imi fu frica si coborai, de teama sa nu fiu zdrobit sub copitele cailor, al caror ropot ritmic ajungea pana la mine. Dar Chira nu ma urma. Ca infipta pe muche, cu fusta falfaind, ea isi flutura batista si tipa de fericire la sosirea vijelioasa a celor doi barbati. Acestia isi luara caii de frau, intrara in lan, le scoasera zabalele si-i lasara sa pasca intre cele doua tabii, care-i adaposteau dinspre drum.

Chira scobori in goana, isi desfasura tulpanul care-i invaluia capul si, cu parul ei de aur curgand peste umeri, se arunca la picioarele unchilor nostri necunoscuti, care sedeau inaintea noastra, inalti si spatosi, ca doi stejari. Erau doi uriasi de acelasi stat, parand sa aiba intre patruzeci si cincizeci de ani, unul mai voinic decat celalalt.

Pe capetele rase ca-n palma, purtau turbane. Barbile si mustatile pleostite le stresinau gurile. Ochii lor mari scaparau priviri patrunzatoare, de neindurat, dar limpezi si cinstite.

Mainile paroase semanau cu niste labe de urs. Erau ca niste draci negri, invaluiti in ghebele lor, care-i ascundeau de la gat pana sub genunchi.

Ei ramasera catva timp nemiscati, privindu-ne: pe mine, care inlemnisem in picioare, crezandu-ma in fata unor aratari din basme; pe Chira, prosternata la picioarele lor. Apoi isi scoasera mantiile, si abia atunci vazui ca erau imbracati turceste: cu ilice, salvari, braie rosii. Ceea ce ma infricosa insa peste masura a fost cand ii vazui inarmati pana-n dinti, ca pe niste adevarati haiduci: cu flinte scurte in teava, atarnate de umeri, pistoale si junghere varate in cingatoare.

in clipa aceasta, firea patimasa a Chirei izbucni cu repeziciunea unui fulger. Cu o singura rugaminte facuta acestor voinici, ea zdrobi o familie, cazand ea insasi victima patimei razbunatoare.

Cel mai varstnic dintre cei doi insi o ridica de jos pe Chira si o privi in ochi, tinand-o cu mainile de umeri. O strambatura a claii de par care-i ascundea gura ma facu sa banuiesc ca dedesubt trebuia sa fie un zambet. Un suras mai hotarat se arata in privirile lui. Apoi, intreba pe romaneste, cu un glas taios si gros:

- Fetito! ia spune-mi, care din astea trei limbi o stii mai bine: turceste, greceste ori romaneste?

- Romaneste, cruce de voinic! raspunse ea darza, tintindu-l cu o indrazneala de necrezut. - si cum iti zice tie?

- Chira.

- Ei bine, Chiralina! Uite, eu te sarut ca un unchi, dar ferice de omul care ti-o putea musca ciresele gurii ca ibovnic!

El o imbratisa si o impinse catre fratele sau. Apoi se-ntoarse spre mine:

- si tu, Dragomir voinice, ce te uiti atat de speriat? ma intreba el, imbratisandu-ma. Iar dupa ce-si aseza pusca peste gheba, adauga:

- Oare ti-e teama de barbile noastre?

Se rostogoli in iarba si ma trase langa el.

Nu cracneam o iota. El starui:

- Ia spune, Dragomire, poate ti-e frica?

- Da, abia soptii eu.

- si de ce ti-e frica?

- De armele voastre, ca prea aveti multe.

El izbucni in hohote:

- Ha, ha, ha!... Dragomir flacaule! Sa stii ca niciodata nu esti prea inarmat, cand te-ai stricat cu Dumnezeu si cu dreptatea fapturilor lui. Dar ce intelegi tu din astea, tancule?

in clipa asta, Chira cazu in genunchi, isi impreuna mainile ca pentru rugaciune si striga:

- Eu pricep asta!

- si cam ce pricepi tu, Chira Chiralina, floare de gradina, tanara tulpina?

- inteleg ca oamenii sunt rai si ca tu ii pedepsesti!

- Bravo Chiralina! striga el, pocnind din degete. Dar, ce? Nu cumva inimioara ta nutreste vreo razbunare?

- O sfanta si dreapta razbunare! si vorbind asa, ea ridica greaua flinta, o saruta si striga: S-o descarci, chiar asta-seara, in pieptul tatii! si fratele tau sa judece pe fratine-meu cel mare! Faceti ce va rog, pe toti sfintii, in numele mamei care ne-a parasit! Razbunati doi orfani si ma voi robi voua! Ma veti lua cu voi!

Unchiul ii lua arma din mana, se intuneca la fata si vorbi:

- Chira... Dumnezeu a gresit, facandu-te femeie! Cand imi vorbeai de razbunare, ma gandeam le vreo paruiala pe care tu o doreai vreunui indragostit ce te-ar fi sarutat fara voia ta. Dar tu graiesti lucruri la care noi ne gandeam mai dinainte... asa ca versi ulei peste foc... Spune-mi, fiica iadului, adauga el dupa un rastimp de gandire, n-ai sa mori de groaza asta-seara, cand vei vedea capul tatalui tau sfaramat in bucati?

Cu ochii peste masura de mari, aprinsa la fata, Chira raspunse:

- Am sa-mi inmoi mainile in sangele lui si-am sa ma spal cu el pe fata!

Unchiul incrunta din sprancene si ramase cu privirile tintite pe discul de para al apusului, ca si cum ar fi ascultat la cavalul unui cioban care plange in departare. Apoi incepu sa vorbeasca greceste cu fratele sau, scalciind vorbele, pentru a le face si mai de neinteles.

in preajma, caii rontaiau iarba, stranutand, blanzi ca doi miei, pe cand cele doua tabii se intunecau in noaptea care incepuse sa ne invaluie.

Taceam... Racoarea noptii infiora pe Chira. Vorbind mereu in soapte, unchiul ne inveli in cele doua ghebe. Ramaseram asa pana se facu intuneric bezna. Atunci, cei doi barbati se ridicara. Cel mai varstnic vorbi surorii mele:

- Ei bine, Chira Chiralina, sarpe ce-nvenina, pui de curvistina: fie cum ai spus! Dorinta ta mi-a infierbantat sangele. Vom incerca, chiar asta-noapte... Dar pentru asta, tu si frate-tau ne veti sluji drept nada.

Chira ingenunchie si-i saruta mana. Facui la fel, luand mana celuilalt, care ma intreba:

- si tu, Dragomire, ceri razbunarea?

- ii urasc, si pe tata, si pe frate-meu! raspunsei.

Cel mai batran sari pe cal si ridica pe Chira, asezand-o dinaintea lui, de-a curmezisul, pe cand mezinul ma aseza la spatele lui, legandu-ma cu o curea de el. Iesiram la pas din lan, dar pe drumul neted cel dintai isi impintena bidiviul, care o tuli ca vantul, urmat la vreo douazeci de pasi mai indarat de al nostru.

Am gonit asa, cam cat ai fuma o tigara. Ajunsi la marginea targului, carmiram la stanga pe-un drumeag care ducea drept la Dunare. Timp de cateva minute goana vijelioasa a cailor ma facu sa cred ca nu un cal ma purta in spinare, ci insusi dracul. Sub blanda cernere a lunii, care arginta calea, pletele Chirei, iesite de sub gheba, fluturau in vant ca un fuior desfacut.

Curand dupa asta, incepuram sa scoboram un povarnis, iar cand fluviul aparu in intregime, ca o panglica stralucitoare, caii isi incetinira goana, apoi se oprira deodata in preajma unui crang de salcii. Ne gaseam la locul numit Catarg, cam la vreun ceas de drum cu piciorul departe de port si de casa noastra. Fara sa descalece, cei doi oameni se apropiara si schimbara cateva cuvinte pe care nu le-am putut intelege, apoi, cel mai varstnic, vari doua degete in gura si fluiera o data lung, puternic, iar dupa o clipa inca de doua ori mai scurt.

Pe data, dintre salcii aparu un turc batran, cu barba alba, care se apropie, tarsindu-si tarligii si facu o temenea, cu bratele incrucisate pe piept.

- Buna seara, Ibrahim! ii raspunsera unchii mei, pe turceste.

El lua caii de capestre si noi il urmaram. Nu departe, de cealalta latura a salciilor, era un bordei, naruit de revarsarile apelor. Batranul era pescar de raci si bostanar. Cea de a treia meserie, cred ca i-o ghiciti lesne. El lega caii sub un sopron de stuf si intra in coliba lui, urmat de unchiul cel mai batran, care, apoi, iesi singur, lua pe Chira in brate si pleca grabit. Fratele lui facu la fel cu mine. si, ducandu-ne ca pe niste prunci, cei doi barbati se indreptara spre port, de-a lungul tarmului. Picioarele li se afundau in clisa moale. Vreascuri trosneau sub pasii lor.

Ajuns sub povarnisul locuintei noastre, incepuram sa urcam. Casa era cufundata in bezna. Bagaram de seama ca fereastra cu geamul spart fusese astupata cu scanduri batute in cuie. Unchii isi incordara auzul, apoi desprinsera scandurile cu lovituri de pat de pusca si intraram in casa.

Cel mai in varsta ne spuse:

- Noi o sa iesim in ograda si-o sa ne ascundem in pivnita. Vom ramane acolo, atat cat va fi nevoie, chiar pana maine dimineata. inchideti fereastra, aprindeti sase sau opt lumanari, mancati ceva si culcati-va imbracati pe divan... Auziti? pe divan si fara sa stingeti lumina! Daca ei vin si incep sa va cerceteze, raspundeti-le ce voiti: n-au sa va plictiseasca mult timp. Dar sa lasati desfacute perdelele ferestrelor care dau spre curte! Asta-i foarte insemnat si sa nu uitati sa stati pe divan!

Cu aceste cuvinte, sarira pe fereastra.

Ah, ce noapte plina de chinuri! Daca-ar fi sa traiesc o mie de ani, si in ceasul mortii tot mi-as aduce aminte de clipele de groaza.

Uram de moarte pe hainul meu tata, ca si pe blestemata faptura care-i semana, si doream din tot sufletul sa-i ia dracul pe amandoi! Ei, dar sa vrei moartea cuiva e o chestie de ura, cata vreme sa iei parte la executia lui, trebuie sa ai... ce trebuie sa ai? Nu mai stiu nimic... Voiam sa zic ca trebuie sa fii crud, dar sunt incredintat ca Chira nu era cruda.

Atunci? Cat e de trist sa fii om si sa intelegi viata mai putin chiar decat lighioanele. De ce e cu putinta ca mila sa stea alaturi de ura? si pentru ce iubim? si pentru ce ucidem? Pentru ce ne framantam simtaminte care dauneaza altora si chiar noua insine?

Dupa ce am ramas singuri si lumanarile fura aprinse, prima mea grija a fost sa caut in ochii Chirei. O regasii la fel de neimblanzita in setea ei de sange. Era in culmea fericirii, ca su cum ar fi fost vorba de o sarbatoare. Se imbraca intr-o rochie decoltata si se sulemeni, de parca si-ar fi asteptat musafirii, inganand neincetat un cantec.

Pe umarul obrazului stang avea o vanataie de marimea unei nuci.

- Saruta-ma aici tare! imi spuse ea. in asta-seara, o descarcatura de pusca o va face sa dispara!

- Chiro, o intrebai, sarutandu-i rana, n-ar fi mai bine sa chemam pe unchii nostri... si sa plecam cu ei?

- Nu! striga ea. Mai intai trebuie ca ucigasul mamei sa-si ia rasplata! Pe urma... vom pleca.

- Dar asta trebuie sa fie cumplit de vazut!

- E neinchipuit de frumos! urla ea, deschizandu-si bratele si strangandu-ma la piept.

Clipele treceau grele, coplesitoare, ca sub stapanirea unor visuri rele. Ma hraneam cu nadejdea ca tata si frate-meu nu vor veni in noaptea asta si nici in cele ce vor urma si ca unchii, plictisiti, vor parasi gandul razbunarii.

Dar menirea ursitelor e mai tare ca dorinta noastra si cine stie daca vointa Chirei nu era chiar vointa lor?

Ea alerga de la oglinda la ferestre, privindu-se si ascultand in noapte, isi saruta cosita, se juca cu valul ei, apoi se arunca pe pernele divanului, razand ca iesita din minti. Deodata cazu pe ganduri, se ridica, trecu intr-o odaie de alaturi si reveni cu un mic pumnal.

- Vezi tu asta? imi spuse in soapta. Daca dai de gol pe unchii nostri, am sa mi-l var in inima. si tu vei ramane singur! ti-o jur pe mama!

Ma cutremurai. Gandul asta nu-mi venise inca. Ma rugai:

- Pune-l la loc, Chiro! La randul meu, iti jur si eu pe mama, ca n-am sa scap o vorba.

Cu toate acestea, ea ascunse pumnalul in san.

De-abia avu timpul sa-l ascunda, ca tatanele portii scrasnira ca intr-o plangere dureroasa, care rasuna in sufletul meu ca un urlet de agonie. Chira se cutremura, ochii ii scanteiara si se azvarli pe divan, la dreapta mea, soptindu-mi la ureche.

- Sa nu te uiti spre ferestrele curtii, deloc, deloc!...

Cheia scartai in broasca. inmarmurit, pironit langa Chira, vazui pe tata aparand, urmat de fiu-sau, cu fruntea incretita si pumnii stransi.

Nu avu timpul decat sa ne intrebe, aratand fereastra sfaramata dinspre vale:

- Cine a stricat asta? Unde-i maica voastra?

Doua detunaturi, slobozite aproape deodata, tandarira geamurile, cutremurara casa si umplura odaia cu un fum gros, care mirosea a carpa arsa si a praf de pusca. Lipit de pieptul Chirei, in clipa aceea grozava nu putui sa vad altceva decat pe fratele meu pravalindu-se pe spate si pe tata azvarlindu-se pe fereastra dinspre port. inchisei ochii, aproape inabusit, dar ii deschisei pe data ca sa vad, la pamant, pe fratele meu cu capul in bucati, ca un pepene sfaramat de zid, si pe cei doi unchi, aplecati peste fereastra prin care scapase tata, descarcand patru focuri de pistol pe urma lui.

Chira imi dadu drumul si sari in mijlocul odaii, strigand:

- Nu l-ati nimerit! L-ati scapat! Doar urechea stanga i-ati rupt-o! Drept orice raspuns, ei stinsera lumanarile, si mezinul iesi in ograda, in vreme ce batranul ne impinse spre intrare. Ne aseza pe un divan, in intuneric, si ne spuse:

- Va sarut, Chiralino si Dragomire, poate pentru cea din urma data. Tatal vostru e al treilea om care-mi scapa, si - daca e sa-mi cred ursita - moartea mea e dat sa-mi vina din mana celui de-al treilea dusman care imi va fi scapat din bataia pustii pe luna plina. Negresit, am sa-mi apar pielea pe cat voi putea, dar... ce ti-e scris, in frunte ti-e pus! si-acum ascultati-ma: stapanul hanului, de unde mama voastra lua mancare, va veni in curand sa va ia. La el veti avea doua odai si tot ce va trebuieste. Maine o sa vina aici sa va ia lucrurile voastre. in casa asta sa nu mai calcati niciodata.

- Dar nu ne luati cu voi? intreba Chira, cu glasul tremurand.

- Nu, n-am dreptul asta... Viata noastra e grea si voi sunteti crescuti in puf.

- Apoi, atunci, tata are sa ne omoare...

- N-are sa va omoare. De altfel, n-are sa treaca mult si avem sa-l calcam iarasi, si atunci nu are sa ne mai scape; intr-un fel sau altul, el va pieri, caci noi suntem doi, iar el e unul singur. Asadar, traiti dupa cum va e voia, si faceti ca si cum nu ne-ati fi cunoscut vreodata; ne vom revedea numai dupa ce-o pieri cainele. Daca, din cand in cand, veti dori sa ne aflati de sanatate, dati-va pe langa hangiu si soptiti-i numele meu: Cosma. El va va spune ce-o sti. Dar mai multe va sti sa va spuna despre noi Ibrahim, pescarul de raci de la Catagati, pe care, de-l auzi strigand pe sub ferestrele voastre: "Raci! racii vii, raci!" sa va scoborati si sa-l urmati pana afara din cetate. Sa stiti ca el va aduce totdeauna cate o veste din partea noastra. in sfarsit, daca dregatoriile va vor cerceta despre cele ce s-au petrecut in noaptea asta, spuneti tot ce-ati vazut, dar sa nu spuneti ce ganditi si... sa nu ganditi nimic!

Tacu... in curte rasunara niste pasi: hangiul intra. Amandoi unchii ne-au sarutat si au disparut. Curand apoi plecaram si noi.

Hanul se afla la vreo cincizeci de pasi departare de casa noastra si era, de asemenea, asezat pe acelasi damb. Dar cata deosebire intre podoaba odailor noastre si cele ce ni se dadura aici, cu toate ca fusesera alese printre cele mai bune.

Am plans in hohote. Din fericire, camerele dadeau inspre Dunare si comunicau intre ele.

inaintea flacarii fumegande a unei singure lumanari, printre mobilele acelea saracacioase, scoartele urate si roase, Chira se azvarli imbracata in pat, vazu zadarnicia razbunarii ei si planse mai amarnic decat mine.

inspaimantat de a ma sti singur in odaia mea, cu privirile impanzite de spaima, luai o patura si ma culcai pe divanul surorii mele. Adormii in curand, zdrobit de cele trei zile de zbucium, lasand lumanarile aprinse si pe Chira in lacrimi.

Cu toate astea, a doua zi de dimineata, cand cele dintai raze ale soarelui navalira in odaie, aceasta imi paru mai frumoasa si am fost chiar multumit. Dar gandul ca pot da ochi cu tata ma ingrozea. Desteptai pe Chira, care dormea, si i-am propus sa fugim. Ea gandea la fel. sedea pe marginea patului, ca prostita, cu ochii rosii, cu fata umflata de plans. Am crezut ca o napadeau parerile de rau si o intrebai daca de-asta era trista:

- Nu, imi raspunse ea, sunt amarata ca tata a scapat! Daca ar fi cu fiu-sau, am fi acum in casa noastra. Saracia de-aici ma ingrozeste!

Ea isi roti ochii dispretuitori prin odaie. Iesiram. inaintea usii, in racoarea diminetii, hangiul fuma din narghilea. El se ridica si ne facu o temenea:

- As putea sa stiu ce va face sa iesiti atat de dimineata? ne intreba el, foarte cuviincios, pe turceste.

- Abu-Hassan, mi-e teama de politie si de tata, raspunse Chira in aceeasi limba.

- Atata vreme cat veti sta linistiti in casa mea, eu raspund de viata dumneavoastra, domnisoara. si tragand cu ochii indaratul lui, adauga in soapta: Doar pentru asta sunteti aici!

Niciodata n-am stiut ce era cu omul acesta, nici legaturile pe care le avea cu familia mamei mele. stiu insa ca, in adevar, nimeni n-a venit sa ne tulbure cat am stat la el si nici tata nu s-a mai aratat. Totusi, cum noi ne temeam sa nu fim surprinsi in ziua aceea de tata, am iesit din han, si atunci incepu pentru noi viata cea mai frumoasa si trista, care tinu o luna incheiata, bogata in lumina si hoinareli.

Felul acesta de-a trai ne uimi ca ceva cu totul nou, o voluptate necunoscuta. Era o alta viata: doua pasaruici care scapasera din cusca si-si incercau puterea aripilor, avantandu-se insetate spre soare!

Hanul avea o iesire dosnica, foarte murdara, dar cat se poate de potrivita pentru noi, caci ea ne ingaduia sa plecam si sa venim fara sa fim vazuti. Era o portita care dadea pe o scara taiata chiar in mal, spre port. Scara aceasta scobora pe sub ferestrele noastre. Cand ne mai obisnuiram cu noua noastra stare, spuneam razand ca aici era mai bine chiar decat acasa, unde povarnisul de sub ferestrele mamei n-avea nici urma de scara.

Dimineata, dupa ce gustam cate ceva, o luam razna si nu ne intorceam decat la amiaza. Mancarea ne-o aducea chiar in odaie. Dupa-amiezile, iarasi le petreceam afara. Cum secerisul se sfarsise, Chira gasea o placere nespusa sa adune spice de grau si sa le daruiasca bietelor spicuitoare ce se inghebosau prin miristi. Uneori ne alungam prin parloagele unde pasteau mii de oi, a caror masa se misca fara incetare, lasand in urma ei pamantul acoperit cu balegar si smocuri de lana agatate pe scaieti. Babe treceau de la scai la scai, culegand lana lasata de ele. Facuram si noi la fel, daruindu-le rodul ostenelilor noastre.

Odata, impinseram hoinareala pana la cele doua tabii, unde ne parasise mama, si de-abia atunci descoperiram ca, in seara plecarii cu unchii nostri, uitasem acolo legatura cu de-ale mancarii, pe care-o luaseram de acasa. Cainii fara capatai o sfasiasera si mancasera tot ce continuse. Din ea nu mai ramasesera decat zdrente.

Ne napadira lacrimile. Amintirea dezastrului nostru ne aparu sub o lumina cu atat mai trista cu cat noi eram pe cale sa-l uitam, si clipele acestea de copilareasca durere se impleteau fara nici o zabava cu ceasurile de negraita fericire care ne umpleau sufletele.

Crescuti in "puf", dupa cum spusese unchiul Cosma, flori de sera, noi nu cunosteam decat desfatarile de sub acoperisul mamei: jocuri, cantece, rasfatari si belsugul hranei. O, erau frumoase acele zile! Dar acum noi descopeream ca mai exista si un "afara", iar acest "afara", bogat in lumina, imbalsamat de miresme salbatice, avea un farmec nebanuit.

Pana atunci nu stiusem ce inseamna sa alergi dupa un fluture, sa mangai o lacusta verde, sa prinzi un barzaun, sa asculti viersul cantatoarelor in largul lor necuprins, greierul nevazut in pacla inserarilor invrastandu-si taraitul cu indepartatul caval al ciobanului, sa vezi albine iesind de-a-ndaratelea dintr-o floare, habar n-aveam de infiorarea pe care o incearca inima atunci cand trupul ti-e mangaiat de alintarile molcome ale vanturilor de vara, care hoinaresc pe intinsul lanurilor.

Am cunoscut toate acestea; si gustul dulciurilor casei a fost uitat. Uitate, de asemenea, infrigurarea danturilor, fumul de narghilele si mireasma aromatelor. Uitat a fost pana si chipul desfigurat al mamei si setea noastra de razbunare! Fata Chirei se arami in scurt timp, si nicicand o fata mai frumoasa n-a cutreierat campiile cu ochii inrourati de dragoste, cu parul fluturand in vant ca o flamura, cu fusta indiscret ridicata, cu sanii oferiti Zeului Soare!

in vremea asta, in mahala se inradacina un zvon: se zicea ca, neindoios, cei ce ucisesera pe frate-meu si taiasera urechea tatii nu putura sa fie decat ibovnicii mamei. Ba, lucrurile mersera pana acolo, incat erau aratati, pe nume, ca ucigasi, doi dintre musafirii, care, printr-o ciudata intamplare, se imbarcasera pentru Stambul in chiar noaptea crimei. inteleseram atunci ca tata nu cracnise o vorba despre taina crimei si nu daduse nici o jalba.

Linistiti, oarecum, de nepasarea in care ne invaluia, ne reluaram hoinarelile cu mai mare avant, dar deodata Chira paru ca incepe sa se plictiseasca. Vezi dumneata, dragutii de musafiri incepusera a da tarcoale in preajma noii noastre locuinte si a face serenade sub ferestrele dinspre port, pe unde trecatorii erau foarte rari. Catarati ca niste draci pe treptele scarii care se naruia mereu, ei deveneau din ce in ce mai numerosi. si era nespus de hazliu sa vezi roiul acela de oameni, caraghios insiruiti pe povarnisul malului, behaind, amestecand melodiile instrumentelor lor intr-o cacofonie inspaimantatoare, injurandu-se ca niste derbedei de balciuri si cateodata rostogolindu-se la vale ca niste saci cu lut.

Ne inveselea nespus privelistea gloatei acesteia de nebuni, care laolalta cerseau cate-o "intalnire"; Abu-Hassan le facu chiar cinstea unor ciubare cu apa rece, ca sa-i mai racoreasca, dar dragostea-i mai puternica decat apa si ei nu se dadura batuti, ci continuara sa ne... distreze.

Ca sa-i turbeze si mai tare, Chira isi relua gatelile si cochetariile ei, asa ca in chipul acesta eu imi urmai singur hoinarelile de dimineata. O faceam bucuros, dar nu ma mai indepartam ca alta data. Dunarea ma mai atragea cu o putere covarsitoare. Aveam unsprezece ani trecuti, si nu cunosteam inca barcile acelea ale caror vaslasi canta cu duiosie, furati de unda apei.

Pe vremea aceea, portul nu avea chei si puteai inainta in apa zece si chiar douazeci de pasi, pana ca ea sa-ti ajunga la piept. Ca sa te urci in vreo luntre, trebuia sa treci pe punti mici de lemn. Vasele cu panze, ancorate la adanc, isi frecau pantecele de pontoanele care sprijineau un capat al podului celui mare, durat din barne si dulapi. Un furnicar de hamali turci, armeni si romani, cu saci in spate, se duceau si veneau in goana pe puntile acestea care se-ncovoiau sub greutatea lor.

La inceput privii de departe la misuneala aceasta, pe urma ma amestecai printre plodurile celor patru ori cinci semintii care locuiau orasul si prinsei gustul jocurilor. imi placea mai ales sa-i vad balacindu-se in apa, goi ca niste dracusori oachesi. Ravneam chiar sa ma scald laolalta cu ei, dar mi-era teama cand ii vedeam batandu-se in apa si tinandu-se - unul pe altul - cu capul la fund, gata sa se inabuse.

intr-o zi scoasera la mal pe un mic lipovean, balan ca si mine, care aproape se inecase si nu mai rasufla.

Din ziua aceea ii parasii si incepui sa contemplez barcagii tolaniti in luntrele lor, care trandaveau la soare, fumand si mormaind franturi de cantece. Odata, ma rugai chiar de unul din ei, pe turceste, sa ma plimbe putin pe apa. El imi raspunse ca pentru ca sa te poti plimba cu luntrea, trebuie sa platesti cateva parale. De unde eram sa stiu eu ce-i aceea sa ai parale la tine si sa... platesti. Barcagiul ma facu "prost" si-mi talmaci ca el isi castiga painea purtand oamenii pe apa. si pe cand imi vorbea, privea indaratul meu, facea cu ochiul, apoi, cautand la hainele mele noi, exclama:

- Ah! copiii asta de bani gata! Habar n-au macar ca trebuie sa ai parale pentru ca sa poti trai!

Atunci ma intorsei si dadui cu ochii de un turc batran, frumos si cu haine stralucitoare, care se tinea la o oarecare departare, sprijinit intr-un baston noduros de corn si care asculta convorbirea noastra.

imi facu semn cu degetul si imi spuse:

- Tu esti turc? Vorbesti foarte bine turceste.

- Nu, sunt roman!

Ma cerceta indelung, cu blandete si bunacredinta, dar nu i-am raspuns la toate intrebarile. Cu toate acestea, mi-era drag... Vai! pentru ce n-am putut sa-mi dau seama de nenorocirea care ma pandea?

inaintea mea sedea fiinta ingrozitoare care mi-a sfaramat viata mea si pe cea a Chirei: Nazim-Efendi, proprietar de corabii si furnizor de marfa pentru haremuri, ca atatia altii de pe vremea aceea.

Monstrul s-a purtat cu mine, cum nu se poate mai bine: serios, linistit, cuviincios. Despartindu-se si indreptandu-se spre luntrea lui tapisata, imi spuse cu un aer nepasator:

- Daca din intamplare iti vine pofta sa te plimbi pe apa, singur sau cu sora ta, va dau cu placere barca mea!

isi striga luntrasul, un arab, ii dadu porunca si pleca pe fluviu. Eram cat se poate de bucuros de aceasta bunavointa si-mi parea chiar rau ca nu ma folosisem pe loc de ea. Mi-era teama ca n-am sa-l mai intalnesc si ca am scapat chilipirul.

Fugii cat ma tinura picioarele spre han si urcai treptele malului, trimitand sarutari Chirei care sedea la fereastra.

- Nu esti deloc dragut, imi spuse ea. Tu te duci la joacele tale si pe mine ma lasi singura, aici, sa ma plictisesc!

- Maine ai sa te distrezi ca o printesa, in luntrea unui bei! izbucnii eu, sarutand-o. si, pe nerasuflate, ii povestii minunea pe care o descoperisem.

Ah, pentru ce n-a fost macar ea mai inteleapta, mai cunoscatoare decat mine in rautatile omenesti?! Chira sorbi cu un nesat vorbele mele si se zapaci intr-atat, incat - in dorinta ei de a se plimba mai repede pe Dunare intr-o luxoasa luntre cu panze - nu putu inchide ochii toata noaptea.

A doua zi dimineata isi pierdu vremea cu gateala ei si a mea. Catre amiaza ne scoboraram pe tarmul apei. Arabul era acolo cu barca lui, dar batranul lipsea. Chira il intreba, indrazneata:

- Ai primit porunca sa ne plimbi?

- Da! raspunse acesta, ridicandu-se in picioare. Pe cand o urmam, auzii un vaslas in urma mea, spunand vorbele acestea, de care mi-am adus aminte in nefericirea mea de mai tarziu:

- Ce mai vanat!

I le spusei Chirei si-o intrebai de rostul lor.

- Niste prosti! facu ea.

Sufla pe Dunare o adiere de vis. Pentru intaia data ne bucuram de placerile unei asemenea leganari.

Panzele se umflau putin sub bataia usoara a vantului. Totusi tarmul se departa si deodata incepuram sa saltam pe valurile din larg. Pe Chira o cuprinse frica.

- Nu mai vasli spre mijlocul garlei! intoarce la mal!

Arabul carmi. Reveniram la mal. Pe muche, casa parinteasca aparu intr-o trista pustietate, iar in apropierea ei se vedea hanul cu ferestrele deschise de la odaile noastre. Luntrea le depasi incet, precum si furnicarul portului, nenumaratele corabii, slepuri si pontoane. Cand ajunseram la capatul celalalt al cetatii, salupa se indrepta spre o punte singuratica si acosta. Pe mal, turcul ne astepta in picioare. El facu cativa pasi, saluta pe Chira cu o lunga inchinaciune si-o ajuta sa sara pe tarm. Aceasta o incanta. Batranul avea mladiere in miscari, o purtare eleganta cum noi nu vazuseram inca la zapacitii nostri de musafiri.

Ah! biata inima omeneasca! Cu ce usurinta se avanta pe fagasurile bucuriei! Cat suntem de orbi! Nici azi nu inteleg cum s-a facut ca n-am gasit suspecta prezenta turcului la sosirea noastra, ca si lipsa lui chibzuita la plecarea din port.

Da data aceasta se purta si mai cu dibacie. inaintea linistei, cuviintei si parului sau alb, Chira merse pana acolo incat il ruga sa ne arate corabia lui. Atat astepta si el, dar se vede ca era prea sigur de prada lui si ii raspunse intr-o turceasca din cele mai alese:

- Nu imediat, incantatoare duduie! Corabia mea e ancorata de cealalta parte a Dunarii, pe bratul Macinului, unde incarca marfuri, si cum mata nu esti invatata cu clatinarea valurilor, poti sa te imbolnavesti. Dar in curand iti voi satisface curiozitatea. Pana atunci sunt foarte fericit ca pot sa-ti pun la indemana luntrea mea, si as fi cum nu se poate mai magulit sa va vad folosindu-va de ea.

Dupa ce termina, ne saluta cu un adanc salamalec, care facu sa-i onduleze vesmintele de matase, isi duse mana la frunte, la buze si la inima si se urca in barca.

Placerea aceasta noua ne lua mintile. Uitaram de mama, tata, unchi, musafiri si chiar de Dumnezeu. Ne daduram cu trupul si sufletul in mrejele proteguitorului nostru. Trei zile de-a randul ne plimbaram pe valurile Dunarii, incumetandu-ne din ce in ce mai departe. intr-o zi, barca se indeparta atat de tare, incat, fara sa bagam de seama, ne pomeniram de cealalta parte a fluviului. in sfarsit, curiozitatea noastra fu potolita - ne urcaram pe corabie. Era mare si noua. Mirosul de catran ne atata narile, iar din toate lamuririle pe care arabul ni le dadu despre rostul panzelor, catargurilor, a puzderiei de funii n-am inteles mai nimic.

Nazim Efendi ne primi in caftan si in papuci, in bogata lui cabina-salon, asezata langa catargul din fata.

Niciodata nu mai vazusem atata bogatie de covoare orientale, de aramarii, perne cusute in fir de aur, musarabiehuri in miniatura si nesfarsite panoplii cu arme: archebuze, hangere, pistoale, iatagane, toate in filigrane cu incrustari de aur, argint si fildes. Parfumuri cu mirosuri necunoscute ne imbatau simturile. Pe peretii acoperiti cu covoare se rasfatau, la locul de cinste, portretul sultanului Abdul-Medjid si insemnele Turciei, cadre cu versuri din Coran, intr-o frumoasa scriere araba si chipuri de odalisce, de o frumusete uimitoare, care atrasera luarea aminte a Chirei.

- Cat sunt de frumoase! se mira ea.

- si dumneata esti tot pe-atat de frumoasa, domnisoara! o lingusi turcul.

Ni se dadura baclavale gustoase, cafea in filigene maiestre si nemaivazute narghilele, cu tumbacul parfumat.

Gazda nostra a fost foarte magulitoare, vesela si cum nu se poate mai buna. O cerceta discret pe Chira asupra parintilor nostri si - fara sa-i spuna tot - ea ii dezvalui mai mult decat trebuia. Mai ales se grabi sa-i spuna ca-i placea sa danseze, si Nazim Efendi, incantat de chipul cum isi petrecuse ziua, se scula si ne dadu drumul, adaugand:

- Daca va place dansul, aici puteti dansa oricand! Dupa care am fost trecuti pe tarmul romanesc.






Chira Chiralina - Stavru
Chira Chiralina - Chira Chiralina
Chira Chiralina - Chira Chiralina (continuare)
Chira Chiralina - Dragomir
Chira Chiralina - Dragomir (continuare)


Aceasta pagina a fost accesata de 886 ori.
{literal} {/literal}