Cosma
de Panait Istrati
Irimia trase pe Adrian, ingrozit, in crasma paraginita. Aci, el puse pe masa darapanata o dasaga grea, pe care o aruncase jos la intrare; din dasaga scoase o paine de un kilogram, o bucata de slanina, o ceapa mare si un cutit de bucatarie. Apoi, nazdravanul strivi ceapa cu pumnul, cioparti painea si slanina si incepu sa imbuce ca un capcaun, facand din ochi lui Adrian sa-i urmeze pilda.
Adrian, fara sa raspunda acestei poftiri, cazu sleit pe o banca, incrucisa bratele pe masa si isi culca fruntea pe ele. Irimia nu starui si inghiti tot. O singura data pregeta sa se urneasca din loc, ca sa-si scoata un urcior de cinci litri de vin. Din urcior isi turna mereu intr-o cana de pamant de-o oca, din care bea.
Dupa o jumatate de ora, painea, slanina, ceapa si o buna parte din vin luasera calea pantecului. Cand Adrian se uita la dansul, Irimia isi fuma luleaua si zambea sub mustatile sale groase. Tanarul il privi ca pe-o aratare de necrezut. Irimia ii raspunse miscand cu repeziciune sprancenele-i albe, coama de par carunt si caciula care se inalta peste ele ca o capita pitica de fan. Ochii sai negri si mari, limpezi ca ai unui copil, erau singura marturie de dragoste in acest morman de salbaticie: ei glasuiau cel mai increzator, cel mai sincer limbaj prietenesc. Restul era un amestec respingator: barba valvoi; vesminte tepene de jeg si noroi; camasa de cioban innodata la gat cu sfoara; labe de urs, facute sa omoare un bou cu o lovitura de pumn. si ca si cum Adrian ar fi avut nevoie de-un adaos de salbaticie, Irimia apuca oala plina cu vin, o dadu peste cap si, in loc sa rasufle, musca din marginea ei ca dintr-o felie de paine, rontai in masele bucata rupta si scuipa macinatura pe masa.
Amandoi oamenii se privira muteste in albul ochilor: Adrian, uluit, batranul, uluitor.
- Nu cunosti obrazul asta, manzule? Din intunericul intaiei tale copilarii n-ai pastrat nici cea mai slaba amintire? Odata, pe o iarna grea, am intalnit noaptea o biata femeie cu poalele scoarta de ger si am luat-o in caruta mea. Ne duceam amandoi spre Baldovinesti. Pe drum, ea isi deschide inima, imi dezvaluie necazu-i: vaduva; un copil de cinci ani sfarsindu-se de-o boala neinteleasa; orice speranta de vindecare, pierduta. Sosim in catun, la parintii femeii; apuc manusitele slabanoage ale omuletului; imi implant ochii in ochii lui, tintiti intr-ai mei si strig, in mine insumi, cu glas de tunet: "Vreau, o! puterilor diavolesti ale vietii, vreau ca fiul acesta sa se vindece! Ai sa te vindeci, micutule! N-ai sa mai plangi si ai sa dormi! M-auzi tu? Pacea, sanatatea, viata vor fi cu tine. Amin!". si , pe loc, omuletul cazu din mainile mele in bratele somnului, pe care nu-l mai cunostea de mult. si s-a vindecat, s-a facut mare si frumos, asa cum se afla in fata mea!... Nu cunosti obrazul asta, manzule?
- Dumneata esti, Irimio, calatorul ciudat care a facut minunea asta cu mine?
Irimia incuviinta din cap. Adrian ii lua mana paroasa si i-o saruta. Mana mirosea a caine ud.
Afara ciuruia o ploaie marunta si in doua cu negura. Prin spartura acoperisului de trestie, prabusit intr-un colt al crasmei, negura si ploaie marunta patrundeau intr-un vartej domol.
Sluga capatanoasa dadu buzna in pravalie si cata cu spaima la cei doi oameni. Gafaia din greu. Irimia ii zise:
- Acuma, dragul meu, nu mai ai nimic de facut aci... S-a ispravit si cu tine!... Haide, du-te, sarmane, du-te si culca-ti greaua capatana pe sina drumului de fier. Ai sa fii usurat de-o viata prea grea pentru umerii tai, tot asa de grea ca si bietul tau cap... Du-te! fa cum iti spun: e spre binele tau.
Nenorocitul disparu dupa cum venise.
-tie, Adriene, care ai umeri ca sa suporti viata, am sa-ti povestesc istoria lui Cosma, tatal meu.
*
- Cea mai veche dintre amintirile mele se petrece la inceputul pamantului, pamantul indepartat al celei mai indepartate copilarii ale mele — iata saptezeci de ani impliniti. si cand cineva poate sa-si aduca aminte de un lucru trait cu saptezeci de ani in urma, acolo e inceputul pamantului.
Stam pe un trunchi de copac si ma oglindeam intr-un lac, intocmai ca un cotei de trei saptamani care se uita prosteste cum il bazaie musculitele la nas. in jurul meu, padure de copaci drepti, implantandu-si varfurile in nori. Nu puteam sa cat la ei decat lungit pe spate. Prin apropiere, zgomot de sivoi furios, in fata, o coliba; oameni spatosi, cu poturi largi in solduri, precum si femei cu catrinte invarstate, intrau si ieseau vorbind tare si dand din maini. Deodata, tipete se auzira in coliba; femeile cu catrinte frumoase fug care incotro. Apoi, barbati ce se iau de gat; iata ca soseste in graba unul, cel mai voinic dintre toti si care-mi era obisnuit; el aduce linistea. Toti pleaca, afara de asta din urma si un altul, care-mi era tot asa de cunoscut, dar ce lucru straniu! Cel voinic sare in spinarea celuilalt, mai putin voinic, si se lasa dus in carca prin toata ograda, pana ce se pravalesc amandoi la pamant. Nu pricep nimic din toata istoria asta si continui sa ma oglindesc in lac.
...
Icoana amintirii care urmeaza acesteia e mai limpede. Vorbeam. Celui mai teapan, dintre amandoi oamenii, ii ziceam: Cosma; pe celalalt il numeam Ilie. Nu prea faceam haz de nici unul din ei, afara doar cand ma urcau pe cal si ma plimbau. Atunci, nestiind ce sa mai fac de placere, le dadeam palme. incolo, traiam singur.
Ne aflam acum pe marginea unei ape asa de intinse, ca de-abia ii zaream malul din fata. Copacii cu cracile aplecate isi inmuiau ramurile in apa ce curgea lin. Din vreme in vreme, soseau necunoscuti in barci, pline cu tot felul de boccele invaluite, si sosirile astea imi pricinuiau multa inima rea: nimeni nu intelegea cat de mare pofta aveam sa ma urc si eu in vreuna din scoicile alea si sa lunec ca dansii pe apa. Dar intr-o dimineata, folosindu-ma de nebagarea lor de seama, m-am urcat intr-o barca goala, am taiat cu briceagul funia care o priponea de copac si iata-ma lunecand cu incetineala dintru-ntai, apoi mai repede, si la urma luat de iuteala scurgerii. Eram asa de voios ca, neavand cui trage palme, mi-am tras mie insumi. Netarmurita panza de apa, brau urias, ivindu-se dintr-o zare si disparand in zarea opusa. Soarele o argintea, o aurea si o facea sa plescaiasca. Singur pe intinderea ei, n-aveam decat o dorinta: sa lunec cat mai iute. Vai, o luntre se puse in urmarirea mea si Ilie ma prinse. Adus in fata lui Cosma, acesta imi spuse nu stiu ce, caci eram asa de necajit, ca nici nu-l luam in seama, dar simtii numaidecat mainile lui grele apasandu-mi umerii pe dinapoi. Ma opusei din rasputeri sarcinei care se ingreuia neincetat, apoi rasuflarea lui Cosma imi fripse ceafa, genunchii imi trosnira, ma prabusii, aproape lesinat. Nu stiam inca ce e o pupatura pe obrajii mei, dar dupa intamplarea din dimineata aceea incepui sa indragesc pe Cosma. il indragii si mai mult in noaptea care urma acestei dimineti, caci, trezindu-ne din somn, in sarite, la alarma data de Ilie, Cosma stropi cu gaz bordeiul si-mi porunci sa-i dau foc, ceea ce facui pe data. Putin in urma, pe cand galopam in goana mare, tinut in brate de Ilie si primind in obraz namolul, pe care mi-l zvarlea cu copitele calul lui Cosma - ma intorsei sa vad flacarile si-mi zisei: "Isprava asta, eu am facut-o!"
Neclintita, stralucitoare, pe bolta instelata a cerului de vara, si rotunda ca o tava de argint, spanzurata drept deasupra capetelor noastre, luna ne lumina fetele la catesitrei, precum si poiana de verdeata inconjurata de brazi inalti, cand, dintr-o data, Cosma se izvodi ochilor mei asa cum fu intotdeauna: ocrotitor si despot.
Aveam cam vreo noua ani, dar eram vanjos ca o rata salbatica. Aerul liber din toate anotimpurile si viata ratacitoare de prin toate tinuturile ma invanosasera. Zacerea imi era necunoscuta (si imi este inca si azi).
in ziua dinaintea acestei nopti fermecatoare si neuitate, mi se intamplase o mare patanie. Fara nici o pricina si nici o lamurire, Cosma ne poruncise sa parasim un lagar foarte potrivit contrabandistilor si ne carase, cu arme si calabalac, in locul acesta rapos, prapastios si singuratic, unde si-a intarcat dracu copiii. Hotararea asta despotica nemultumise pe toti oamenii, si era drept: oricat ai fi prigonitul tuturor vanturilor, viata gospodareasca se lipeste de contrabandist ca muschiul de copac. Cunosti lume; iubesti si te legi. Bineinteles, cand primejdia o cere, lasi totul balta si te carabanesti, dar nu-i mai putin adevarat ca peste tot lasi fasii din inima sangeranda. Singur Cosma nu se lega de nimic alt decat de libertatea lui. El singur - desi dragastos pana la gingasie - nu lasa in urma lui nici macar un fir de par din bogata-i chica. Ilie, de asemenea, era stapan pe inima, dar o facea din pricina ca inima nu-l sacaia prea mult; el iubea ca un om cuminte; era inteleptul bandei, intelept mai presus de insasi libertatea lui, aceasta intaie comoara a contrabandistului.
Porunca de plecare, data pe cand flacaii isi dezmierdau ibovnicele, avu ca raspuns un murmur de obsteasca razvratire. Cosma intinse pistoalele si tuna:
- Sa se carabaneasca muierile de-aci inainte sa rasuflu de trei ori! si ala care o sari pe cal in coada celorlalti n-are decat sa-si urmeze ibovnica!...
Femeile se napustira aproape de-a berbeleaca pe povarnisul rapei. Voinicii se supusera. si timp de opt ceasuri ne tarbaciram din greu prin parloage si prundisuri, fara sa poposim decat o data, la namiezi si de-a-n picioarele.
Acuma, trupa dormea... in raristea scaldata de blanda revarsare a luminii din luna, de-abia ne treziram din somnul intai. Cosma astepta o stafeta. Ea sosi.
- Ei bine? cerceta capetenia; avut-am dreptate?... ori nu sunt decat un iepure fricos?
taranul se apropie si-i saruta mana:
- Dreptate ai avut, Cosma... Cam pe la toaca, a sosit si carc-serdarul cu o puzderie de poterasi pe locul taberei tale.
Semet, Cosma se zgandari in nas si porunci lui Ilie:
- innumara-i treizeci de galbeni, ca sa-i imparteasca ibovnicelor parasite!... Cat despre ibovnici, sa fie multumiti ca le-am scapat pielea; femei se gasesc peste tot!...
Ilie dadu banii si tacu... Tacu, dar era tacerea nelinistitoare a intelepciunii care are ceva de spus; si cand Ilie cocea o impotrivire si n-o spunea, Cosma stia mai dinainte ca n-avea dreptate. si cum? el, Cosma, sa fie prins cu o slabiciune? Asta nu! niciodata!...
- Ilie! Tacerea ta ma plictiseste... Spune ce-ai de spus, dar baga de seama: daca ai dreptate, te smintesc!
- Poti sa ma smintesti, Cosma; dreptatea e cu mine!
- Daca e asa, scoala-te si intoarce spinarea!...
Ilie se scula; Cosma ii sari in carca; si, incovoiat sub povara a optzeci de ocale, Ilie incepu sa faca inconjurul luminisului.
Cat ai fuma o lulea, el se tinu zdravan, apoi sudoarea incepu sà-i picure din varful nasului aplecat spre pamant. Nici unul, nici celalalt, nu scotea o vorba, in vreme ce luna le plimba umbra pe pajiste. si iata ca Ilie incepe sa horcaiasca, se clatina si se pravale. Cosma il lasa, se aseaza turceste si trage din lulea, privindu-l. Dar indata ce vazu ca Ilie se misca, Cosma se indrepta spre un brad si se puse cu capu-n jos, cu picioarele si jumatatea trupului in sus, pe copac:
- Spune, acuma, Ilie, dreptatea ta...
Galben, Ilie isi sterse fata, aprinde luleaua si zice, cu grai domol:
- Banul, Cosmo, nu vindeca inimile ranite de dragoste, el le jigneste... Marinimia ta e ca a carc-serdarului: cand acesta siluieste pe vreuna din fecioarele noastre, el ii da o salba cu galbeni, si fecioara se arunca in put cu salba cu tot. Marinimia ta, Cosmo, e mai scarboasa decat a carc-serdarului; acesta e un impilator; lui, nici o fecioara nu i se da; pe cata vreme tu esti un razvratit; la tine curatenia vine singura. si cu ce-o rasplatesti tu? Cu galbeni, ca si carc-serdarul!...
Cosmo, tu esti voinic, dar n-ai dreptate...
Ilie tacu, si tacerea lui fu pasnica. tipatul unei pasari de noapte facu sa rasune intunericul pe varfurile brazilor. Luminisul intra in umbra, pe cand fata lui Cosma incepea sa se invineteasca, iar frumoasa-i barba se botea, strivita intre barbie si piept.
*
Nici prin gand nu-mi trecea ca eram fiul lui Cosma. Nu stiam nici ca Ilie era fratele lui. Dar iata ca intr-o zi isi vara dracu coada, si aflu tot, fapt care prilejui o daravera mare. intamplarea asta cazu la vreo doi ani dupa noaptea din poiana argintie. Aveam unsprezece ani. Cosma imi innumara anii si-i insemna cu un chef de fiecare data. implinirea celui de-al unsprezecelea an fu vijelioasa si imi pricinui o mare durere la falca.
in ziua aia ne aflam intr-o padure de salcii de pe malul Dunarii, numai noi trei. Cosma ma innoi din cap pana-n picioare, fripse un miel la frigare si-l ineca cu un bun vin negru.
- Ai unsprezece ani astazi, Irimio! imi zise el la masa. Ai sa-mi arati astazi, daca esti in stare sa te tii pe cal. La anul, am sa-ti dau luleaua, si de-aci in doi ani, flinta.
Dupa hodina mancarii, Cosma ma puse pe sa, potrivi scarile la masura picioarelor mele si in clipa de-a porunci s-o iau la goana, vari un ardei sub coada calului. Piscat, dobitocul se avanta ca o sageata, si negresit ca el se gandea la taun, pe cand eu ma gandeam sa-mi castig luleaua si flinta, anii urmatori. Agatat de sa, priveam in jos si mi se paru ca pamantul se facuse o apa alergatoare. Galopul lui Cosma pe calul lui Ilie imi rasuna in spate. si ca tot ce osteneste si trebuie sa se opreasca o data, se opri si telegarul meu, gafaind si plin de spuma.
Reintorsi in padurea de salcii, Cosma imi dadu plosca plina cu vin negru, si-mi zise:
- S-o dai de dusca, fara sa rasufli si pana voi sfarsi eu de numarat zece.
Baui. si cand Cosma sfarsi de numarat zece, plosca era goala, eu plin, si ne rasturnaram amandoi pe iarba. Pamantul paru si el sa se rastoarne. Apoi, am adormit.
La desteptare, soarele apusese. Un focsor de vreascuri palpaia intre Cosma si Ilie, prefacandu-le fetele paroase in chipuri de arama, innegrite si tepene. Ma asezai si eu turceste, intre ei, si privii in foc.
- Esti un viteaz fiu al padurii, Irimio. Te ingadui.
Zambii si raspunsei:
- Esti dator sa ma ingadui, Cosmo.
Cosma paru sa tresara, se intuneca si sageta pe Ilie cu o cautatura crunta. Ilie se lasa strapuns.
- Ia spune-mi, pui de lele, de ce sunt dator sa te ingadui? Dar baga de seama: daca ai dreptate, te smintesc!
- Poti sa ma smintesti, Cosmo; nu-i mai putin adevarat ca, acum trei zile, o baba vrajitoare, cu buze baloase si care aduna vreascuri prin padure, m-a sarutat si mi-a spus ca sunt fiul tau, nascut din fiica ei si ca Ilie ti-e frate si mie unchi.
Rosu de manie, Cosma sari in sus:
- Blestemata sa fie lepadatura aia! si fiindca urechile tale au auzit ce nu trebuia s-auda, ai sa-mi slobozi numaidecat intaiul tau foc de flinta!... Dar sprijineste-te de-un copac si strange vartos patul armei impotriva umarului: daca cumva te plesneste patul si-ti rupe falca, te-zvarlu in Dunare!...
De mare bucurie, ii trasei cateva palme lui Cosma, ridicai greaua arma si slobozii intaiul meu foc de flinta. Dar patul ma izbi in falca si ma tranti la pamant. Repede fusei in picioare si-mi reluai locul langa foc.
Cosma ma cerceta la obraz:
- Nu-i nimic... Vino acuma sa te pup, nu din gingasie - asta-i treaba muiereasca - ci fiindca ti-ai scapat zilele: daca te schilodeai, te-as fi inecat, caci nevrednicii incurca lumea si fac umbra zadarnica pe pamant.
El ma saruta pe amandoi obrajii. Ilie isi deschise bratele cu un avant neobisnuit:
- Vino sa te pup si eu! intr-adevar, Irimio, te-ar fi inecat!...
Focul atipea molcom. Obrazurile se acoperita cu intuneric.
Crangul de salcii se stranse imprejurul nostru, ca si cum s-ar fi temut sa nu fie inghitit de Dunare care isi repezea valurile semetite de bezna noptii.
Cosma se lungi pe spate, asemanator unui trunchi de copac, si incepu sa graiasca aproape in soapta:
- Frate si fiu sunt vorbe fara nici un rost, ca tata, mama si sora. Se intreaba cineva vreodata care e fiul unui caine, ori cine e tatal lui? Venim pe lume. Dumnezeu stie cum, iata totul. O singura incredintare este, si ea e a mamei, care isi vede fatul iesindu-i din pantece. Ea singura poate sa spuna: "asta-i copilul meu". Copilul nu poate sa spuna: "Asta-i mama mea". Ce stie el?... Toate doicile sunt mame pentru ochii cari le privesc in vremea suptului.
Asa, de bunaoara, eu si cu Ilie am avut acelasi tata, zice-se, care tata avea trei neveste, dintre care doua fusesera mamele noastre. si iata-ne frati! Dar ce stim noi?
Flacaiandri, am vazut in casa parinteasca un talmes-balmes de barbati si de femei care uluia pe bietele slugi. O secatura, ce-si zicea ca e capetenia haremului, intindea tot untul pe painea sa, incuia tot aurul si voia sa aiba numai pentru dansul pe toate femeile din casa. Noua, ne poruncea sa ne rugam lui Dumnezeu, si se ruga el insusi, dracu stie de ce.
intr-o zi, ma apropiai de o fetiscana, care-mi frigea ochii; fui biciuit. Fata asta era sora-mea, nascuta din cutare mama, imi lamurira. Tatal era mereu el, acelasi tap natang. Dar ce stiam eu? si ce nevoie aveam sa stiu?
intr-o alta zi, Ilie lua o mana de aur si o dadu unui om caruia ii arsese casa, uneltele si toate vitele. Ilie fu batut pana la sange. Toata harmalaia incuviinta aceasta pedeapsa, afara de surioara cu ochii de vapai. Ea fu batuta la randu-i, fiindca a indraznit sa cugete altfel decat harmalaia.
Dar veni si ziua cand trupul meu se facu greu ca plumbul. Atunci, intr-un gand cu Ilie, ravasiram toata casa, luaram aurul, ii traseram o chelfaneala asa-zisului nostru tata si-o tuliram spre sloboda padure...
Da, Irimio, Ilie e fratele meu, nu fiindca ne tragem din acelasi tata, ci fiindca traim in aceleasi paduri. si tu ai sa fii fratele si fiul nostru, pentru ca esti vrednic de a fi: ca si noi, tu iubesti vantul care biciuie obrajii; calul care zboara spre mantuire; flinta care seamana moartea printre dusmanii nemernici; vinul marinimos; friptura mustoasa; luleaua prietena si mana omului razvratit. Mai tarziu, vei cunoaste inca o bucurie care vine de la femeie si e deopotriva celorlalte... in ziua aceea, sangele ti se va invenina si vei face mult rau in jurul tau. Dar raul, ca si binele, sunt doua puteri ale aceleiasi vieti, si viata se sinchiseste prea putin de ce gandim si de ce ne priveste. Pentru ca suferinta si bucuria sunt doua indrumari potrivnice ale aceluiasi vant orb. Mana-ti barca cum vei crede, traieste si mori.
...
Un cal sfornai zgomotos. Cosma isi lipi urechea de pamant si asculta; apoi, sprijinindu-se de flinta, se ridica si se duse sa dea o raita. Clisa gemu sub pasii lui grei. Ilie il privi indepartandu-se, puse luleaua la o parte, scuipa si povesti cam cele ce urmeaza:
- E numai din intamplare ca tu te afli aci. Fara intamplarea asta ar fi trebuit sa fii azi un rob al pamantului, un supus al asupririi, pana in ziua cand razvratirea ti-ar fi izbucnit in inima, caci ti-ar fi izbucnit, fara gres; puiul de lup nu-i facut sa fie tinut in zgarda la usa stapanului.
Cosma te-a insamantat, fara sa se sinchiseasca de ce-o urma, asa cum face el intotdeauna, din blestematia sangelui sau. Dar blestematia asta nu-i un lucru sovaitor. E o tarie care poate sa se masoare cu puterea Satanei, la fel de raspunzatoare si stiutoare de rau.
intr-o zi, ne aflam tabarati pe o colina impadurita cu pini, si multumiti amandoi de traiul nostru, cand, un fluieras de cioban rasuna. il ascultaram, vrajiti. Viersul se apropie, se deslusi, apoi un glas femeiesc izbucni si intreba: "O fi un ciobanas, ori o ciobancuta?"
in aceeasi clipa, pamantul dudui. Sariram in picioare. in fata noastra, o tarancuta, cu fluierul de soc in mana, ne masura cu privirea. Ea nu zise dintru-ntai nimic si ne sfredeli in ochi, cu ochii ei mari, negri si incruntati. Obrazu-i ruginit de vanturile arzatoare parea sa rasfranga luciul aramiu al fetelor noastre. Picioarele si pulpele, goale, erau rumenite de soare. Eu simtii multa placere vazand-o, dar Cosma deveni salbatic ca un taur: barba incepu sa-i tremure, falcile-i clefetira balele dorintii.
Ciobancuta impreuna mainile la spate, inainta un picior si zise, tintind cu indrazneala pe fratele meu:
- Tu esti Cosma?
intrebatul raspunse:
- Sunt Cosma pentru prieteni si tot Cosma pentru neprieteni!
- Ooo!... facu ea cu dispret; nu te mai ratoi asa, caci amandoi Cosma fac unul si acelasi, care se lasa prins cu usurinta, dupa cum vezi!
si izbucnind intr-un ras muscator, ne intoarse spatele si fugi printre pini, ca o caprioara. Atunci vazui ca purta o cosita groasa ca mana, neagra si lunga pana in josul fustei.
in seara aceleiasi zile, in padurea de pini luminata de luna, o doina rasuna, o doina batrana ca trecutul nostru si tanara ca mugurul primaverii. Ea rasuna in departare si nu se apropie. Cosma parasi calul si flinta si pleca sa dea tarcoale fluierasului de soc, in vreme ce eu ma tineam dupa ei, ducand caii de zabale. Dar fluierul parea fermecat, caci in clipa de-a ne apropia de dansul, el rasuna in alta parte. Apoi, diavolul veni in ajutorul lui Cosma, si vraja inceta. Pierdui urma fratelui meu. Fluierul nu mai rasuna. Atunci, intunericul umplu padurea de intristare. Priponii caii de un copac si-mi aprinsei luleaua, asteptand ca cerul posomorat sa se indure sa ne trimeata din nou pe regina lui cu mantaua de argint. si cand luna revarsa iarasi blanda ei lumina printre pini, doua glasuri rasunara pe drumul din josul potecii unde-mi fumam luleaua. Ma intinsei pe burta si privii dedesubtul meu. Cosma tinea pe fata de mijloc si ii dezmierda cosita la spate. si ce-i spunea Cosma, merita sa fie auzit:
-O, mandra mea ciobancuta! Rod framantat de doruri si muscat de patima... Am sa dusmanesc soarele care te are in voia lui; am sa blestem vanturile care te mangaie fara teama; si le port pizma oitelor pe care le strangi la sanii tai. As vrea sa fiu fluierasul de soc pe care buzele tale il saruta in toate zilele si m-as bate singur cu potera, numai ca sa-ti fiu pe plac!
Ametita, iubita ceru:
- Lasa, Cosmo, potera, paraseste padurea si fii al meu, numai al meu!
Cosma raspunse hohotind:
- O, biata mea ciobancuta! Tu ceri stejarului sa creasca sub pat! Tu ceri tunetului sa bubuie intr-o caldare! Tu ceri lui Cosma sa fie numai al tau; tu ai avea prea mult, si eu nu indeajuns!
La aceste cuvinte ale iubitului, vazui pe ciobancuta sfaramand sub picior fluierasul de soc; apoi intinse bratele, asa cum o porumbita intinde aripile, si o rupse la fuga pe drumul albicios care se stramta in departare.
Cosma n-o urmari, puse doua degete in gura si fluiera haiduceste. ii raspunsei si parasiram tinutul.
Trei ani mai tarziu, strabateam o padure destul de departata de tinutul asta. Ploua ca prin sita. Calaream la pas. si iata ca, hat in zarea drumului, o femeie se iveste din tufis, pune jos o legatura si piere in bunget ca o naluca. Dam pinteni cailor.
Legatura era un copil infasurat intr-o velinta. Din izvodul bisericesc de botez, pe care-l avea spanzurat la gat, inteleseram ca era un baiat din flori, nascut cu doi ani in urma, si ca il chema Irimia.
tancul nu plangea: parea doar uluit.
-asta trebuie sa fie un vlastar de stejar care vrea sa creasca in codru; mi-l iau pe seama!
Asa grai Cosma si te vari in desaga. Te-a hranit cu must de carne fripta. La trei ani, beai vin cu plosca. La sase ani, inotai ca o rata. Astazi ai slobozit intaiul tau foc de flinta. Maine vei avea calul tau si iti vei implini ursita.
*
Ursita mea nu fu milostiva dintr-un inceput.
Nu trecuse anul din seara dezvaluirilor facute de Ilie, ca iata intaia batalie cu potera, de care imi amintesc. Flinta n-o aveam inca, dar puteam, de la cincizeci de pasi, sa gauresc cu pistolul o caciula agatata pe o craca de copac. si in lipsa unui prilej de-a gauri un piept de poteras, petreceam tragand cu pistolul in caciuli, in luna, ori la urechea calului meu. Era usor. imi fu ceva mai greu in ziua cand un piept de poteras se infetisa pistoalelor mele.
Varsatura Siretului era in vremea aceea locul nostru de intalnire. Ceva mai sus, bungetul era des si salbatic; acolo aveam sa impartim, intr-o zi, intre treizeci si doi de oameni, o frumoasa prada, jumatate platita, jumatate luata cu hapca pe Dunare. Dar un podar, hain ca o soacra, din pricina nu mai stiu carei pagube facuta de Cosma podului sau, mirosi aflarea noastra prin acele meleaguri si ne vandu ocarmuirii din Braila, care zori dupa noi o numeroasa potera. Din fericire pentru oamenii nostri, ea sosi prea tarziu ca sa ne poata inconjura si casapi, dar totusi la timp ca sa ne taie cele mai bune iesiri.
Era indeobste cunoscut ca Cosma n-avea un singur fel de a se bate. El se batea dupa imprejurari si in o suta de chipuri. Asta ajungea ca sa turbure mintile poterasilor, care, cu tot numarul lor mare, nu erau decat niste lefegii, nevrednici sa-si puna pielea-n joc, infruntand oameni scosi de sub scutul legilor si hotarati sa traiasca slobozi ori sa-si vanda scump viata. Cat despre pretul pus pe capul lui Cosma, stiau ei cate parale facea aceasta amageala a stapanirii.
indata dupa imbucarea de namiezi, Cosma fu cel dintai care simti primejdia. El se bizuia mult pe presimtirea cailor in asemenea imprejurari. Al sau, mai ales, ca si acela al lui Ilie, rar se intampla sa se insele. Obisnuite de ani de zile cu atacurile poterasilor, mandrele dobitoace erau in stare sa simta, de la mari departari, apropierea dusmanului si sa-l prevesteasca pe Cosma prin nelinistea lor.
Ne aflam prin august. impartirea contrabandei sfarsita, nu mai asteptam decat caderea serii pentru ca sa trecem Siretul pe podul plutitor.
Atunci calul lui Cosma se opri din pascut si incepu sa ciuleasca urechile, sa sforaie in vant si sa-si lipeasca narile de pamant, ca in ascultarea unui zgomot. Cosma, care intotdeauna si oriunde, era cu ochii pe dobitocul lui, ii vazu nelinistea, se scula, ii mangaie capul si-i vorbi:
- Murgule, murgutule, ia spune-mi tu de nu cumva se apropie streangul de gatul stapanului tau!... si intorcandu-se catre oameni, zise: Goliti de fultuiala veche flinte si pistoale si incarcati-va armele cu pulbere proaspata.
Porunca asta facu sa inceteze rasetele. Fetele se intunecara. stia fiecare ca Cosma putea sa fie despotic, dar nu zapacit, si i se indura orice, fiindca vedea totdeauna limpede. El era Dumnezeul si stapanul nostru.
Clopotele nevoiase ale unei bisericute dintr-un sat vecin sunara de vecernie; totul era gata de plecare, cand omul care facea de straja intr-un copac vesti ca se apropie o caruta cu un cal manat de un taran. Cosma ne trimise pe mine si pe Ilie, sa ne ascundem intr-un tufis. Carutasul sosi si se opti in fata bandei:
- Pepeni, oameni buni, pepeni verzi! striga el, rotind niste ochi inspaimantati.
- Prea bine, raspunse Cosma; pacat numai ca vii tocmai cand noi suntem pe duca.
- si incotro va e calea, asa de multi, v-as intreba, cu smerenie, daca e ingaduit?
- ingaduit? Da! Ne ducem in partea de unde vii. si, cu aceeasi smerenie, te-as intreba si eu: nu cumva ai zarit oameni de-ai stapanirii tabarati la intrarea in padure?
- tipenie de om, crestine!... Nici urma de caine blestemat!
- Asa rau? facu Cosma, prefacandu-se ca-l crede pe cuvant. si, intorcandu-se catre ai nostri: Auziti, voi, flacai, ce mai bafta? Haideti la drum, pana nu innopteaza! Apoi catre asa-zisul pepenar: Multumim, fratui. Acuma, o rugaciune: ducandu-te spre pod, ai sa intalnesti un voinic ca mine, avand in juru-i de doua ori atatia oameni cati vezi aici. il cheama Ilie. Ei bine, spune-i din parte-mi, sa ma urmeze cu toti oamenii lui; si pentru ca vorba ta sa fie crezuta, arata-i banul asta de aur, pe care am sa-l strambez acum intre dinti. si pastreaza galbenul ca o amintire de la Cosma.
-Tu esti Cosma? striga falsul taran, facand neghiobeste pe prostul. Domnul sa fie laudat si calea ta blagoslovita!
- Multumim si pentru urare, bun crestin! mai zise capetenia.
Spionul poterei pleca, inghitind tot ce Cosma il facuse sa creada.
indata ce caruta se indeparta, Cosma se tranti pe spate cu fata spre cer si mugi:
- Ah, caine de podar! Ai sa-mi platesti scump tradarea!... si chemandu-ma: Alearga, Irimio, taie de-a dreptul prin tufis, urca-te intr-un copac si vezi ce-o sa faca hingherul cand o ajunge la rascrucea drumurilor. Daca asta e un adevarat bostanar, imi raz barba!
Ma dusei si venii cu raspunsul:
- A lasat caruta, a incalecat si a sters-o in goana mare.
- Noroc si bucurie de-asa pepenarie! facu Cosma.
si cazu pe ganduri. Voinicii vorbeau intre ei pe soptite. Ilie sfatui:
- Ar fi poate lucru cumintesc sa ne descotorosim de contrabanda si s-o ascundem in maracinis.
- Da! zise Cosma, dar numai daca vom fi siliti sa ne deschidem drum prin balti, caci iata ce socot eu: in tinutul asta sunt doua cai si o carare. Cararea nu e pentru noi, caci pe acolo o duzina de poterasi ajunge ca sa ne macelareasca, unul dupa altul, ca pe niste mielusei. Potera trebuie deci sa fie impartita: jumatate pe drumul care serpuieste in sus cu Siretul, jumatate pe acela de unde venea spionul. La vestea ca noi am apucat ast din urma drum, carc-serdarul se va hotari sa retraga trupele de pe Siret si sa le ingramadeasca aci. Dar iata, e vorba sa stim daca le va ridica pe toate, ori numai in parte si cam cati lefegii au ramas sa faca de straja pe garla. Asta, o sa se insarcineze Irimia sa ne-o spuna. Hai, Irimio? Ce zici? Arata-ne ca esti vrednic sa traiesti slobod! Am sa te prefac intr-un biet baiat de pescar si ai sa gonesti in lungul apei, cu capul goi, cu picioarele goale, cu batu-n mana. Dand peste viesparul poterasilor, ai sa le spui gafaind ca moare ma-ta si ca te duci in sat sa chemi popa, s-o grijeasca; dar ai sa le-o spui plangand cu hohote, cu lacrimi pe obraji, m-auzi tu? N-ai plans de cand esti. Ei bine, plangi acuma, ca o muiere nevolnica. si intoarce-te pe fuga, taindu-ti cale prin maracinis.
Peste cincizeci de poterasi, ingreuiati de flinte, pistoale si iatagane, poposeau la marginea padurii si fumau cand trecui pe langa ei, hohotind ca o muiere nevolnica. Putui sa plang, fara sa ma prea silesc, caci imi inchipuii pe Cosma si pe Ilie omorati, prinsi, spanzurati, iar eu dus in robie sa muncesc pamantul.
- Hei! baiete! unde alergi asa, cu planset amarnic? ti-a murit ma-ta?
- N-a murit inca, dar e pe moarte si ma duc sa chem popa din sat.
- Sa-i ierte Dumnezeu pacatele! Dar ia spune, micule, n-ai vazut, prin partea de unde vii, o ceata de oameni armati, mergand calari si imbracati cojaneste?
- Ba da, i-am intalnit.
- Multi erau?
- De doua ori mai multi decat sunteti.
- si incotro se duceau?
- Spre Galati, pe drumul mare care incepe de la podul umblator.
- Haiti! dracu i-a luat! striga vataful de poterasi, intorcandu-se catre semenii sai; a avut dreptate iscusitul nostru carc-serdar sa ingramadeasca trupele in partea aia! O sa mi-i toace ca pe varza! Noi putem sta aci fara grija, sa tragem din lulea.
- Va las sanatosi, oameni buni, zisei eu, plecand.
- Mergi sanatos, piciule. Nu vrei un cal, ca sa te duci mai iute?
- Multumesc, mi-e frica sa nu cad.
- Ce treaba faci?
- Prind peste cu tata.
Soarele rosiatic scapata in zare cand, cu totii de aceeasi parere, trupa noastra lua drumul Siretului, hotarata sa se napusteasca peste dusmani, sa-i imprastie si sa-si croiasca drum inaintea sosirii grosului poterei, atrasa de impuscaturi. in momentul plecarii, Cosma zise oamenilor:
- Iata opt ani de cand traim impreuna si slobozi, fara sa avem dreptul sa ne plangem de soarta, caci voi n-ati cunoscut pana azi decat necazurile hartuielilor. Acum e cu putinta ca oarecari dintre noi sa-si lase viata. Ei bine, aduceti-va aminte ca un singur an trait in libertate pretuieste mai mult decat o viata de robie. Nu numarul anilor face viata, ci ceasul trait fara silnicie. Pentru omul liber tot ce nu e libertate e moarte, dar o moarte fara de sfarsit. Uitati-va la baiatul nostru Irimia; o sa infrunte numaidecat aceeasi primejdie ca si noi toti; si numai eu stiu cat imi e de scump, caci el e din sangele nostru. Totusi, lui, ca si noua tuturora, doresc mai curand moartea decat caderea in robie.
Vataful cetei, care calauzea jafurile dupa poruncile si chibzuiala lui Cosma, raspunse in numele oamenilor sai:
- si noi gandim la fel cu tine, Cosmo; sa traim slobozi ori sa murim.
Un galop naprasnic urma acestor cuvinte. Numai un zid ar fi fost in stare sa ne opreasca. Cu piepturile ocrotite de bunzi din piele de bivol, ne ingrijeam mai mult de ranile facute cailor decat noua.
Eu ma aflam in fruntea calaretilor, intre Cosma si Ilie.
Cat te-ai sterge la un ochi, si daduram iures peste poterasi, cari, nestiind despre ce era vorba, incalecau de-a valma. Flintele noastre scuipara intr-insii o grindina uluitoare, ce invalui totul intr-un nor de fum. Ne folosiram de invalmaseala si de amurgul intunecat din padure, strabaturam randurile vrajmase si incepeam sa ne imprastiem printre copaci, gata sa iesim la drum batut, cand, o improscatura, ce ne fu trimisa din spate, imi arse ceafa si ma tranti de pe cal.
Asta-i tot ce putui sa stiu in momentul dintai.
Ceea ce urma fu pentru mine, amarnic ca moanea si ca robia.
Zacand la pamant, in sangele meu, vazui trupa noastra sucindu-se pe loc, tabarand din nou pe dusman si, cu primejdia navalirii poterei, incumetandu-se sa-mi scape viata intr-o groaznica incaierare cu pistoale si iatagane. si era cat pe-aci sa fiu scapat. Cosma, Ilie si vataful se indreptau spre mine, fulgerand cu iataganele lor, tot ce le sta in cale; mantuirea se apropia, si eu, sprijinit pe genunchi, ii intindeam bratele. Dar soarta mea a fost altfel scrisa, in clipa aceea pamantul se cutremura sub ropotul calarimii vrajmase, care sosea in ajutor. imbarbatati, poterasii se avantara aprig. Atunci auzii pe Cosma racnindu-mi, in caderea noptii:
- Ramai! Te-oi scapa!
si dadura dosul, in goana mare. Lesinai.
...
Ma trezii, cu mainile legate dindarat, in mijlocul unei puzderii negre de poterasi si pe o noapte neagra ca sufletele poterasilor si ca viitorul meu. Doua masalale fura aprinse si, la flacara lor, fumegand, vazui aducand doi de-ai nostri, legati ca si mine si greu raniti.
Unul dintre ei muri pe drum. Celalalt fu spanzurat. Le pizmuii soarta, caci soarta mea fu sa fiu trimis ia curtea marelui boier grec, arhontele Samurakis.
*
Era o adevarata cetatuie, imprejmuita cu ziduri inalte si pazita, ziua si noaptea, de albanezi, curat uriasi. inaltandu-se peste Valea Siretului dintre Braila si Galati, cladirea asta este alba ca zapada; durata pe o mandra colina, parea menita sa dea lacas si fericire intaiului venit, cu portile ei larg deschise, de la rasaritul si pana la asfintitul soarelui, cu pridvoarele si balcoanele ei din lemn vartos, cu ferestrele sale vesele si cu intinsele-i stresini.
si, intr-adevar, ea dadea lacas si fericire, dar nu intaiului venit. Postalioane cu patru si sase cai se opreau zilnic in fata portii celei mari. Boieri, mari demnitari ai ocarmuirii ori numai bogatasi, romani, greci, turci, insotiti de nevestele lor, se dadeau jos, scuturand praful ori zapada de pe hlamidele lor de matase brodata, lingusiti de slugarimea arnauta care se ploconea pana la pamant, sarutandu-le mainile ori poalele vestmintelor, si heretisiti de puternicul stapan, arhontele Samurakis, ocarmuitor al tinutului Brailei si venetic.
De indata ce ajunseram la curte, fusei tarat in fata arhontelui, tot cu mainile legate, ca si cum as fi putut sa omor pe toata lumea. Arhontele, singur, intins pe o sofa umbrita de o vita agatatoare, porunci sa fiu dezlegat si goni cu asprime pe cei doi calai ai mei, care se retrasera de-a-ndaratelea si cu fruntile la pamant.
Ne priviram drept in albul ochilor; el, foarte linistit; eu, turband de manie. Arhontele era intaiul om de frunte pe care-l vedeam. Barba lui, canita negru, imi displacea, dar restul fapturii sale, subtire si mladioasa, infasurat intr-o giubea de matase, era placut la vedere. Mana, impodobita cu inele frumoase, tinea alene un ciubuc de chihlimbar.
El ma intreba si eu raspunsei pe greceste:
- Cum te cheama?
- Irimia.
- Fiul lui Cosma?
- Fiul codrului.
Arhontele ridica mana, cu un fel de dezgust:
- Nu umbla, bre, cu farafastacuri, chiar daca esti viteaz. stiu ca esti gata sa te lasi ars de viu, dar altceva as vrea sa aflu de la tine. Asculta deci: cum nu ai varsta de-a fi trimes la spanzuratoare, socot sa fac din tine un fecior de casa.
- Ce? Un slugoi din fiul...
- ... codrului, chiar asa. Asteapta, asta nu e tot. Prin mijlocirea ta, mai socot sa aduci aci pe Cosma si sa fac din el omul meu de incredere.
Izbucnii intr-un hohot de ras:
- Tu nu socoti decat neghiobii, sarmane arhonte!
Arhontele sari in sus, frangand ciubucul si facand sa trosneasca sofaua, dar repede se stapani si zise, ca pentru sine:
- Copilul asta ma tutuieste si-mi zice sarman. Apoi catre mine: Sa stii, soimule mititel, ca obraznicilor eu le tai varful limbei.
Zicand acestea, batu din palme. Doua jivine armate iesira ca din pamant.
- Aduceti-mi pe Fara-limba! porunci el.
Slugoii plecara si se intoarsera insotiti de-un om cu parul carunt si cu cautatura de nebun. La un semn al stapanului, imi arata spartura, cu limba taiata, care-i tinea loc de gura.
Dupa indepartarea acestora, arhontele imi zise:
- Ai vazut? Cata sa vorbesti altfel de fata cu martori. Aci, un singur om poate sa spuna tot ce vrea: sunt eu, arhontele Samurakis!
ii raspunsei, fara sa ma tem de amenintarea lui:
- Esti un misel, arhonte Samurakis, si faci bine ca nu te plimbi prin codru: acolo n-ai mai spune tot ce vrei.
Tiranul isi rase pe infundate in barba:
-Hm! hm! hm! puiule de urs! Aici e tot un codru, codru si ocarmuire, caci pot sa fauresc legi, fara sa ma primejduiesc.
- Naiba sa te ia, cu codrul tau de slugi, cu tot !
- Sunt oameni voinici, ca voi.
- Ca noi? Niciodata! Bivoli, buni sa traga la plug!
- Nu toti! Cei din straja mea sunt banditi adevarati si strajii acesteia as voi sa-i dau capetenie pe Cosma, talharul asta groaznic, care imi sterpeleste cele mai frumoase aramarii, cele mai bune arme, precum si presurile, matasurile si casmirurile cele mai scumpe, pentru ca sa le vanda ungurilor. si de ce n-ar voi sa fie capitanul bandei mele? Ar avea aur, podoaba de vestminte, femei frumoase si chiar sange de varsat, dupa plac.
- Mi-e scarba de tine, arhonte! Haide, da-ma pe mana gadelui!
- Baga de seama, Irimio! Nu ma impinge la manie!
- Atata paguba de mania ta!
- Vom vedea! iti dau ragaz sa te gandesti.
El batu din palme. Javrele aparura.
- Predati pe baiatul acesta muncilor de la faurarie si aduceti-l in fata mea oricand va pofti. Pentru rautatile de care se va face vinovat, eu singur am sa-i dau pedeapsa. Plecati!
Mesterul faurar era o namila de tigan rob, liberat, devenit si mai rob prin libertate. Cu manecile sumese, cu ochii rosii, cu pieptul gol, plin de peri carunti, el ma fulgera si ma stranse de brat, de credeam ca-mi rupe carnea. Statui neclintit, dar sangele mi se urca la cap.
- asta-i vulturasul stapanului nostru? Ha! Ha! isi inchipuie ca e tot pe varfurile stejarilor! O sa-i taiem nitel din gheare! Haide, ursuletule, pune mana pe baros si bate ici, in fieru rosu, dar tare, ma!
Batui.
- Mai tare, ma, nu te codi, si apleaca-te bine pe nicovala!
Fierarii dimprejur radeau. Batui si mai tare in fierul rosu pe care-l sucea neincetat si ma aplecai peste nicovala, asa cum imi spusese, caci stiam ca trebuia sa muncesc. Dar iata ca, pe neasteptate, tiganul isi retrase fierul, ciocanul meu izbeste in nicovala si-mi sare in frunte, facandu-mi pe loc un cucui. La isprava asta, rasete obraznice izbucnira in fierarie. tiganul ranji:
- Asa sa-nvata mestesugul!
- si asa se dezvata mestesugul! zisei eu, aruncandu-i ciocanul in piept.
Mesterul scoase un racnet si se prabusi:
- Alergati iute si spuneti stapanului! urla el. Stai tu, talharule, am sa-ti trag o suta de vine de bou pe spinarea goala!
Trimisul se intoarse cu raspunsul:
- Stapanul nostru porunceste mesterului faurar sa-l treaca pe Irimia la rotarie.
- Asta-i tot ce-a spus? turba tiganul.
- Tot..., facu celalalt, cu umilinta.
- Pastele si grijania! Parc-ar fi avand miere in bumb, talharul asta, de-l ocroteste stapanul asa de iute!
Trecui la rotarie, dar nici acolo nu facui purici. Rotaria fiind lipita de fierarie, tiganul cauta numaidecat sa se razbune. si imi juca un renghi destul de urat. Pe cand ajutam rotarului sa intepeneasca o veriga de fier la o bucsa, fierarul, inteles poate cu rotarul, gasi chipul sa inlocuiasca veriga rece cu o alta incalzita pana la vineteala, pe care o apucai cu mana si lasai carnea pe dansa. Atunci, turband de durere si necaz, ma repezii la tigan si-i rasturnai nicovala peste picioare.
El se alese cu un picior strivit, iar eu trebui sa indur "treizeci de vine de bou, pe spinarea imbracata si fara sa se crape pielea", cum glasuia porunca arhontelui. in sfarsit, fusei dat la ingrijitul cailor, unde ma simtii mai bine si ramasei.
*
Doi ani trecura, doi ani lungi si amarnici, in care vreme muream de cate ori ma desteptam dimineata. Ma gandeam la vorbele lui Cosma: "O moarte fara de sfarsit". Era adevarat. Chiar si norocul de-a ma afla in tovarasia cailor nu-mi aduse nici o bucurie, caci erau dobitoace fara insusiri, ghiftuite de ovaz, ingreunate de osanza, somnoroase ca niste bursuci, aproape tampite. Privindu-le, intelesei ca trandavia imbelsugata e mai daunatoare mintii decat robia.
intr-adevar, ca si caii, arnautii din garda dormeau si ei de-a-n picioarelea, in ilicele lor cu maneci largi si spintecate, in salvarii stransi la glezne, in pantofii cu canaf si sub fesul lor alb, pus pe o ureche, ca o ciuperca, caraghiosi de balci, impopotonati cu broderii, horbote, sireturi de aur, cu pistoale si cu iatagane, bune sa sperie pe femeile insarcinate. Tembelii astia, prostiti de trai bun si somn, veneau uneori pe la grajduri si imi puneau aceeasi intrebare neghioaba:
- Nu te simti tu mai bine aici, decat haituit prin paduri, ca fiarele?
Le raspundeam:
- Cainele de paza nu poate sa inteleaga viata lupului.
Robii, sotii mei de truda, nu erau nici curiosi, nici obraznici; ei isi tarau zilele muncind, rugandu-se si nadajduind o viata mai buna in cer.
ii plangeam si-i dispretuiam.
in vremea asta, arhontele ma chemase de trei-patru ori, ca sa-mi spuna ca nu m-a uitat si ca asteapta mereu invoirea mea de-a deveni feciorul lui de casa. ii raspunsei ca indur mai usor robia decat ocara. Totusi, mai apoi, la o noua infatisare a mea, el ma imbie sa primesc macar o imbunatatire a traiului. Primii, dar:
- Fara sa-mi ceri nimic in schimb, zisei.
- Nu-ti cer nimic; ce-ai vrea?
- As vrea sa ma plimb singur, seara, dupa stingere, prin gradina boiereasca.
- Vrei sa fugi?
- Nu. iti dau cuvant de cinste. Dar ma inabus, de doi ani de zile, in curtea muncilor, tot culcandu-ma odata cu gainile si fara sa mai vad un copac, luna, fara sa mai aud fasaitul frunzelor batute de vant. Cred ca am sa mor.
- Esti slobod sa te plimbi cu incepere de maine. iti mai dau o coliba a ta, ca sa te culci singur; si poti sa-ti ceri mancarea la bucataria garzii.
- Prea bine, zisei.
- Atata stii tu sa multumesti?
- Dar ce trebuie sa fac?
- Sa-mi saruti mana, daca nu poala giubelei!
- Asa ceva n-am facut in viata mea!
Arhontele facu haz de mine, imi dadu una pe umar si ma trimise sa-mi vad de treaba.
La inceput, aceasta indulcire a robiei mele imi umplu pieptul de voiosie, dar nu pentru multa vreme, caci si aici domnea aceeasi nemernicie. Nenumaratele chioscuri de vita si de hamei; tufisuri de trandafiri si de liliac; plopi rasfirati ca stejarii ori drepti ca brazii, dar ca si arnautii, ca si caii pe care ii slugaream, tot asa si crangul acesta se inabusea de lipsa de aer si de trandavie. in afara lui si de jur-imprejur, un zid, inalt de trei stanjeni, se opunea dobitoceste la tot ce era libertate si viata. Nici o pasare cantatoare. Ciori si vrabii. Vantul, acest calator inaripat care vorbeste oamenilor slobozi in toate limbile pamantului, nici nu catadicsea sa se coboare in groapa asta de nenorociri; doar varfurile plopilor ii mai ascultau suieratul plangator. Luna, ea insasi, se intuneca pe cer cand aluneca sfioasa pe deasupra acestui lacas de falsa fericire, in vreme ce strajerii se plimbau in sus sin jos, tot asa de nepasatori ca si cum s-ar fi aflat intr-un beci, in vreme ce lautele de la ospatul stapanilor isi miorlaiau bucuria ofticoasa si in vreme ce eu ma strecuram printre trunchii sclivisiti ai copacilor, gandindu-ma la ce era dincolo de zid: Cosma, Ilie si amintiri, al caror alean imi rupea inima.
Mergeam pe al cincisprezecelea an. intr-o zi de trist septembrie, mare zarva in curte, misunare a puitei omenesti: arhontele pleca intr-o calatorie de-o luna. Fusei chemat de el. Gata sa se urce in faiton, imi sopti, punandu-si manusile:
- Sa nu incerci sa fugi... Nu-i cu putinta. Am dat porunca sa traga in tine.
- stiu, zisei.
si cei patru cai o smucira din loc.
Numaidecat lefegii isi luara nasurile la purtare si se umflara in pene, consfintind zicatoarea: "Cand pisica nu-i acasa, soarecii joaca pe masa". N-aveau nici o teama de umbra de pisoi care ramasese acasa, un frate mai mare al arhontelui, o momaie, un motan rebegit de prea multa goana pe acoperisurile de altadata.
in lipsa asta a arhontelui, Cosma imi dadu intaiul semn de viata. intr-o dupa-amiaza, un batran turc cu barba alba, un alvitar, se opri dinaintea portii mari si isi arata marfa. Albanezii tabarata pe alvita. Era zi de sarbatoare. Robii se odihneau, care cum credea. Eu ma aflam langa zaplazul care despartea curtea muncilor de cea boiereasca. Strigatele puternice de: "Alvita! alvita!" pe care le scotea negustorul turc facura sa-mi bata inima aprig. Ma cocotai pe gard si privii. Da! nu ma inselasem, era batranul Ibrahim, pescuitorul de raci si omul nostru de incredere. El ma vazu si duse mana la buze, in semn de prietenie sincera. Apoi, cu o indrazneala de necrezut, isi deschise drum printre cele doua randuri de strajeri, ce-si lingeau degetele:
- Ei bine, striga el pe turceste, de ce n-as duce sa guste o bucatica de alvita si baiatului ala de colo! ii lasa gura apa!
si sub nasul arnautilor, uluiti de atata cutezanta, strabatu curtea cu pas de voinic, intinse alvita si zise tare:
- Na, baiete, mananca si tu! stiu ca n-ai parale sa-ti cumperi, dar eu iti spun ca o sa ai negresit in primavara viitoare!
- De unde stii tu c-o sa aiba in primavara viitoare? se rasti la el capetenia garzii, cand fu din nou la poarta.
- Ei, facu Ibrahim, am zis si eu asa!... De ce sa nu faci inima buna unui copil, daca nu te costa nimic? Robii au si ei dreptul la speranta.
Zicand acestea, isi puse tanturul cu alvita pe cap si pleca strigand:
- Alvita si speranta pentru gurile amare!...
Fugii in coliba mea, ametit de cuvintele lui Ibrahim: in primavara viitoare. Cuvinte de vraja! Ziua si noaptea palpaira, sub ochii mei infrigurati, ca o licarire a sperantei de libertate. Dar cum aveam sa fiu liberat? Doisprezece arnauti, schimbati la fiecare sase ceasuri, faceau de straja. Alti saizeci se odihneau, petreceau ori dormeau, gata, la un semn, sa navaleasca cu armele in maini. Cum indrazni-va Cosma, cu cei treizeci de oameni ai lui, sa atace o asemenea cetatuie, aparata de ziduri si de armata?
Dupa o luna de la plecare, sosi stirea la curte ca arhontele, care era la Stambul, se va intoarce numai dupa o alta luna si la sfarsitul acestei luni sosi, cu mare taraboi.
Taraboiul sta in faptul ca nu se intorcea singur si ca o femeie il insotea.
Toata sleahta de lefegii fu insirata pe doua randuri, de la poarta ferecata pana la pridvorul mare. Arhontele si draguta lui strabatura parcul, inmuiat si sumbru, zambind ca niste suverani, in vreme ce saptezeci de pistoale, repetandu-se de cate zece deodata, fulgerau, cu nevinovatie, cerul plumburiu al acestei toamne. Pititi dindaratul zaplazului, cautam si noi, vitele de povara, sa zarim ceva printre crapaturile scandurilor, dar nu vazuram mai nimic.
Chiar de-a doua zi se spunea din gura-n gura ca ibovnica stapanului nostru era mandra ca una din cele trei sute de cadane cari populeaza haremul sultanului.
Timp de trei zile indragostitii nu dadura nici un semn de viata. A patra zi, soare si vreme rece de noiembrie. Porunca sa ne spalam curat, sa ne punem straiele de sarbatoare si sa ne adunam, mari si mici, in curtea de onoare. La namiezi, ne infatisaram cu totii. in jurul meu, tacere si teama. in afara palcului nostru, garda arvanita.
Un cavas deschise usile. Arhontele, stralucitor de fericire, apare, sustinand bratul amantei lui, si amandoi inainteaza pana la marginea pridvorului. El poarta o alagea de matase albastra, brodata cu alagrecuri de aur la maneci si la poale. Dansa, o hlamida de ermelin, iar deasupra fruntii, o diadema de diamante. Parul ei e negru ca abanosul, precum si sprancenile, genele si ochii; iar pielea, oachesa si catifelata.
Arhontele ne vorbeste intr-o romaneasca stricata:
- Fromosa domnita, che vedeti langa mine ieste fidantata mieo, sotia mieo peste tintisprezete zile, si stipuna vostru cu intepere de astazi. Domnia-sa ieste pumunteanca; numele seo ieste Floritica. Linga domnia-sa, am sa uit natia mieo, ca sa iubesco la dansa. Am sa fio rumun. Haideti, hodiniti-va trei zile, muncati bine si beti vin in sanatatea domnia-sa!
O grohaiala de dobitoace, fara glas, umplu aerul cu strigatele: "Sa va traiasca domnita!" "Sa fiti fericiti!" "O sa rugam pe Domnul sa va dea sanatate!"
Cativa se aruncasa cu fata la pamant si pupara tarana curtii. Altii plangeau de bucurie, sarmanii. si turma se retrase in cocinele ei, ca sa gaseasca niste jgheaburi pline cu o balaceala mai omeneasca, cate-un cinzec de rachiu imputit si cate-o oala de vin fara haz. Singura odihna fu mai de isprava, dar si ea folosi tot arhontelui, caci timp de trei zile robii sai vorbira neincetat de bunatatea stapanului lor si se rugara lui Dumnezeu pentru dansul.
*
A doua zi dupa aceasta milostivire domneasca, tarziu in noapte, cavasul veni sa-mi spuna ca sunt chemat de stapanul lui.
intr-o odaie mica si joasa, cu dusumeaua si zidurile in intregime acoperite cu scoarte romanesti, arhontele si Floricica mistuiau in tihna, lungiti pe doua mari blani de urs, ale caror capete se sprijineau pe suluri de catifea rosie. Patru lumanari de ceara ardeau tainic intr-un sfesnic de argint si amestecau mirosul lor de miere, mirosurilor de cafea turceasca si de tutun macedonean. O soba taraneasca, spoita cu var, incalzea incaperea.
Peste tot perne si scaunase in neoranduiala.
Fusei primit ca un om slobod. Fericita pereche sfarsise de fumat narghilelele si cand intrai ma intampina cu un:
- Buna seara, Irimio... aproape intr-un glas. Floricica se rostea intr-o greceasca desavarsita.
Frumusetea ei ma inmarmuri. O floare de scaiete, in plina imbobocire. Gingas invaluita intr-un halat de casmir portocaliu, care lasa sa i se vada glezna-i de caprioara, trupul ei era tolanit cu multa cuviinta. Obrazul, lunguiet, nu avea nici o urma de sulemeneala, iar parul, pieptanat pe spate, nici o mestesugite. Ea ma privi cu ciudatenie, aproape miscata. Ma simtii coplesit de ochii ei mari.
- Irimia, imi zise arhontele, ai noroc; logodnica mea a aflat de povestea prinderii tale si s-a induiosat. Dansa ar vrea sa stie daca-ti cunosti mama. Raspunde-i si fii cuviincios.
- Sunt fiul codrului... Nu cunosc nici mama, nici tata... Cosma m-a crescut.
Floricica parea ca lupta cu un nod in gat. Ea ma intreba cu glas tremurator, dar gingas si armonios:
- stii tu, Irimia, cine te-a dat lui Cosma?
- Nu stiu. El m-a gasit in padure pe cand aveam doi ani, m-a pus in dasaga si m-a hranit cu must de carne...
La raspunsul acesta al meu, ceva neinteles se petrecu: Floricica, dintr-o singura sucire a corpului ei de sarpe, se intoarse pe pantece, isi infunda fata in perna si hohoti in plans. Arhontele fu miscat si stingherit de intamplarea asta:
- Ce e, draga mea? De ce plangi? si, intorcandu-se spre mine: Poti sa te duci.
Dupa doua zile fusei chemat din nou, la aceleasi ceasuri si in aceeasi odaie.
Floricica era cam ofilita si imi zambea dragut. Arhontele, multumit, se plimba cu mainile in buzunarele unei haine largi, imi zise:
- Iata, Irimio, logodnica mea vrea sa te faca feciorul ei, numai pentru slujba ei.
- Da! Irimio, zise dansa binevoitoare, dar serioasa; vrei sa ma servesti?
- Cocoana, strigai eu necajit, am raspuns demult arhontelui ca mai bine mor decat sa ma fac feciorul cuiva, oricine ar fi!
- Dar te-am lua cu bunatate, ca pe un fiu al... codrului, facu ea cu blandete.
- N-am nevoie de bunatatea voastra, si daca vreti sa stiti tot, ei bine, aflati ca va urasc din suflet. Sunteti vrajmasii mei.
Arhontele voi sa vorbeasca, dar ea il opri si ma intreba:
- si eu sunt vrajmasa ta, Irimio?
- si tu, da! Tu esti femeia acelora care vor sa omoare pe oamenii liberi! Cu ce drept ma tineti inchis aci de mai bine de doi ani, cand eu vreau sa traiesc aiurea, cu Cosma?
Dansa pleca fruntea in pamant si o sprijini in palma. Arhontele striga, cu vioiciune:
- Nu vreau sa omor pe nimeni, dar Cosma si banda lui sunt niste hoti!
- Tu numesti "hoti" pe oamenii care nu vor sa fie slugile tale? Ori iti inchipui ca pamantul a fost facut numai pentru gustul tau?
El se intoarse catre amanta lui:
- ti-am spus, draguta, ca nu-i nimic de facut cu incapatanatul asta! Plecai. si aici se oprira incercarile lor de a face din mine un slugoi.
Iarna grea... Amortire... Cracile copacilor, chioscurile se indoiau sub povara chiciurei si a zapezii. Curtea era scufundata in tristete, dar tristetea asta nu se datora numai cumplitei vremi. Credincioasele slugi ale arhontelui ne spusera ca viata acestuia devenise un iad, ca Floricica ii facea zile fripte si ca nu trecea zi fara certuri naprasnice. stirea asta lamuri lipsa oricarei petreceri si amanarea la sfantu-asteapta a nuntii pe care toata lumea o credea apropiata.
intr-o seara, ma aflam in coliba mea, pe care crivatul o zgaltaia cu furie si priveam la focul din vatra, cu o patimasa sete de deznadejde. Judecam, pe atunci, ca un om matur si stiam sa cumpanesc viata si oamenii cu o limpezime pe care incercarile traite mai tarziu nu putura s-o intreaca.
Astfel, cu ochii tinta in vapaia flacarilor, mintea-mi cerceta cu raceala starea mea de fapt. Ma vedeam venit pe lume datorita unei placeri trecatoare a lui Cosma, una dintr-o mie. Ma vedeam lancezind printre dobitoace, datorita vointei lui de-a da piept cu potera, cand mult mai cuminte ar fi fost daca am fi ascultat pe Ilie, care ne sfatuia sa dam dracului contrabanda si sa fugim prin balti. Acuma, un alt gand ma chinuia: banuiala ca Cosma nu suferea indeajuns de robia mea, ca isi vedea de traiul lui slobod si voios, sinchisindu-se prea putin de soarta altora, apropriindu-si tot ce-i poftea inima si razandu-si de viata lui, ca si de-a acelora pe cari ii strivea in juru-i. si atunci prinsei pica pe Cosma, il urai ca pe un dusman.
Un dezgust amarnic ma sugruma. Viata nu mai avu nici un rost. inchisoare ori codru liber, placere ori suferinta mi se infatisara ca niste lucruri deopotriva de zadarnice.
Focul de crangi se potolea cu incetul, ca si dorul meu de-a trai. in clipa asta, usa colibei se deschise. Floricica aparu.
Era infasurata intr-o lunga suba de vulpe, cu gulerul ridicat deasupra unui sal care-i acoperea capul si din care chipul reiesea ca o icoana de Sfanta Fecioara. Ochii, scufundati in orbite, si fata brazdata de suferinta, ma induiosara. Dupa ce se scutura de zapada, cazu sfarsita pe marginea patului meu netrebnic... Ma grabii s-o poftesc pe scaunas, langa foc... Ea tacu, ca si cum n-as fi spus nimic si ma privi... O privii... Ne priviram indelung. .. Apoi, ii intorsei spatele si n-o mai luai in seama; o uitai. Ce e un frumos chip de Sfanta Fecioara, intr-o suba de vulpe, cand ai cincisprezece ani si lancezesti in robie?
intr-un tarziu, doua maini, mai catifelate decat cea mai plapanda catifea, imi cuprinsera obrajii, pe la spate. Floricica se tangui cu cuvinte insuflate de Dumnezeu si cu un glas care venea din cer:
- Fecioras al codrului!... Fecioras din dragoste! Tu esti rodul inchipuirii. Esti frumos; esti priceput; esti mandru si vrei mai curand moartea decat robia... Te vestejesti intr-o coliba ocolita de ziduri inalte, cand tu ai drept la palatul fara stavila, pe care tufele il dureaza pe munti... Ochii tai se pironesc pe o ticaloasa vapaie de crangi, cand ar trebui sa se oglindeasca in pojarurile codrilor... si de pe inaltimile unde plutesc vulturii, te-ai prabusit intr-un grajd... Dar poate ca e drept sa fie asa: copiii ispasesc deseori pacatele parintilor lor.
- Cine esti tu, fermecatoareo, care crezi ca copiii trebuie sa ispaseasca pacatele parintilor lor?
- Eu sunt aceea care a cautat fericirea intreaga, care a voit sa viseze cu ochii deschisi in soare si care si-a ars ochii!
O rasuflare parfumata imi atinse obrazul; buze infrigurate imi sarutara fruntea si Floricica disparu asa cum venise. Focul adormi... Coliba se intuneca.
*
Bland sfarsit de martie... Nevoie de-a te intinde, de a casca si de-a asculta ciocarlia. Dar nici fulg de ciocarlie la curtea arhontelui Samurakis. De la cele mai mici ganganii, care furnicau pe pamant, de la robi, cai si arnauti, care partaiau de-a valma ori pe rand, si pana la arhontele insusi si la Floricica lui, toata lumea asta simtea trebuinta de a iesi din crapaturile ei si de-a se misca afara.
Arhontele nu se misca prea mult; in schimb slobozea neincetate si puternice ragaieli de porc ghiftuit cu porumb, caci statea lungit pe o sofa pusa in pridvor si mistuia la aer de primavara. Ochii lui, pe jumatate inchisi, se pironisera pe intrarea cea mare, pazita de uriasii sai armati. Mai la o parte, Floricica broda batiste, iar eu, intre dansa si arhonte, le vorbeam de munti, de sesuri, de codri, de tot ce imbie la viata, caci tot ranind la baligar si degerand intr-o coliba, intelesesem ca e mai bine sa tii tovarasie unei ibovnice de arhonte si sa te culci intr-un palat. Da, ma invoisem; sfarsesti mai totdeauna prin a te invoi, cand ti se freaca prea mult spinarea cu o tesala. Dar nu faceam nici o slujba si nimanui. Faceam pe micul arhonte, in necazul arnautilor si spre uluiala robilor.
Boierul imi asculta palavrageala si era ingaduitor.
- Ia spune-mi, Irimio, Cosma n-are frica de potera mea?
- El isi bate joc de potera ta.
- Dar tot o sa-l prindem noi odata, si atunci grozavul Cosma va avea sa aleaga intre streang si slujba mea.
- Nu te va sluji; streangul ii va parea mai dulce.
- Ce gogoman! si de ce i-ar fi asa de greu sa slujeasca pe un domn ca mine? L-as privi ca pe un om liber, numai ca sa am pe Cosma la curtea mea.
- Arhonte, oamenii liberi n-au domni, si domnii nu pot sa aiba oameni liberi la curtile lor: e ca si cum ai voi sa vari un pepene intr-o sticla.
- Ei bine, daca e asa, am sa-l spanzur!
- Cand l-ai prinde...
Sub caldura soarelui, aburi se ridicara de pe pamantul umed. in fata portii aparura doi oameni. Erau doi din acei calugari calatori de la Ierusalim ori de la Sfantu Munte, foarte numerosi in tara, care cersesc pentru manastirile lor. inalti si voinici, ca arnautii, ei purtau plete si barbi lungi si roscate, aveau fetele aramii, sutanele in zdrente, cizme pline de noroi si erau incarcati cu dasage. Unul tinea la subsuoara cutia de tinichea, pecetluita si incuiata cu lacat, in care se pun banii; celalalt, cel mai voinic, purta condica in care se inscriu obolurile si numele celor cu inima crestineasca. Acesta din urma striga pe greceste, cu glas puternic, de indata ce zari pe arhonte in pridvor, si graiul lui facu pe Floricica sa ingalbeneasca, iar eu recunoscui pe Cosma si pe Ilie:
- Fericit fie multrenumitul prin marinimia lui arhonte Samurakis! Fericita fie nobila lui sotie, cea mai virtuoasa femeie de pe pamantul romanesc! Ca niste smeriti slujitori ai Domnului, cum suntem, petrecandu-ne toata viata in posturi si rugaciuni pentru slava lui Dumnezeu si odihna sufletelor, venim, cu frunti plecate, sa cerem marelui arhonte ingaduinta de-a ne lasa sa-i sarutam poala halatului, stiind ca niciodata om n-a batut la usa lui fara sa iasa incarcat de daruri!
Strajerii, obisnuiti cu asemenea musafiri, ramasera nepasatori si privira statura uriasa a vorbitorului. Arhontele se ridica, zambitor si magulit:
- Fiti bineveniti, cucernici calugari! si apropiati-va!...
Cu o prefacatorie de care nu i-as fi crezut in stare, Cosma si Ilie se aruncara la picioarele arhontelui. ii privii de aproape: erau de nerecunoscut. Facandu-mi cu ochiul si miscand din mustata, Cosma adauga:
- Cer cu umilinta iertare iubitului domniilor-voastre fiu de a-l fi uitat sa-l herestisesc; fericit fie si dansul si sa-i dea Domnul intelepciunea tatalui, zile lungi si mostenitori care sa duca in vecii vecilor numele de Samurakis!
- Va multumesc, bravii mei, pentru bunele voastre urari. Fiti, timp de trei zile, cinstitii mei oaspeti, gazduiti si slujiti cu bunavointa. Pentru care manastire strangeti bani?
- Pentru manastirea Sfantu Gherasim de la Sfantu Munte, raspunse Cosma, mancand din ochi pe Floricica, ce-si intorcea privirea ca de la soare.
- Ciudat! facu arhontele. N-am mai vazut calugari ca voi; n-ai zice ca va petreceti zilele in posturi si rugaciuni, ci mai curand s-ar zice ca inghititi boi intregi si beti rauri de vin!
- Sfantul Duh, de care suntem purtatori, e cea mai buna hrana a noastra, arhonte!
- Minune adevarata! Nu stiam ca Sfantul Duh e asa de hranitor. La ce slujesc banii, atunci?
- O, arhonte! zbiera Cosma: cu banii noi duram biserici Domnului si le intretinem, cumparam untdelemn pentru candele, lumanari, tamaie, precum si vestminte in aur pentru mucenicii credintei crestine... atatea lucruri sfinte trebuincioase odihnei sufletului nostru!
- Ei bine, pentru odihna sufletului nostru va daruiesc patru galbeni imparatesti. Arhontele vari banii in gaura cutiei, pe care o tinea Ilie; apoi luand condica, isi iscali numele.
- Ia te uita! facu el, citind iscaliturile celorlalti donatori: ati fost la carc-serdarul Mavromihalis, la arhontele Cutarida... si ei nu v-au dat decat zece zloti de argint? Ce zgarcenie!
- Adevar graiesti, darnice arhonte! Fiecare isi cumpara in cer locul ce-l crede de cuviinta.
- Al lor n-are sa fie prea cuviincios!
- Amin! Singur stralucitul nume la domniilor-voastre va fi sapat cu litere de aur pe marmora din altarul manastirii, unde se afla icoana Sfantului Gherasim, impodobita cu vestminte de aur curat, cantarind treizeci de kilograme. si ca sa va dau o dovada de recunostinta noastra, voi rosti un Chririacodromion.
Retragandu-se trei pasi, cu pieptul scos afara, barba si sutana-n vant, jeratic in ochi, Cosma tuna:
- O singura data traieste omul pe pamant! si pamantul e al nostru. Pentru noi l-a facut Domnul! Pentru noi, rodul arborelui si umbra lui. Pentru noi, raza soarelui, zeama strugurelui si carnea berbecului. Pentru noi, crangul cu pini si mandrele ciobancute, cu sanii impietriti de vanturi, cu ochii cutezatori si cu dorintele nemasurate. Pentru noi, tot ce se infatiseaza vederii si din toate trebuie sa gustam: Domnul a voit-o, si omul are nevoie. Dar nenorocire aluia care si-o insusi mai mult decat poate sa muste cu cele doua randuri de dinti ai sai! Semenii sai vor fi lipsiti de partea ce li se cuvine, si Domnul se va mania. Atunci El va trimite ciuma in palatele cu ziduri de clestar; va slobozi pe intemnitatii din fortarete, care vor parjoli orasele stralucitoare si va face in miez de noapte sa rasara banditii codrilor in odaile de culcare ale boierilor, paziti de slugi armate pana-n dinti!…
Cititorilor mei din Romania
Mos Anghel
Moartea lui Mos Anghel
Cosma
Cosma (continuare)
Cosma (sfarsit)
Aceasta pagina a fost accesata de 2676 ori.
