Mos Anghel
de Panait Istrati
In seara aceea de inceput de april, catunul Baldovinesti, din apropierea Brailei, sarbatorea intaia zi a Pastelui. Prin toate ograzile, taranii aprindeau glugi de stuf uscat: de peste tot rasunau focuri de pusca - inchinaciuni crestin-ortodoxe aduse de satenii nostri pomenirii Aceluia care fu cel mai bun dintre oameni.
In casuta lui mos Dumitru - mezin intre doi frati si doua surori - venisera de la orasul vecin mama Joita si fiul ei unic Adrian, ca sa petreaca impreuna sfintele sarbatori.
Mama lui Adrian era intaia nascuta in familie, ramasese vaduva inca de pe cand isi purta pruncul in brate, si acum, cand acesta implinea optsprezece ani, tot vaduva se afla, traind din munca bratelor sale.
Nu prea era loc de gazduit in fostul camin parintesc, caci fratele Dumitru, desi tanar, era inconjurat de o numeroasa familie. Buna sora se multumea insa si cu un colt al incaperii, in vreme ce Adrian - bucuros sa-si revada leaganul copilariei - se ducea sa se culce cu unchiul sau in fanul din podul grajdului, sa-i asculte povestile ca altadata si sa-i istoriseasca fapte de pe la oras.
De altfel, chiar si fara musafiri, unchiul Dumitru tot prin pod, pe campuri si prin balti isi petrecea noptile de vara, ceea ce facea pe Adrian uneori sa se mire:
- Matale te culci in pod, iar nevasta, cu copiii; ce viata e asta?!
- De, baiete, sunt nevoit... Altmintrelea, cum sa-ti spun: copchiii sa-mbulzesc prea repede!
- Iaca vorba! si cand te dai jos din pod?
- Ma duc la balta, sa tai stuf!...
- si cand te-ntorci de la taiat stuf?!...
- Ma urc in pod!...
- Atunci de unde vin "copchiii"?!...
- Dumnezeu ii trimete.
Desi oameni saraci, se mai aflau la masa lor si alte cateva neamuri din sat. Cina stramoseasca - un bors de miel, cu miel fript, cu cozonaci si oua rosii - fu vesela, plina de glume; la sfarsit, mos Dumitru iesi afara ca sa dea si el foc glugii si sa sloboada focurile de pusca traditionale.
Toata laia de copii, ba chiar si cei mari, il urmara. Noaptea era instelata. Dumitru trase cu urechea la zgomotul indepartat al trenului care se ducea spre Galati, si zise:
- Trece "ixpresu" de opt...
Apoi dadu foc stufului. Numaidecat, flacari fumegande se inaltara drept catre cer, in mijlocul tipetelor asurzitoare ale copiilor, cari dantuiau imprejurul glugii ca niste dracusori cu fete rosii. Zarva fu si mai mare cand Dumitru descarca cele doua tevi cu fultuiala oarba ale pustii sale de vanatoare, zicand, cu credinta crestina, dupa fiecare foc:
- Christos a-nviat!
in clipa asta, mama Joita isi lua fiul de brat, il trase mai la o parte si-i zise pe un ton poruncitor si cam sugrumat:
- Da fuga la parintele stefan, varul nostru, si roaga-l din parte-mi sa vie aici pe curand. Apoi, intinde-o pana la mos-tu Anghel si adu-l cu tine!...
Adrian tresari ca si cum i s-ar fi cerut sa ia un sarpe in mana:
- Ce spui mama!... Cum sa-l aduc pe mos Anghel, cand stii bine ca el e suparat pe toata lumea si nu vrea sa mai vada om in ochi?!…
- Tocmai pentru asta trebuie sa vie aici. Spune-i ca-l chem eu, sora lui mai mare. Alearga iute!...
Adrian se supuse, lua un bat, striga pe Sultan, dulaul, si disparu in noapte fara ca cineva sa-l fi vazut.
in aceasta familie de dezmosteniti, fratele Anghel era al doilea nascut. O crancena soarta se abatuse peste capul lui si facuse, dintr-un om voios si bun crestin, un invrajbit si un pagan.
Copii de tarani iobagi pe pamantul boieresc, cei doi frati si cele doua surori se pomenisera, la moartea tatalui lor, stapani doar pe grinzile casutei parintesti, pe arborii din gradina si pe butucii de vita. tarina nu era a lor. si asta-i hotari sa se raspandeasca pe alte meleaguri, afara de Dumitru, mezinul, care ramase sa poarte de grija mamei vaduve. Surorile plecara sa traiasca cu doi greci instariti, care isi radeau de casatoria legitima. Iar micutul Anghel, in varsta de-abia de noua ani, se duse la Braila si intra baiat de pravalie la un crasmar. El avea un adanc dezgust pentru munca cu palmele pe ogorul altuia.
Timp de zece ani, "Agheluta" statu neclintit la acelasi stapan, om de isprava, care-l rasplati cu marinimie pentru slujbele aduse. Apoi, reintors in satul lui, se indragosti cu patima de cea mai saraca fata din catun, cu care se casatori pe loc. Fiind scurt de vedere, fu reformat de ostasie, cumpara o bucata de pamant si deschise crasma pe drumul mare dintre Braila si Galati, la iesirea din sat.
intreprinderea ii fu norocoasa, mai ales ca vremurile de belsug cari urmara razboiului cu turcii ii ajutara mult. Dupa zece ani de crasmarit, izbuti sa agoniseasca o avere care ii ingadui sa cumpere o alta bucata de pamant, intre sat si crasma, sadi arbori altoiti si vie renumita, cladi acareturi mandre, cu grajd si patule, aduse vaci de rasa, pasari, oi, porci si toate cele trebuincioase unei gospodarii de om chiabur. in curand, "curtea lui Angheluta" avea sa fie pizmuita nu numai de catre iobagii catunului, ci si de insusi mosierul domeniului. Alexandru Vulioti, care deseori, oprindu-si brisca dinaintea carciumii lui mos Anghel, ii spunea acestuia cu vadita pica:
- Tu, mai Angheluta, te iei la intrecere cu mine! la te uita: vaci tarcate, cai cerchezesti, ba pana si bibilici bune de nimic, pana si porumbei rotari, cum numai la curtea mea se vad! Ce-i cu tine, ma?...
- Ce sa fie, "boierule": nimic nu-i de furat in tot ce vezi! raspundea gospodarul cu semetie.
Dar daca norocul ii fu mare in treburi banoase, nefericirea ii pastea in casnicie. Nevasta lui era o femeie trandava, chiondorasa, greoaie in tot ce facea, murdara pana la dezgust si cu totul nevrednica a conduce o astfel de gospodarie. Nepasarea ei mergea pana la a lasa toate nevoile curtii pe seama unui argat trudit, iar dansa, lungita pe o toala la umbra unui nuc, dormea ceasuri intregi, cu gura cascata si plina de muste, in vreme ce pruncul se tavalea in scutece scarnave si tarana, bocind prin preajma-i. Vaci nemulse, vite neadapate zbierau de sete si de neoranduiala. Casa, ograda, vraiste; intra, iesea cine voia.
Anghel sangera vazand cum i se prapadeste munca. tintuit la carciuma, singur se lupta cu valurile de carausi; ziua si noaptea in picioare, el gasea cu greu clipa de ragaz cand sa dea o fuga pana la "curte". Adrian isi aminti cum, intr-o zi de vara, il vazuse pe unchiul sau spargand toate geamurile casei din cauza scarnaviei de musca, atat de gros depusa, ca impiedica lumina de a patrunde in odai. Femeia dormea dusa si nu se destepta tot timpul cat tinu sfaramatul geamurilor. Anghel trecu pe langa dansa, o privi cum sforaia, ii scuipa in obraz si pleca. Ea isi continua somnul.
Crezand sa faca din ea cu raul ceea ce n-a putut face cu binele, o batu adesea. Nevrednica se tampi si mai tare. Atunci, in neputinta de a tine piept la doua intreprinderi, bietul om se vazu nevoit sa vanda toate dobitoacele, parasi avutul in voia soartei si nu mai dadu pe la femeia lui decat o data pe luna. Iar ca sa inlature de sub ochii copiilor sai privelistea unei astfel de mame, el ii ridica pe masura ce implineau varsta de cinci ani si-i depunea la o rubedenie a sa de la Galati, unde se ducea de mai multe ori pe an, ca sa urmareasca de aproape cresterea ce li se da.
Cu chipul acesta, el rupse ultima legatura ce-l mai tinea de nevasta-sa. Casnicia din dragoste, nazuintele omului cu stare, gospodaria care trebuia sa fie cea mai infloritoare din partea locului cazura toate in ruina: "curtea lui Angheluta" deveni un mare grajd omenesc. in locul frumoasei crasmarese, cu poalele-n brau, zorind dupa treburi - asa cum visase Anghel s-o vada pe femeia sa - o umbra mototolita zacea acum pe un colt de prispa ori se strecura cu pasi taraganati de-a lungul peretilor stropiti cu noroi si prin curtea pustie.
La inceput, neobositul sot mai spera sa-si readuca nevasta in simtiri, inseland-o pe fata. N-o facea din inclinare fireasca, ci, asa, ca sa-si razbune dragostea batjocorita si poate, cine stie, sa-si "trezeasca" femeia, pe care tot o mai iubea. Dansa asculta spusele, vazu cu ochii si nu facu nici un caz. Somnul ii era mai scump. Ba nu-si mai dadu nici osteneala de a se spala pe obraz si adormea mancand.
Dar rautatea omeneasca atotpizmuitoare nu fu multumita numai cu durerea casnica a omului instarit: nenorocirile sotului nu-i fura indeajuns. si intr-o noapte, cunoscand lipsa de paza, dadura foc orasenestilor acareturi.
Din odaia crasmei, Anghel privi printre obloane flacarile cari mistuiau frumoasa-i locuinta cu acoperis de tabla galvanizata si ramase surd la strigatele celor ce-l chemau in ajutorul propriului sau avut. isi zicea, inghitind amarul: "Numai daca ar arde si ea!"
Ea nu arse; si continua sa doarma la umbra celor scapate de la parjol de catre vecini, pana in ziua cand, injunghiata de o apriga raceala. Creatorul - care o trimisese pe pamant ca sa arate barbatilor cate rele se pot ascunde din-dosul unor frumuseti femeiesti -o chema la el, ca sa inspaimante cu dansa pe ticalosii din Purgatoriu.
Moartea ei neasteptata, oricum, nu lasa rece pe nefericitul Anghel. Adrian fusese adesea martor al induiosarilor lui la amintirea celei plecate din lume tot asa de muteste dupa cum traise.
Nepotelul iubit si alintat venea din cand in cand sa citeasca unchiului minunatii de prin carti: sa-i explice "sistemul planetar", "facerea lumii", "ce e cerul" -invataturi de care bravul carciumar era vesnic setos.
si de cate ori, pe frumoase nopti cu luna, colindand amandoi printre ruine, n-a vazut Adrian pe mos Anghel scotand batista si stergandu-si lacrimile!
Pustiu infiorator... Sub acoperisurile prabusite: grinzi arse, lemnarie ciopartita, sfaramaturi de mobile putrezeau claie peste gramada in baltoacele formate de ploi prin camere. Pe alocurea, nu se mai vedeau decat bucati de zidarie. Grajdul cel mare, ramas neatins de foc, parea ca se tanguie dupa acele mandre vite, cari prea fusesera pizmuite de oameni pentru ca sa fi putut dainui. Cucuta, caprisorul, dracila cresteau inalte cat un stat de om in frumoasa curte de altadata.
-Vezi, Adriene? ii spunea bietul om, cu glasul sugrumat de durere, vezi tu tintirimul asta? El se datoreste pe jumatate oamenilor, iar cealalta jumatate, soartei. Daca as fi mostenit acareturile astea de la parinti, as fi indrituit pe cojani sa mi le prapadeasca, desi ei nu se duc sa dea foc conacelor boieresti. Dar casa asta era iesita din sudoarea fruntii mele, dupa douazeci de ani de truda. si nu era un lux, ci tocmai cat trebuie unui om sa traiasca omeneste, el si familia lui, iar nu ca dobitoacele. Nu mi se poate nici imputa de a fi fost avar: flamandul gasea oricand la mine cu ce-si potoli foamea; si cand veneau sfintele sarbatori, gandul meu era totdeauna la vaduva fara sprijin si impovarata de copii; la Pasti, ii duceam oua, cozonac, ciozvarta de miel; la Craciun, bucata de slanina si halca de porc. Nu faceam pomana, ci numai datoria mea; Dumnezeu ma ajutase, ajutam si eu din ce aveam de prisos si fara sa ma mandresc. Nici n-aveam dreptul, caci vazusem pe altii intrecandu-ma in bine: erau aceia cari isi imparteau bucata de paine cu flamandul intalnit pe drum.
Putea-va oare cineva sa ma invinovateasca de a fi despuiat pe musteriii mei ca sa ma imbogatesc? Nici atat. Daca castigul mi-a fost mare, a fost din cauza ca ma duceam la podgorii sa aduc vinul si rachiul, cand curgeau ca niste rauri in ani de belsug. Pe carausul care intra iarna in pravalie, cu mustata plina de chiciura, eu nu-l priveam ca pe un musteriu, ci ca pe un frate trudit. ii strangeam mainile inmarmurite si-i faceam loc langa soba. Pentru a-i adaposti vitele, am ridicat o perdea cum nu se mai afla la cinci postii imprejur; iar pentru bratul de fan ce li-l aruncam dinainte, nu primeam sa fiu platit. Vinurile si rachiurile mele erau dintre cele mai bune si pot sa jur pe lumina ochilor ca nu le-am "botezat" niciodata, asa cum se obisnuieste peste tot. si cand vedeam ca omul si-a baut tainul si ca, luat de patima, voia sa treaca masura, sa-si bea mintea si sa-si uite de treburi, eu ii varsam un pahar de la mine si-l sfatuiam sa-si vaza de drum. Adesea, eram nevoit sa i-l arat. Astfel eram ca un fel de slujitor al lui, caci stateam in picioare ca sa-l astept din zori si pana in miez de noapte. Ba nu pregetam sa ma scol din pat si sa deschid cui batea in usa, chiar dupa inchidere, uitand ca as fi putut sa ma pomenesc in fata unui raufacator.
Dar pilda binelui nu serveste la mare lucru - si daca pamantul nu e locuit numai de nemernici, mana unui singur ticalos, intre o suta de drepti, ajunge ca sa-l prapadeasca. Mana asta ma pandea si pe mine in intuneric, gata sa ma izbeasca. Ea nu putea sa-mi ierte belsugul. Ea nu suferea ca eu sa fiu altceva decat o mana raioasa, asemuitoare ei, buna sa ceara de pomana ori gata sa loveasca pe furis. si ea ma lovi. ii fu usor, nevasta dormea.
O, Adrian!... Aci, mana ticalosului intalni in ajutor, ca sa pustiasca, mana mult mai ticaloasa a Soartei -si amandoua se unira in indeplinirea faptei grozave!...
Facut-am un pacat indragind pe cea mai frumoasa fata din sat? indrageste cineva pe cea mai urata? Nu stiu. Ceea ce stiu astazi e ca am fost orb in dragostea mea si ca n-am cautat sa vad daca sub patul dragei mele era maturat, daca dindosul urechilor ei nu era murdar si daca picioarele ii erau spalate.
Adriene, in ziua cand ti se va aprinde pieptul de focul sfant care l-a ars pe-al meu, adu-ti aminte de cuvintele mele: si inainte de-a te arunca cu trupul si cu sufletul in bratele putreziciunii omenesti, fa ce n-am facut eu: uita-te sub patul mandrei tale, cata dindosul urechilor ei si vezi-i picioarele ascunse in ghetisoare frumoase. Iar daca cumva uiti de vorbele mele, aminteste-ti de cimitirul ce-l vezi aci! Umple-ti ochii cu grozavia acestui prapad; priveste buruienile astea salbatice care cresc ca o blestematie aruncata pustiului omenesc; grajdul asta care-si jeleste vitele; zidurile astea afumate cari isi striga disperarea catre cer; gramezile de tabla ruginita si scalciata, cari straluceau pe vremuri ca o oglinda in soare, de pe un acoperis ce se ridica mandru de dreptul omului de-a trai in curatenie si inlesnire, nu ca sobolul temator de lumina.
Aminteste-ti! si daca sangele tau patimas vrea sa te tarasca la genunchii celei mai frumoase fete din partea locului, opune-te, cheama in ajutorul tau aceste ruini si zi-ti asa: "Mos Anghel si-a zdrobit viata fiindca a iubit orbeste pe cea mai frumoasa fata din satul lui, fara ca mai intai sa-i fi cautat sub pat, nici dindaratul urechilor, nici la degetele picioarelor..." si inlatura de la tine mana soartei nemiloase!...
Dupa moartea femeii sale, Anghel continua timp de cativa ani sa lase in parasire o locuinta nestrajuita. isi propusese sa-i redea stralucirea cuvenita, doar in ziua cand copiii vor fi in stare s-o stapaneasca. Ridicandu-i tot ce avea mai de pret si ingramadindu-l in jurul dughenei, el incepu sa duca o viata de pustnic, de un pustnic care lua obiceiul de-a gusta cam prea des din rachiul ce-l vindea musteriilor.
Om voinic, inalt, bine facut, mers mandru, barba frumoasa, creata si carunta ca si parul, unchiu Anghel impunea tuturora. Vederea-i scurta, care-l facea sa-nainteze cu pieptul in pieptul celui ce intra pe usa, pentru ca sa-si dea seama cu cine avea de-a face, impresiona si mai mult. El era om bun, dar nu prea suferea sa fie sacait, cum nu sufera mai toti aceia cari "ajung" prin puterile lor. Constient de ale sale, Anghel le inzeci ca sa-si atinga scopul, care era, spunea el, "sa prefaca ruinele intr-un palat", in ziua cand copiii vor fi demni de el. Astfel, cu toate nenorocirile, trecea drept un om avut.
Dar adevarata lui avutie, fericirea si nadejdea lui, erau cei trei copii pe cari ii crestea la Galati: un baiat de saptesprezece ani si doua fetite de opt si zece ani. Flacaul urma sa-si ia bacalaureatul peste un an, apoi: "Voi vedea, zicea el intr-o zi mamei lui Adrian; dupa ce va iesi din gimnaziu, se va duce sa-si faca stagiul de un an in armata. Daca are gustul armelor, as vrea sa fac din el un ofiter, un brat voinic si priceput pentru apararea tarii; daca nu, isi va alege meseria care-i va placea."
Din fetele sale nu voia sa faca altceva decat "bune gospodine", sa le inzestreze si sa le marite la oras.
Omul isi propune...
intr-o zi de iarna viforoasa, pe cand sta cu gandurile sale si privea la viscolul care matura intinsa campie singuratica, patru oameni intrara in crasma, patru necunoscuti.
Asa cum ii era obiceiul, el dadu cu pieptul inainte ca sa-i recunoasca, dar inima i se stranse ca si coarnele melcului cand sunt atinse: mutrele nu-i plac.
"Daca oamenii acestia sunt cumsecade, nu mai cred inimii mele!" isi zise, strangand in buzunarul cojoacei revolverul, care nu-i lipsea niciodata.
- Buna ziua, Angheluta!... facura cei intrati; e cald la tine!...
- Bun venit, calatori! Ger, hai?
Dar adauga in gand: "Dracu m-a luat! Astea-s glasuri de sugrumatori!..."
- Ni-e foame, Anghelache, si-am vrea sa bem... Se stie ca vinul tau topeste gheata!...
- S-o fi zicand... Eu stiu insa ca este o gheata pe care nici un vin nu poate s-o topeasca.
- Ha, ha!... Esti sugubat, Anghelus!... si care-i gheata asta?
- Ei bine, trebuie s-o cunoasteti: i se spune "inima de caine", dar e gresit, caci se nedreptatesc bietele animale astea, care sunt niste adevarati prieteni, raspunse carsmarul, aratand langa dansul doi caini ciobanesti care nu-l slabeau de-un pas. - Ei... ai ganduri negre! Nu-i lumea asa de rea...
- Se poate... Dar cand cineva e, ca mine, crasmar la drumu mare, vede cate alea si doarme noaptea cu un ochi deschis.
Aceasta fatisa incunostiintare facu pe clientii nostri sa simta cu cine aveau a face. Fura serviti: paine, slanina, vin.
- N-ai vrea sa ne scoti olecuta de vin proaspat, Anghelus?... intreba unul care facea pe pisica blanda.
Unchiul ranji in sinea lui: "Aha! Ma poftiti la capcana!..." Raspunse:
- Acusi scosei un urcior de cinci oca!... Daca cunoasteti la vin, o sa-l simtiti pe limba ca-i proaspat.
Asta le incurca socotelile. Dar ei nu erau degeaba hoti. Ceva mai tarziu, unul iesi afara pentru o "treaba mica". Anghel intelese ca acesta era semnalul de atac: banditul se ducea sa faca de straja. ingalbeni si se tinu gata. Un moment, ii veni in gand sa scoata arma si sa strige: "Sus mainile!". isi zise insa ca poate sa fie prada unei inchipuiri inselatoare.
Cateva clipe in urma, parerea sa de rau fu amarnica.
Cei trei muschetari vorbeau, in dorul lelei, de lucruri care n-aveau nici cap, nici coada. Ei cerura chibrituri. Unchiul isi zise: "Haiti! Acu-i acu!..
Darz la inima si la pas, cu mana dreapta pe arma in fundul buzunarului, el se apropie si le intinse, cu stanga, cutia de chibrituri. Cel mai teapan dintre talhari dadu s-o ia, domol, tot vorbind in laturi, dar cand fu s-o atinga dintr-o saritura insfaca pumnul crasmarului ca intr-o menghina; si daca in aceeasi clipa nemernicul cazu trasnit de glontele plecat din buzunarul victimei sale, ceilalti nu mai dadura timp lui Anghel sa scoata arma: ii sfaramara pe loc teasta, cu reteveiurile, in vreme ce dulaii le sfasiau groaznic pulpele picioarelor. Amandoi fura culcati la pamant, unde zacea si stapanul lor, intr-un lac de sange. Dupa care isprava hotii luara in graba banii ce se aflau in tejghea si fugira lasand in urma-le marturia netagaduita a talhariei lor: tovarasul greu ranit.
Mos Anghel scapa atunci de la o moarte sigura datorita numai neputintei ucigasilor de-a lua cu dansii pe sotul doborat de glonte. Ei fusesera asa de rau muscati de caini, incat de-abia isi mai putura tari picioarele.
La vrun ceas dupa crima, cativa carausi trecura pe la carciuma, ridicara din sangele lor pe victima si pe bandit, ambii inca in viata, si-i transportara la Braila, unde fura tamaduiti amandoi.
Dupa cincizeci de zile de spital, unchiul iesi slabit, dar nu pierduse decat sangele. sase luni mai tarziu avea sa piarda ceva ce-i era mai scump decat viata: pierdu pe cele doua fetite, inecate in Dunare, impreuna cu alta lume, pe cand se plimbau in barci, care, surprinse de valuri, se rasturnara.
Aici el vazu de aproape mana neagra a soartei nemiloase.
Dar omul acesta era menit sa cunoasca toata grozavia cuvantului romanesc: Sa nu dea Dumnezeu omului, atata cat poate sa duca pe umeri! si cate nenorociri nu poate un om sa duca pe umerii lui!
intors de la biserica, unde daduse o liturghie spre odihna sufletelor celor doua copile ramase fara mormant, mos Anghel se zavori in crasma si, timp de cateva ceasuri, se plimba cu mainile in buzunare. Apoi deschise larg usa, se opri in prag si scuipa drept inainte, ca in obrazul cuiva, zicand:
- Na! Soarta ticaloasa... Tu ma-ncovoi, dar eu ma-ndrept si te scuip in fata: na!
si scuipa inca o data.
ii ramasese flacaul, ultima flacara care sa-i lumineze noaptea creierului sau, rapus de durere si de rachiu.
Soarta sufla si in aceasta flacara si o stinse...
Unsprezece luni dupa angajarea fiului sau intr-un regiment de cavalerie si a doua zi dupa primirea unei scrisori in care tanarul ii spunea ca doreste sa ramaie in armata, cel mai nenorocit dintre oameni inchidea pravalia - fericit de vestea primita, tot fericit! - si incaleca pe Roibu ca sa se duca in targ sa tocmeasca mesteri pentru reconstruirea caselor arse.
Nu facu insa doua sute de pasi, cand un postar calare il opri in drum si-i inmana o telegrama. Inima nu-i spuse nimic. Desfacu hartia linistit, si citi: "Fiul dumitale. Alexandru Anghel, a cazut de pe cal intr-o sarja de cavalerie si a murit pe cand...
Foaia ii scapa din maini; un raget de tigru ii iesi din piept; se inalta in scari si se rostogoli la pamant ca un stalp ce se prabuseste.
Astfel, mos Anghel isi bau paharul pana la drojdie.
S-ar crede ca aceasta culme a nenorocirii ar fi trebuit sa-i aduca si sfarsitul. Da' de unde! Ceea ce putea sa-i vie ca o usurare, adica moartea, nu veni; si nimeni n-a stiut de ce omul asta nu si-a pus capat zilelor.
Nu s-a omorat. Dar se ucidea zilnic, inghitind fara intrerupere paharute din rachiul lui cel mai tare.
Procesul de descompunere al acestui om, tata duios, bun cetatean si crestin cu evlavie, e cea mai fioroasa din tragediile pe care autorul acestor randuri le cunoaste. Aci e descris numai inceputul. Sfarsitul ei - tristete care rupe inima - va fi povestit mai departe.
Feciorul sau fiind mort, Anghel ceru ca inmormantarea sa se faca in catun. Ea fu urmata de toti locuitorii. si cand pustile trasera salvele, in momentul scoborarii cosciugului, toata adunarea, in lacrami, se arunca in genunchi. Plangeau ostasii, plangea si ofiterul care comanda onorurile militare. Un singur om nu plangea: tatal.
in picioare, descoperit, cu palaria in mana, el sta pe marginea groapei si privea cosciugul in fund.
in clipa asta, un cojan se rupse din multime, se arunca la picioarele sale, ii inlantui genunchii si striga:
- Anghel!... Anghel!... iarta-ma: eu am dat foc casei tale! Fa-ti dreptate!... Da' iarta-ma-ntai!...
Anghel intoarse capul si privi indelung la omul care se tavalea la picioarele sale, se frigarea ca pe carbuni aprinsi si racnea:
- Iarta-ma!... si omoara-ma!... Arunca-ma in temnita!...
El rosti:
- Iertat sa fii...
si pleca... Nimeni nu indrazni sa-l urmeze.
Ajuns acasa, desprinse din pereti icoana impodobita cu busuioc a Sfintei Fecioare tinand in brate pe lisus, precum si portretele regelui, reginei si al printului mostenitor; lua un harlet, facu o groapa in gradina, le aseza in fund si le acoperi cu pamant.
Apoi se zidi in carciuma si se dadu cu trup si suflet rachiului.
Din ziua aceea si timp de un an nimeni nu stia daca se afla cineva inauntru, ori de nu cumva pravalia era pustie. Locuitorii treceau parca tematori, se smereau in fata ferestrelor cu perdelele trase si isi cautau de drum. Mos Anghel iesea noaptea, insotit de-un caine, si se ducea sa rataceasca printre ruinele caselor arse. Ziua, impietrit cu coatele pe masa si cu barbia sprijinita in pumni, bea paharut dupa paharut, fara sa se-mbete, si printr-o crapatura a obloanelor privea la daramaturile fostelor acareturi.
Cand se implini anul grozavului doliu, pustnicul redeschise crasma, sau, mai curand, tot tinand-o inchisa, dadea de baut unuia si nu dadea altuia, fara ca cineva sa fi inteles vreodata pe ce motiv se baza atat refuzul, cat si preferintele sale. Trecatorii ii respectau ciudatenia vointei, nenorocirile lui fiind cunoscute de toate satele megiese. De altfel, el nu mai aducea nici un fel de bautura noua, caci avea hruba plina de vinuri si de rachiuri.
Adrian si mama lui fusesera singurele fapturi omenesti carora Anghel consimtise sa le vorbeasca de doua ori in cursul anului care urma redeschiderii. Mereu asezat la fereastra, cu sticla si paharul dinainte, cu cainele langa el, cu usa zavorata, unchiul privea neincetat printre perdele. Adrian vazu un car oprindu-se si doi oameni venind sa bata in obloane. Anghel statu nemiscat, si carausii plecara. Un alt car trecu; fara sa se dea jos, omul striga din drum:
- Anghel!... As vrea sa beau un pahar! Fu servit.
in seara aceea de Pasti, ducandu-se la unchiul sau, dupa porunca mamei. Adrian se gandi la toate aceste nenorociri si-si zise: "Mama se insala cand si-nchipuie ca am sa reusesc sa scot pe mos Anghel din vizuina lui!..."
intr-adevar, insarcinarea nu prea era usoara, caci nu era vorba numai de o vizita, ci de o impacare. Cei doi frati, Anghel si Dumitru, se sfadisera, cu opt ani in urma, la moartea mamei lor, pe o ticaloasa chestie de mostenire. N-aveau de mostenit decat bulendre, dar Anghel, care era avut si gata oricand sa ajute pe fratele sau, o tinea mortis cu impartitul:
- Vreau sa am un leu mostenire de la mama, ca sa-mi cumpar un sirag de matanii, pe care sa le spanzur la icoana si sa stiu ca sunt de la mama!...
Dumitru pretindea, cu drept cuvant, sa ramaie stapan pe ale casei, ca unul care ingrijise de batrana pana la moarte. Mama lui Adrian se opunea din rasputeri la impartire. Sora cealalta insa, desi inlesnita, si mai ales Anghel, isi cereau fiecare partea. si in focul certei, mezinul arunca o sudalma fratelui sau. Acesta il palmui. Atunci Dumitru savarsi greseala de-a izbi cu batul in frunte pe Anghel, insangerandu-l. Lovitul iesi din casa parinteasca, zicand celuilalt:
- N-am sa mai intru aici, si nici tu la mine, pana nu mi-i saruta in fata lumii talpa ciubotelor!...
De-atunci au ramas certati. inainte ca Anghel sa-si fi pierdut copiii. Dumitru se opusese cu incapatanare la rugamintile sorei de a se duce sa ceara iertare fratelui suparat; iar dupa aceste morti naprasnice, nimeni nu mai indraznise sa-i tulbure sihastria cu un fleac.
Acum, mama lui Adrian voia cu staruinta sa-si impace fratii. Chemand pe cel jignit, in loc sa mearga cu totii la dansul, ea se bizuia pe durerea lui, care trebuia sa-i fi inmuiat mandria, precum si pe precaderea pe care, ca sora mai mare, o avusese intotdeauna in ochii fratilor ei, mai ales in ochii aceluia care, desi bogat, ceruse impartirea impiedicata de dansa, femeie sarmana.
Erau ceasurile noua seara cand Adrian ajunse la crasma unchiului. La fereastra dinspre miazazi, care da spre sat, se vedea lumina. Tanarul se cutremura, gandind la omul de din dosul acelor perdele trase. El se apropie de geam si lipi urechea. Nici un semn de viata, afara doar de lampa care arde. Sultan, nerabdator, latra. Cainele unchiului ii raspunse, dar perdeaua nu se misca. Adrian stia ca era zadarnic sa bata, isi sprijini fruntea de cercevea si zise, cu sfiala:
- Unchiule! Eu sunt!... Adrian... am sa-ti spun ceva.
O clipa de asteptare, apoi perdeaua se dadu la o parte; mana pustnicului facu semn baiatului sa treaca la usa crasmei. Mos Anghel veni cu lampa sa deschida. Adrian intra, urmat de Sultan.
De la prima aruncatura de ochi inlauntrul slab luminat al pravaliei, inima i se stranse si mai tare. Tristete a lucrurilor parasite de mana minunata a omului, ce puternic e graiul tau!... Nu mai erau pahare si sticle pe tejghea; nici paine pe masa mare, nici slanina spanzurata de tavan ca niste bucati de scandura groasa; nici covrigi insirati pe vergea... Pulbere, uitare, parasire, pace ucigatoare...
in mijlocul acestui nou tintirim, mos Anghel, cu gheba pe umeri, tot inalt, dar garbovit, vai, incovoiat, omul care mergea pe vremuri cu pieptul inainte si cu capul sus, ca un leu, mos Anghel isi privea nepotul cu aer linistit. Adrian ii apuca cu ambele maini mana sa libera si i-o saruta, gata sa planga. Fara sa scoata o vorba, unchiul il duse in odaie.
Aci, aceeasi parasire. Peretii, goi si ingalbeniti, nu mai raspandeau placutul miros de varuiala proaspata. Patul, un adevarat culcus de cersetor, murdar si ravasit, parea ca se razvrateste el insusi impotriva unui trup greu de nenorociri. Soba ranjea prin toate crapaturile-i negre de fum. Tavanul cu corzile lui afumate si pline de case de paianjen; ai fi zis o potcovarie. Doua scaune hodorogite, masa, o pusca cu doua tevi, spanzurata in cui de cureaua ei, precum si alte cateva harburi, era tot ce se putea vedea. Pe masa: clondirul cu rachiu si paharul. Biblia, un catastif cu plaivazul legat de sfoara, o paine inceputa si un cutit.
Adrian izbucni in plans.
Mos Anghel, asezat pe scaun, il trase langa dansul si-l saruta, pentru prima oara de la nenorocirea care puse varf celorlalte. Cu glas barbatesc, dar dogit, lipsit de sunetu-i de altadata, el ii zise, parinteste:
- Sunt multumit ca te vad, Adriene... dar, ia spune-mi, de ce plangi?...
- Unchiule... e cu putinta!... Sa mananci paine goala... in sfanta zi de Paste, cand pana si cainii gusta azi din cozonac!... Ce blestem!...
Adrian isi sterse lacrimile si, privind pe unchiul sau in fata, il vazu surazand cu bunatate, bunatatea neindurata a omului ucis de suferinta. Capul incepea sa plesuveasca, obrajii erau palizi, barba si parul albisera cu totul; iar hainele si camasa: murdare si fara nasturi.
Raspunse nepotului cu un grai si mai stins:
- Daca numai de atata lucru plangi, linisteste-te si spune-mi de ce-ai venit la mine?
- Am venit sa te-ntreb daca mai dusmanesti pe mos Dumitru...
- Nu mai dusmanesc pe nimeni...
- Ai vrea sa-i ierti greseala?...
- Nu mai am de iertat nimic si nimanui...
Anghel raspundea cu lipsa de insemnatate cu care ar fi zis: "Painea e pe masa", ori: "Afara e intuneric".
- Ei bine, adauga Adrian, cam cu sovaiala, mama ma trimite sa te rog sa vii asta-seara pana la noi.
- Mama ta te trimite... repeta mos Anghel, clatinand din cap. Mama ta e o sfanta, Adriene...
Apoi, dupa un moment de cugetare, adauga:
- Da' tu ce zici?... Sa viu?
- Ma mai intrebi, unchiule?... Eu o vreau din tot sufletul!
- si ceilalti o vor?
- Bineinteles; toata lumea o doreste...
- Daca e asa, iaca: o vreau si eu, ca voi toti...
Ce amarnic "o vreau si eu" fu rostit de buzele sale cari suradeau neiertator!... Ce infrangere a oricarei vointi!... Adrian se inspaimanta.
Iesira impreuna, insotiti de cainii lor.
*
Parintele stefan, pe care Adrian il instiintase in treacat, era un batran de optzeci de ani. El nu mai slujea la biserica din Cazasu, se retrasese in cascioara lui de la Baldovinesti si aducea mari foloase consatenilor sai, tinandu-le loc de judecator si de sfatuitor intelept. Vederea i se cam slabise; dar picioarele nu se dadeau batute nici cand o lua la sanatoasa langa un om tanar. Cum locuia in vecinatatea lui mos Dumitru, isi lua toiagul si merse sa bata la usa acestuia.
La ivirea fetei sale apostolice, incununata de barba si plete galbui-fumurii, toata adunarea se ridica in picioare si-i saruta dreapta, pe care o punea de cincizeci de ani sub buzele pacatosilor.
- Hristos a-nviat, fetii mei!... zise el, cu glasu-i obisnuit de biserica.
- Adevarat a-nviat!... i se raspunse.
Mama lui Adrian, din capul mesei, il pofti sa ia loc pe scaunul ei, pe care preotul il si ocupa fara multe mofturi, ca un drept al sau; iar ea ramase in picioare, se lipi cu spatele de perete si incrucisa bratele la piept.
Cei de fata, oarecum nedumeriti de aceasta vizita neprevazuta, intoarsera cu totii privirile spre sora mai mare, catand o lamurire. Dansa, slaba, dreapta, cu obrajii intinsi, isi plimba ochii, cu bunatate, pe deasupra adunarii si cuvanta:
- Te-am chemat, parinte stefane, cu gand sa-ti cer ajutorul matale ca sa-mpacam asta-seara pe fratii mei Dumitru si Anghel... - sper sa vie si acesta numaidecat. Dupa cum stii, iata opt ani de cand nu-si mai dau mana, se ocolesc si lasa sa treaca cele mai sfinte sarbatori fara sa guste painea si vinul laolalta. ti se rupe inima. Nu vreau sa trec in ochii nimanui drept o femeie fara pata. Am si eu pacatele mele, intre care al mai mare e c-am dat nastere unui copil care n-are tata, dupa ce am trait zece ani cu un om, fara sa fi avut binecuvantarea bisericeasca... Dar cel mai trist dintre pacate cred ca e dusmania, orice dusmanie intre oameni, si cu atat mai amarnic intre doi frati...
- Eu nu mai dusmanesc pe fratele Anghel... intrerupse Dumitru, posomorat.
- Sunt bucuros s-o aud, Dumitre... facu preotul, numai atat ca nu te-ai prea grabit sa ne-o spui mai curand...
- Vezi ca el a fost nedrept cu mine...
- Da; el a fost nedrept cu tine, incuviinta slujitorul dreptatii, dar tu ai fost nelegiuit cu dansul: l-ai lovit si ai insangerat pe fratele tau mai mare. Ai uitat sfanta credinta a parintilor nostri, care spunea ca "acela care va lovi pe fratele sau mai mare il va purta in carca pe lumea ailalta" -, ba chiar le si vedeau umbrele in luna plina.
Dumitru tacu. Sora-sa continua:
- E adevarat: Anghel a fost nedrept atunci. El n-a tinut seama de faptul ca Dumitru a purtat de grija batranei noastre mame, in vreme ce noi am apucat fiecare incotro ne-a manat ursita. Dar Anghel, ca om cu avere, voia sa-l ajute pe frate-sau mai mic sa-si refaca un camin; si aci sta vina lui Dumitru; el era mandru, nu voia sa datoreasca nimic celui instarit. Banuiesc chiar ca-l dusmanea de pe-atunci. Astfel, cearta si bataia mocneau in sufletul lui ca jarul sub cenusa - si s-au batut. Acuma, sarmanul Anghel si-a rascumparat toate pacatele: nefericirea l-a despuiat de tot ce avem mai omenesc in noi, si azi el nu se mai numara printre cei vii decat cu bietu-i trup, care de-abia se mai taraste. Din parte-mi, as fi vrut mai curand sa-l vad mort, caci ce face el acum e mai rau decat moartea. El bea, dar bautura il bea pe dansul: i se da ei cu sufletul.
N-am mai fost pe la dansul de la Craciun, si nici el nu mai da pe la nimeni. Odata i-am spus ca daca nu se lasa de rachiu, mai de dorit ar fi sa moara. El mi-a raspuns: "Am si murit..." Dar eu tot nadajduiesc ca l-om putea smulge bauturii. Mai ales sfintia sa parintele stefan ar avea poate o inraurire hotaratoare asupra lui. Daca vine asta-seara la noi, ne-om duce sa-l vedem mai des. De asta il rog pe fratele Dumitru sa-i ceara iertare, cu umilinta...
in clipa asta usa se deschise larga si, in cadrul ei, aparu deodata mos Anghel cu Adrian dinapoia lui. El voia sa se tie drept si credea ca surade. Cu vesmintele dezmatate, cu gheba mototolita pe umeri, ciubote pline de noroaie d-antart si caciula-n mana, l-ai fi luat drept un batran cersetor.
El saluta ca pe alte vremuri:
- Buna seara, cinstita adunare!...
Ivirea lui fara de veste in halul acesta disperat misca pe toata lumea. Dumitru si sora sa izbucnira in lacrimi. Cel dintai cazu la picioarele nenorocitului frate si-i saruta cizmele. Cealalta ii plangea pe maini, care miroseau a rachiu.
- Sarmane frate!... sarmane fratior!... cum ai ajuns!...
Mos Anghel, netulburat de nimic, ridica pe fratele sau si-l imbratisa, precum si pe sora-sa. Se duse de saruta mana preotului, o stranse pe-a celor de-o seama cu dansul si-o lasa pe-a sa sa-i fie sarutata de cei tineri. Apoi se aseza la locul ce i se facu la celalalt capat al mesei, in fata parintelui stefan.
in tacerea ce urma, singure se auzeau sughiturile inabusite ale fratelui si sorei, care continuau sa planga.
Anghel isi sterse surasul binevoitor, de indata ce lua loc la masa. Privirea i se incrunta. Zise:
- De ce plangeti?... Ce indreptati cu lacramile?...
Linistea veni, dar nimeni nu indraznea sa vorbeasca. Batranul preot tintea cu ochi patrunzatori pe nefericitul sau var, aproape tot atat de imbatranit ca si dansul. El ii zise, cu glas hotarat, plin de bunatate:
- Anghel, ma socot in dreptul meu sa-ti aduc aminte c-ai intrat aci, in sfanta zi de Pasti, fara sa rostesti salutul oricarui bun crestin ortodox.
Mustratul, vadit nestiutor, intreba nedumerit, ca si cum venea de pe alte taramuri:
- Ce salut, parinte?
Preotul ii intelese starea de necunostinta si lamuri cu rabdare:
- Ei bine, vorba noastra cuvioasa: "Hristos a inviat!".
Anghel pleca fruntea, atinse cu degetul o faramitura de paine ce se afla dinaintea lui, pe masa, apoi, cautand drept la preot, raspunse:
- Eu nu cred ca Hristos a inviat!... Mortii nu inviaza.
- Anghel!... esti un nelegiuit! Hristos nu-i un "mort", ci Fiul lui Dumnezeu, si Dumnezeu el insusi!... exclama omul bisericii, mereu stapan pe sine, dar cu vocea cam tremuratoare.
- Nu stiu nimic... facu Anghel, nepasator.
- Zicand aceasta, scoase dintr-un buzunar al ghebei o sticla cu rachiu, din alt buzunar un paharel, il umplu pe-ndelete, in vazul tuturora, si puse sticla la loc. Din pahar sorbi o dusculita, pe care o plimba prin gura inainte de-a o inghiti, apoi aseza paharelul pe masa, cu bagare de seama ca si cum s-ar fi temut sa nu-l vada rasturnandu-se.
Cei de fata se privira inmarmuriti. Mama lui Adrian facu mana streasina deasupra ochilor si planse in tacere. Anghel, neclintit, nu intelese nimic din groaza pricinuita, isi preumbla ochii cu liniste pe deasupra mesenilor, ca si cum ar fi savarsit fapta cea mai fireasca. si, intr-adevar, pentru el, fireasca devenise, tot savarsind-o de-o suta de ori pe zi, de trei ani incoace, singur in odaia lui, in afara de putinta oricarei mustrari.
- Sarmane Anghelache!... compatimi preotul. Te plang... ai incetat nu numai de a fi crestin, dar chiar si de-a fi om!
Drept orice raspuns, Anghel isi relua paharelul, il duse domol la buze si trase o noua inghititura. Pe urma, cu un aer plictisit, zise, ca pentru sinesi, parca i-ar fi scapat un geamat usor:
- Eu nu stiu de ce m-ati facut sa viu aici...
Atunci, sora-sa, care sta in dreapta lui, isi sterse lacrimile, ii lua o mana si-i zise ca unui copil:
- Draga fratioare... Te-am chemat fiindca dorim sa te readucem in sanul nostru, sa te iubim si sa te facem sa ne iubesti. Nu-ti mai place viata?!... Nu-ti mai place nimic?!...
- Daca-mi place, ori daca nu-mi place, e totuna... si tot nimic... Dar de ce te ostenesti cu mine, soro?
- Cum asa, Anghelache? Sunt sora ta mai mare, si nenorocirile tale sunt si ale mele...
- Asta nu-i adevarat! Ai suferit si mai suferi nefericirile matale, dar nu pe ale mele.
- Ce fel vorbesti tu, frate?... Suferim, da, prin legaturile sangelui nostru.
- Nu sunt nici un fel de legaturi: daca-mi retez un picior, sangele meu curge, nu al matale.
- Oricum... chinurile sufletesti le simtim indeobste.
- Nimic, nimic... Sa fie o vorba in vant ce-oi spune acuma: daca ti-ai pierde maine baiatul, eu as suferi, dar matale-ai muri!...
Sora-sa tacu, trist incredintata de dreptatea vorbelor lui; iar el gusta iarasi din rachiu.
Preotul reimprospata cunoscuta pilda biblica:
- Anghel, adu-ti aminte de Iov!... Nenorocirile lui au fost cel putin tot atat de mari cat si ale tale, dar el a ramas neclintit in credinta lui. Gandeste-te ca noi astia, pacatosii, nu putem patrunde cugetul Domnului. Cine stie daca suferintele taie nu sunt tot atatea incercari pe care ti le trimite Atotputernicul, ca sa faca apoi din tine unul din alesii sai?...
Anghel se sfredeli in scaun; ochii sai lucira. El voi, parca, sa raspunda, dar cuvantul i se opri in drum. Chema pe Adrian, care sta intr-un colt, si-l aseza la stanga sa, intre dansul si Dumitru, apoi zise cu ceva mai multa tarie:
- Vere stefane! Minciuni urate trebuie sa mai salasluiasca si in povestile voastre bisericesti. (El tutuia preotul.) Mintea mea nu-i in masura sa-ti raspunda cum se cuvine, dar iata aci pe nepotul nostru, el stie mai multe decat noi...
- Unchiule, intrerupse Adrian, n-as vrea sa fiu amestecat in neintelegerile dumneavoastra; nu-s de varsta, si convingerile mele ar putea sa raneasca pe parintele stefan.
Mos Anghel ii puse o mana pe umar si-l incredinta:
- Baiatul meu, n-ai sa ranesti pe nimeni. Suntem aci intre noi, aproape in familie. si, spre binele meu, ai sa ne spui adevarul asa cum l-ai aflat din carti. Nu mai traiesc acum decat pentru adevar. Dar de doi ani de cand tot citesc, cum pot, in Biblie, nu fac decat sa ma-ncurc si mai rau. Cum iti lamuresti tu, Adriene, ca atata intelepciune s-asterne in cartea asta, alaturi de tot felul de basme, de bunaoara, snoava asta cu Iov?
Adrian, turburat de cautatura agera a preotului, raspunse:
-Lamurirea e ca figurile biblice sunt in afara de adevarul istoric. Biblia e o carte cuvioasa, buna pentru credinciosi. Ea iti cere sa crezi, nu sa cercetezi.
- Spune-mi, atunci, daca ai putea tu sa crezi intr-un Dumnezeu care ucide naprasnic pe toti copiii unui tata, asa, de gust, ca sa-l incerce?... Ar trebui sa aiba o inima de adevarat talhar!...
La cuvantul acesta, preotul se ridica, fript:
- Va las!... zise el. Locul meu nu mai e intr-o casa in care Dumnezeu e batjocorit!...
- asta e tot ajutorul pe care poti tu sa-l dai unui Iov ca mine? intreba mos Anghel. Trei copii am avut, si pe toti trei i-am pierdut. Ce nelegiuire am savarsit, oare, pentru ca Dumnezeul tau sa ma pedepseasca cu atata cruzime?
- Nenorocitule!... Mila cereasca te alesese ca sa te treaca in randul mucenicilor ei, care se bucura de viata vesnica!...
-Mila ta cereasca ar fi facut mai bine sa ma lase sa ma bucur de viata de om pe pamant, care-mi placea, si sa nu faca din mine un betiv fara familie si fara Dumnezeu.
-Nimeni nu-i vrednic sa judece faptele Domnului!...
Zicand acestea, preotul blagoslovi si pleca.
- Anghel, ii zise sora-sa, dupa plecarea varului lor, n-ai fost cuviincios cu parintele stefan; ai uitat ca e preot.
- Dimpotriva, soro, tocmai fiindca e preot am tinut sa-i spun ca nu mai cred in snoave popesti. A lor e vina, daca astazi eu nu mai am credinta in Dumnezeu. De ce s-au apucat sa ne dea un arhitect atotputernic si care se amesteca intruna in viata noastra?
Nimic nu e adevarat in povestea asta. Dar adevarul trebuie sa fie undeva. Unde? Nu stiu. Ce stiu e ca traim, suferim si murim prosteste, fara sa stim nici de ce, nici cum. Mai stiu ca marea noastra greseala e ca alergam prea tare dupa fericire, pe cand viata ramane nepasatoare dorintelor noastre; daca suntem fericiti, e din intamplare; iar daca suntem nenorociti, e tot din intamplare. in marea asta plina de stanci, care e viata, barca noastra e dusa in voia vanturilor si, oricat am fi de iscusiti, nu putem ocoli mare lucru. si e zadarnic sa-nvinuim pe cineva, ori sa ne punem nadejdea in ceva; esti sortit fericirii, ca si nefericirii, inainte de-a iesi din pantecul mamei tale. Fericit e cel ce simte cat mai putin, ori deloc. Nimicul pe care-l cere, viata i-l da. Si nenorocit e cel ce simte si vrea; el n-are niciodata indeajuns.
Adrian isi petrecu unchiul la vizuinea lui. Anghel se opri inaintea usii si zise nepotului sau in momentul despartirii:
- Adriene!... Am sa mor pe curand, caci matele imi sunt arse de rachiu. Priveste-ma bine si adu-ti aminte, ori de cate ori vei voi sa scuipi pe un betiv, ca eu, unchiul tau Anghel, om curat si iubitor de viata curata, am ajuns betiv si am murit betiv din vina nimanui.
Cititorilor mei din Romania
Mos Anghel
Moartea lui Mos Anghel
Cosma
Cosma (continuare)
Cosma (sfarsit)
Aceasta pagina a fost accesata de 4000 ori.
