Moartea lui Mos Anghel

Moartea lui Mos Anghel

de Panait Istrati



Pe drumul desfundat de ploi primavaratice, care duce de la Braila la Baldovinesti, caruta cu doi cai a lui mos Dumitru hurducaia groaznic. Adrian, asezat pe chilna, alaturi de unchiul sau, se planse acestuia de dureri in pantece si-l ruga sa inceteze trapul. Caii, multumiti de-a nu mai alerga, stranutara in aerul proaspat al diminetii si o luara la pas. Atunci, in linistea care urma zgomotului de fierarie desurubata, Adrian isi indrepta corpul intepenit si privi cu desfatare la campia neagra si tacuta a acestui mijloc de martie, inca amortita de lungul somn al iernii.

Mos Dumitru, desi taran de isprava, cinstit si deschis, era cam posac de felul lui si avea obiceiul, uneori, sa caute imprejur cu coada ochiului. Curios de a-si revedea nestatornicu-i nepot, pe care-l crescuse pana la varsta de sapte ani si care sosea acum dintr-o calatorie prin Egipt si Siria, el il cerceta in ascuns. Adrian baga de seama si se simti stanjenit in placerea lui.

- Unchiule, ii zise cam cu asprime, daca cumva vrei sa stii ce fac in clipa asta, n-ai decat sa te intorci spre mine si sa ma privesti in voie, nu pe furis, ca politistii. E un lucru neplacut.

Drept raspuns, mustratul scoase din buzunar "chisca" cu tutun si se puse sa-si rasuceasca pe-ndelete o tigara; apoi, mai mult in zeflemea, i-o intinse nepotului sau, stiindu-l in neputinta de a fuma tutun negru. Adrian multumi si aprinse o buna tigare egipteana.

- Tu nu mai esti acuma de-ai nostri, facu taranul, izbind cu amnarul in cremene, ca sa aprinda fiului.

- Iarta-ma, unchiule!... Am uitat sa-ti dau sa aprinzi. Iar dupa o clipa, cu ochii tinta in zare, adauga: E din pricina ca-s turburat de multe lucruri... Mai intai, intoarcerea mea prapastioasa, care a facut atata suparare mamei... tarina asta neagra, pe care o uitasem... si mai ales gandul de a revedea pe mos Anghel in halul in care zici... Ia spune-mi, nu stii de ce ma cheama?

- Nu stiu... M-a instiintat ieri-seara, printr-un caraus, ca vrea sa te vaza musai in ast' dimineata.

- Mai tine deci carciuma?

Dumitru cata la el, ca incremenit:

- Nu cumva esti zevzec?! Cand iti spun ca de trei ani e la pat si ca-l mananca viermii de viu, n-ai vrea, poate, sa se scoale si sa dea de baut drumetilor? inainte de toate, n-a mai ramas decat scheletul de el; si, pe urma, a baut tot, tot... Baut singur!

Adrian se cutremura si pali. Dumitru voi sa-l imbarbateze:

- Cata sa fii tare, daca nu vrei sa dai in vo boala iesind de la el. De buna seama, nu-i gluma sa vezi un om in halu ala. El ii mai rau ca Iov. Dac-ar trebui sa credem spusele lui popa stefan, Iov cica s-a sculat din bolesnita si si-a regasit, in viata, copchiii morti si vacile furate, da' Anghel n-o sa mai gaseasca nimic si n-o sa se mai scoale niciodata. De la Iov incoace, vremurile s-au schimbat; Dumnezeu nu mai face minuni. Poate ca tot din vina noastra.

- Cine-l ingrijeste? intreba Adrian, gatuit de groaza.

- Nimeni... Adica da; are un baietoi pe langa el; nu cred sa-l cunosti. De cati ani n-ai mai calcat prin catun?

- De vreo sase ani.

- Ei bine, iata ce s-a petrecut:

Acum vo patru ani, un baiat a venit sa se pripaseasca in sat. De unde? Dumnezeu stie... Balbaie asa de tau, ca nu-i chip sa-i prinzi o vorba din zece. Ni s-a facut mila de el. Cativa crestini l-au adapostit, l-au hranit, si-au cautat sa-l faca sa castige codrul de mamaliga. Dar Dumnezeu a fost nemilostiv cu el; sarmanu' baiat, nu era in stare sa pazeasca nici macar doua oi; le pierdea si venea acasa cu batul si dasaga, urland si dand din maini ca un luat de duca-se pe pustii. Nimeni nu-ntelegea un cuvant din tot ce blogodorea. Asa ca a starmocit pe la toate usile si a mancat tot felul de chelfaneli. La urma s-a pomenit in tarana drumului. Anghel l-a luat pe langa el si a pus pa jandarmi sa afle de unde s-o fi izvodit, dar fara folos. Acuma se zvoneste ca i-ar fi lasat in ascuns ce i-a mai ramas din avut, prea putin lucru, de altfel, caci butoaiele sunt goale si crasma-i paraginita. Da' si mostenitorul nu face mai mult decat crasma si decat butoaiele. Slujba lui, nu face nici ea mai mult decat trebuintele stapanului, si din partea asta, e de vazut ceva nemaipomenit pa pamant.

Iarna, ca si vara, baietanul e afara la jocuri, si ca sa nu se-na-buse langa bietul frati-meu, care e un hoit viu. Anghel, tintuit de boala, cu trupul numai rani nesimtitoare, are nevoie sa-si bea paharelul de rachiu, la fiece sfert de ceas. Dar nu mai poate ridica clondirul si nici glas n-are sa strige pe baiat, care-i mereu pe-afara. Atunci, ce i-a trasnit prin cap? Ei bine, si-a luat un tignal ca acela al vardistilor; si cand il apuca nevoia de bautura, incepe sa fluiere. Baiatul cunoaste soroacele si vine la pont, ca un ceasornic, sa se joace pe langa fereastra deschisa si sa traga cu urechea la tignal. Asta, in timpul verii. Iarna, ferestrele sunt batute-n cuie; toate crapaturile astupate; iar natangu alearga cu sania. Ce-i de facut? Sa intri si sa iesi mereu, asta raceste odaia si sacaie pa argat. Iaca cum intr-o zi bolnavul baga de seama ca o gaura de marimea unui pahar strabatea peretele in dreptul ferestrei. Un somoiog de paie tine gaura astupata impotriva frigului. Firmieru o destupa numai cand trebuie sa asculte. Bineinteles, uneori mai uita si el sa vie la tanc. Atunci, Anghel, singur cu soarta lui, cam fluiera mai mult decat se cuvine, ca sa-si aiba papaciocu. Da' el stie sa ierte. si dac-ar vrea sa faca altfel, n-ar putea. Pripasitu asta e un trimis al Domnului ca sa ingrijeasca pe un om putred: iar bolesnita fratelui e facuta sa dea mijloc de trai unui pribeag fara cuvant... Baga de seama, apropiindu-te de crasma, vesteste-te, nu incerca sa intri fara voia nazdravanului, ca te plesneste ca mutu! Nici nu stii cand te pomenesti cu ciomagu-n frunte. Umbla nedespartit de bat.

Caruta se opri la o raspantie. Mos Dumitru zise:

- De aci poti sa te duci pe jos.

- Matale nu mergi? intreba Adrian.

- Nu... Am treaba... E si mai bine sa te duci tu, singur.

Adrian isi lua buna ziua de la unchiu-sau si se indrepta spre carciuma lui mos Anghel, pe care si-o inchipui mai jalnica decat casa mortului.

Drumul era noroios; pasii se scufundau ca intr-o coca lipicioasa. Dinainte-i si de jur-imprejur, intinsa singuratate neagra, rece, umeda, presarata ici si colo de casoaie albe cu ferestre albastre. De prin toate hoarnele ieseau lungi coloane de fum.

Adrian avea acum douazeci si cinci de ani. in ultimii sase ani, el nu petrecuse decat doar cateva luni pe an in orasul sau; restul vremii, o parte la Bucuresti, unde se avantase nebuneste in miscarea socialista, iar cealalta parte, in strainatate, unde viata lui aventuroasa pricinuise multa suparare mamei sale si lui mos Anghel, care cerceta de aproape faptele nepotului sau.

inversunatul alcoolic incercase in repetite randuri sa aiba o intrevedere cu nestatornicul pribeag, care facea de toate si nu se oprea la nimic, dar nu fusese chip sa puna mana pe el. Adrian aparea si disparea ca o aratare.

De asta data fu apucat la timp; Dumitru venise dis-de-dimineata sa-l ia cu caruta. A trebuit sa cedeze.

Da, sa cedeze. Caci nu cu draga inima se ducea el sa vada pe omul cu soarta inspaimantatoare. Frica lui era acum mai apriga decat in seara aceea de Pasti, seara "impacarii" celor doi frati. I se parea ca se infatiseaza dinaintea unui tribunal, unde faptele sale aveau sa fie judecate si de unde avea sa iasa osandit.

"isi cere basamacul fluierand dintr-un tignal..."

El se opri la amanuntul acesta, care i se parea o culme a nenorocirii unchiului sau.

Tot rumegandu-si gandurile si tot intrebandu-se de ce o fi tinut musai bolnavul sa-l vada si sa-i vorbeasca, el se pomeni pe neasteptate dincolo de catun, la vreo suta de pasi de ceea ce s-ar fi putut numi altadata o dugheana. Atunci isi domoli pasul si cerceta locurile, cu rasuflarea gafaind de emotie. Curiozitatea lui dorea mai intai sa descopere pe faimosul baiat, infirmier si cerber, care era mereu pe-afara. Cu ochii sai miopi, cata imprejurul casei. Nimic nu se misca. Departe, pe drumul Galatilor, cativa carausi se strigau intre ei, in vreme ce, sub un cer de plumb, nenumarati corbi invarteau hora, facand singuratatea si mai pustie.

Adrian se apropie ca un vinovat, cu infrigurare. El vazu ca acoperisul carciumii era pe jumatate refacut cu stuf nou. Din marea perdea care adapostea pe vremuri vitele carausilor, nu mai ramasese nici urma. in locul ei, o capita de paie umede, turtita. insasi carciuma se scufundase de vreo palma in pamant. Usa si cele doua ferestre se aplecasera intr-o rana. Cat despre geamuri, starea lor de murdarie intrecea pe-a acelora sparte pe vremuri de mandrul stapan al mandrelor acareturi arse. ,Aci trage de moarte acum omul care a iubit atat de mult curatenia!" gandi Adrian.

Nevazand nici urma de baiat, se indrepta spre usa. in clipa asta, caraghiosul de pazitor aparu de din dosul capitei, amenintand cu o bata mare si bodoganind, ca un fel de chelalaiala de caine batut, un sir de vorbe neintelese. Adrian, linistit, se opri in fata acestei aratari putin obisnuite.

imboborojit cu o scurteica in zdrente, care-i ajungea pana la genunchi, lung in craci ca un cocostarc, cu picioarele goale si pline de noroi, baiatul acesta ducea cu greu, pe un gat subtire si intins, o capatana in forma de dovleac turtit care se clatina neincetat intre umeri. Adrian il privi cu mirare si dezgust:

- Vreau sa intru la unchiu-meu, zise dansul. Drept orice raspuns, starpitura ii impiedica trecerea si ameninta cu ciomagul; apoi, asigurandu-se ca strainul n-avea de gand sa patrunda cu sila, deschise, disparu inauntru si trase repede zavorul.

Adrian vazu somoiogul care astupa gaura din perete, il scoase si lipi urechea. O sporovaiala asurzitoare, dobitoceasca si pe nerasuflate, ii izbi auzul, dar vocea lui mos Anghel nu razbi pana la el.

in sfarsit, usa carciumii scartai in tatani si ciudatul odagiu pofti pe tanar sa intre, aratandu-i drumul cu o intinsatura de brat caraghioasa si troica in acelasi timp.

Adrian se pomeni in vechea crasma, care nu mai era acum decat un depozit de ramuri taiate pentru foc. Tejgheaua de stejar, stralucitoare altadata, zacea sfaramata intr-un colt, precum si o gramada de clondire, carafe si pahare cu toarta. Printr-o mare spartura a tavanului se vedea cerul. Hruba se prabusise; un miros greu de mucegai umplea aerul. Ploile si zapezile transformasera pamantul batatorit intr-o mlastina. Locurile astea mute isi racneau atat de tare deznadejdea, incat Adrian se simti pironit locului. El isi zise, cu inima sagetata de privelistea acestei naruiri a unei vieti de om harnic: "si aci nu-i decat tinda!"

Biruind gandul ce-i venea de-a o rupe la fuga, el deschise usa odaii bolnavului. Naprasnica duhoare de hoit si de privata. Ochii sai, intepati de tipirig, se inchisera, lasandu-i de-abia vremea sa vada de pe la spate, o tigva lustruita ca o basica umflata, precum si un brat, cu pielea pe os, ce atarna pe marginea patului plin de toale scarnave.

Adrian se lasa in genunchi si isi lipi fruntea de mana asta de schelet, rece ca gheata. Bolnavul nu se misca.

*


- Ridica-te... Adriene... si indura-ma...

Adrian se infiora. Nu era o voce de om, graiul barbatesc al lui Anghel, ci o miorlaitura iesita din nasul unui copil murind de oftica.

El se ridica cu palaria in mana si statu drept, smerit, in mijlocul odaii, in fata bolnavului. Bolnavul acesta nu era unchiul sau Anghel, ci un mosneag cu obraz de mumie; cu ochi mari, stralucitori, lipsiti de pleoape si scufundati in doua orbite goale; cu nasul lungit si subtiat ca un varf de cutit, cu buzele fripte si cu gura intredeschisa. O cununa de peri albi inconjura ceafa de la o tampla la alta. Barba, creata si neagra pe vremuri, nu mai era decat o invalmaseala de calti fumurii. impreuna cu cele doua brate de schelet care se balabaneau in manecile camasii, era tot ce se vedea aparand dintr-o gramada de saci, velinte si ghebe rupte. Era tot ce ramasese din mos Anghel.

...

- sezi, colo... pe scaun. ti-e scarba?

- Nu, unchiule; sunt nefericit de-a te vedea in halul asta.

- Esti nefericit... De ce? Eu nu sunt.

- Totusi, trebuie sa suferi groaznic!...

- Dezamageste-te, Adriene... Nu mai sufar deloc.. .Capul singur mai traieste... Restul... nu-l mai simt. S-a sfarsit cu... restul. Dar capul!... Ce minunat lucru!

Anghel tacu un moment, si privi tinta la nepotu-sau; apoi, cu incredintare:

- Trebuia sa mor de-acum trei zile... fiindca nu mai aveam nimic de cugetat, cand Irimia veni spre seara sa-mi spuna ca te-ai intors... Atunci am mai zabovit, asteptandu-te...

- Ce vorbesti, unchiule? Nu poti sa zabovesti moartea cand vine, afara numai daca nu cumva aveai de gand sa te omori!

- Asa e... incuviinta Anghel cu blandete; cunosc si eu legea asta fireasca... Dar, ia spune, nepoate: tu care stii atatea lucruri frumoase din carti, esti tu sigur ca lumea a sfarsit de-a invata?

- O, nu! fau Adrian; mai raman multe de invatat!

- Prea bine... si printre astea multe, poti sa socotesti si pe urmatoarea, de la unchiul tau Anghel: cugetul e mai tare ca moartea. El nu poate s-o inlature, dar poate s-o sacaie.

Tanarul crezu ca bolnavul aiureaza; il asculta din buna-cuviinta. Pe teasta lui chelita el vazu semnele ranilor capatate cu prilejul groaznicei ciomageli, a carei victima fusese in propria lui pravalie.

- Te uiti la capul asta sfaramat!... zise Anghel; ei bine, in locul meu, un om cu cugetul sovaitor ar fi putut muri de doua ori, caci prin cuget moare omul. Cand distrugerea se apropie, creierul tare se opune, lupta, se ia de piept cu moartea si, uneori, inlatura pentru moment sfarsitul. il intarzie. Asa, de bunaoara, in ziua snopirii mele imi dadeam bine seama de lesinul care venea, neinvins, si ameninta sa ma arunce in somnul nestirii. si cu toate ca lesinat la vedere, cugetul lupta teapan; auzeam tot ce vorbeau doctorii; nici o clipa nu m-am lasat cuprins de necunostinta care ar fi putut sa devina vesnica! Ma gandeam mereu la viata.


Anghel se opri un moment ca sa rasufle. Adrian crezu ca se afla in fata unuia din acei faraoni imbalsamati, din muzeul "Bulac", din Cairo, un faraon ai carui ochi redeschisi nu mai clipeau. Pielea obrazului, miscatoare, uscata, stravazatoare, lasa sa se vada toate oasele fetei deasupra carora aluneca, intinsa ca o foaie subtire de pergament, amenintand parca sa se rupa la fiece miscare.

si iata ca mana care sta ascunsa catre perete se ridica cu incetineala si duse la gura un tignal de cositor, legat cu o sfoara de degetul cel mic. Serios, grav, mos Anghel scoase cateva suieraturi scurte si des repetate. Se vedea bine ca suflarea nu venea din plamani, ci din gura. Bratul se odihnea pe toala care-i acoperea pieptul. Ochii, deschisi infiorator, catau la Adrian cu o strasnicie, de-ai fi zis ca vor sa-l pironeasca in zid.

- Vrei ceva, unchiule? zise tanarul, ridicandu-se.

- Stai la locul tau! Nu stii ce-mi trebuie.

in clipa asta, usa se deschise ca impinsa de vant si furiosul infirmier intra in odaie. Stapan si sluga schimbata o privire intelegatoare; apoi, acesta din urma lua un clondir cu rachiu care se afla langa pat, umplu paharelul si-l rasturna in gura bolnavului. Dupa care treaba disparu.

Adrian privise muteste la scena asta. El astepta o lamurire de la unchiul sau, dar acesta, neclintit, isi relua ideea:

- Te vad neincrezator si plin de bunavointa fata de ce-ti spusei... Nu ma supar: e greu sa intelegi ceea ce n-ai trait. Asculta, deci...

De trei ani de zile, n-am mai pus piciorul jos din patul in care ma vezi. Trei ierni, trei primaveri, tot atatea veri si tot atatea toamne de cand stau culcat pe spate si ma uit la tavanul asta innegrit. E vremea cea mai puternic traita din toata viata mea. De-un an nu mai mananc si nu mai dorm aproape deloc, iar de sase luni incoace, deloc, deloc; nici o faramitura de paine, nici o clipa de somn. in schimb, beau, beau rachiul asta. Ziua, baiatul mi-l varsa pe gat, dupa cum vazusi. Noaptea, ca sa nu pier si ca sa nu scol din somn pe sarmana fiinta, sug buretele ala de pe masa, pe care il imbibez cu rachiu. Dimineata e uscat ca iasca, ars de buzele mele...

Adrian isi acoperi fata cu mainile:

- Vai, unchiule, striga el, ce groaznica viata!...

- Groaznica, zici tu, nepoate? Groaznica? O fi... Dar e dreapta, potrivita soartei mele... Am voit fericirea intreaga, fericirea usuratica, indestularea carnii desarte... si ca s-o am, m-am zbatut aprig. Douazeci de ani de lupta, pentru ca sa dobandesc o femeie frumoasa, care adoarme mancand; acareturi infumurate, cari ard ca paiele; vite, cari dispar; copii, cari mor; aur, care-ti aduce lovituri de maciuca; o camasa curata, care e murdara a doua zi. Toate astea trebuincioase unui trup care s-a desprins de capul meu, care mi-e tot asa de strain ca si boarfele care-l acopar, trupul asta care putrezeste acuma, care nu mai e decat un hoit!... Am petrecut o viata de om, un sfert de veac, sclav al acestei putreziciuni, pe care as vrea s-o vad mancata de corbi, asa cum e in clipa de fata roasa de viermi. Un sfert de veac... si nici intr-un moment n-am bagat de seama ca aveam un cap, un creier, o lumina pe care putregaiul si viermii nu pot s-o atinga.


inabusit de sfortarea facuta, bolnavul tacu catva timp. Adrian, indurandu-i cu greu privirea, se intreba daca nu cumva unchiul sau avea sa-i faca vreo mustrare. Chiar asa era;

- Adriene!... Te-am chemat ca sa-ti spun ca sunt nemultumit de tine!..

Biciuit, tanarul tresari:

- Nemultumit de mine, unchiule?!... si de ce?

- Fiindca esti un desfranat!... Fiindca uiti lumina din capul tau si cuvintele mele de altadata!... Asta e ingaduit multor mii de oameni de rand, ca mine, dar nu tie. Adriene, m-auzi? nu tie! Creierul tau a cunoscut lumina din cea mai frageda copilarie. ti-aduci aminte cand, la cincisprezece ani - varsta la care atatia altii se joaca cu zmeul! - tu veneai la mos Anghel, in crasma lui curata si primitoare, sa-i vorbesti de tainele cerului si sa te faci iubit? ti-amintesti cum stateam, eu si bravii mei carausi, si te ascultam atarnati de buzele tale, de unde izvora intelepciunea cereasca?

Ah! Trecutul asta! il vad ca si cum ar fi fost ieri... Afara, zapada si crivat.. . in crasma, caldura binefacatoare, muncitori guralivi, dor de viata... Taiam slanina fara sa cantaresc, fara sa socotesc, fara calicie si turnam vinul cu o mana darnica, impinsa de inima... Mancam, beam, laudam pe Dumnezeu si te ascultam pe tine, care talmaceai fapturile ziditorului, inmulteai lumile, masurai stelele si-ti bateai joc de prostia popeasca!... Ha!... ha!... Asta-mi placea!... Le placea si carausilor. Cate unul intreba: "Cine e baiatul asta care graieste ca o carte?" "Cine sa fie altul decat nepotul meu! raspundeam eu, mandru de tine... si de mine, care nu stiam nimic. E singurul fecior al sorei mele mai mari, o dragastoasa care n-avea pereche la douazeci de ani!" si insfacand urciorul, umpleam, de la mine, bardacele de lut care sufereau de seceta ca tarina parjolita de soarele lui Cuptor!...

..............................

Dar, hait!... Departe, departe de mine, aste cumplite amintiri!.. . Iar tu, Adriene, nepoate, tu trebuie sa ma asculti, tu imi datoresti supunere! Tu nu trebuie nimic sa nadajduiesti, nimic sa astepti de la viata care zdrobeste pe om, care putrezeste trupul si te face sa uiti ca ai un cap.

Ce inseamna nerusinarea asta pe tine?... Ce e imbracamintea asta facuta pe masura?... Ce e gulerul asta infumurat?... Ce sunt mansetele astea stralucitoare?... Ce?... ii trebuie toate aceste impopotoneli unui tanar care cunoaste lumina cerului si stie ce-a patit unchiul sau Anghel?...

Plin de respect, Adrian pleca fruntea. Raspunsuri tapene ii veneau pe limba, dar nu indraznea sa le rosteasca. si in vreme ce dansul se mira in tacere de asprimea unchiului sau, acesta incepu sa fluiere cu rabdare, cu incetineala pe nabadaiosu-i slujitor, care sosi pe fuga, umplu paharul, il varsa in gura stapanului sau si pleca, balabanind din cap si din maini.

- Acum cativa ani, relua Anghel, o istorie murdara mi-a ajuns la urechi: inhaitandu-te cu o tinerime stricata, nedemna de lumina ta, te-ai dus intr-o seara la un bal de mahala din Braila si-ai intors capul unei copile. in aceeasi noapte te-ai culcat cu ea. A doua zi o paraseai si-o stergeai la Bucuresti. Doua saptamani mai tarziu, politia te cauta cu mandat de aducere, iar dupa o luna erai osandit la cincisprezece zile inchisoare pentru "rapire de minora".

Adrian rosi pana dupa urechi:

- N-am "rapit" nimic, unchiule... Minora s-a urcat in trasura din proprie vointa; nu se urca cu mine pentru intaia oara. Victima acestei afaceri am fost eu... Altfel, ar fi trebuit, dupa lege, sa fiu osandit la trei ani de inchisoare.

- Se poate... Dar tu nu stiai ca o minora n-are "vointa" si ca se afla sub epitropia parintilor ei?

- Nu ceri niciodata parintilor ei pe fata cu care vrei sa te culci.

- inteles! Dar nici nu te culci cu fata care te trimite a doua zi la puscarie!

Unchiul astepta un raspuns. Adrian tacu. Cel dintai urma:

- Nu numai de-atata am sa te mustrez. stiu ca dupa daravera asta, mama ta a cazut greu bolnava de rusine. Parintii copilei au venit sa-i ceara sa le iei fata in casatorie. Asa ca pe cand tu te plimbai la Bucuresti, toata mahalaua urla impotriva mamei si a fiului desfranat. De asta tu te sinchiseai atat de putin ca, aflandu-te in nevoie, ai scris acasa cerand bani. Biata femeie, de-abia sculata din boala, a trebuit sa se deseleze pe albia de rufe, sa stranga gologani si sa te scoata din incurcatura... Daca tu numesti asta dragoste de bun fecior, ma-nchin.

Dar ai sa vezi ca stiu mai mult decat atat... Rusinea patita a silit pe ma-ta sa-si adune bulendrele si sa se mute in plina iarna, ba chiar sa plateasca o chirie mai scumpa decat ii da mana. in sfarsit, iesit din inchisoare, ai sters-o din nou la Bucuresti, ti-ai frecat coatele cu socialistii, ai fost arestat si te-au batut ca pe hotii de cai. Urmarile: o luna de spital, sanatate zdruncinata si cuvant de-a pleca sa te ingrijesti in Egipt, unde ai crapat de foame si ti-ai adus aminte de ma-ta.

Ah, Adriene!... Nu stiu ce-ti lipseste mai mult: inima, ori priceperea? Am vazut atunci pe biata sora... Galbena, prapadita, venea, pentru intaia oara in viata ei, sa-mi ceara bani ca sa trimeata fiului ei. Mi-a fost mila nu de tine, ci de dansa, si i-am deschis cu dragoste punga.

Adrian izbucni in plans, cazu la picioarele patului imputit, apuca mana uscata si rece a unchiului sau si-o saruta cu umilinta:

- Iarta-ma!... iarta-ma... sunt un ticalos!.. . - Foarte bine!... Te caiesti!... si cainta aduce indreptarea. Sileste-te sa te-ndrepti, si te iert de pe-acuma; si ai sa fii Adrian al meu, nepotul meu, fiul de suflet al lui mos Anghel, al astui mos Anghel ce-l vezi putrezind pe toalele astea din greseala de-a fi voit nevasta prea frumoasa, casa prea infloritoare si camasa prea curata. Dar basta!

- Ce trebuie sa lac, unchiule? ingana tanarul, reluandu-si locul.

Anghel ridica cu greutate bratu-i de schelet, ca si cum ar fi voit sa arunce un blestem:

- Sa-ti intorci fata de la tot ce linguseste... Sa farami dorintele desarte... Sa inabusi glasul carnii care putrezeste... si sa te avanti, cu tot sufletul, in nemarginirea gandirii, singurul nostru sprijin in timp de primejdie. Iata tot ce-am sa-ti spun.

- Dar, unchiule, indrazni Adrian sa spuna, matale dusmanesti astazi tot ce-ai iubit ieri...

- Drept... Lucrurile astea, iubite ieri, m-au adus unde ma vezi astazi.

- Totusi, iubim tot ce ne face placere: femeia frumoasa, casa infloritoare si camasa curata. Patimile noastre o impun si simturile o cer.

- inchipuiri, Adriene, inchipuiri!... Patimile si simturile fac o zarva nepotrivita cu puterea lor de binefacere.

- E zarva inimii noastre...

- Inima noastra e o dusmanca! racni muribundul intr-o suprema sfortare, care-l secatui.

Cuvintele sale nu mai aveau sunetul vocii omenesti, ci mai curand niste suieraturi scoase pe nari. O lunga tacere urma acestui strigat rastit. Capul, intors spre perete, se intepeni; de asemenea si bratele. Adrian crezu ca unchiul avea sa-si dea sufletul.

Nu, mos Anghel tot mai cugeta. El se intoarse catre Adrian si-l cerceta cu ochii sai de spaima, care marturiseau, mai bine decat vorbele, crancena dezbatere a creierului sau. Fara sa-si slabeasca din ochi nepotul, Anghel fluiera tare din tignal, tare si grabit, ca si cum ar fi voit sa-i probeze ca-si bate joc de moarte. Baietanul sosi in goana, unchiul isi inghiti portia de basamac, isi linse buzele-i albe si zambi victoriei sale asupra neantului...

*


- Inima noastra!... Biata noastra inima... Adriene... sa-i plangem de mila! Un pumn de carne ce nu inceteaza de a bate... Un nap care poarta in el vesnicia, care e izbit de miscarea vesnica de indata ce intalneste caldura pantecului femeiesc, cand nu trebuie sa fie mai mare decat un varf de ac. Creste si bate, sufera, se bucura si bate neincetat, de la nastere pana la moarte. Haide... Sa fim drepti cu aceasta dusmanca. Ne da cam mult de furca, e adevarat, dar o face din marinimie. Ha... Iacata si amintirile... Blestemate amintiri!... in sfarsit... Hai sa mai traim o clipa din trecutul asta grozav!...

...

Daca izvorul lacrimilor mele n-ar fi secatuit, bucuros as plange nitel de mila omului ce fusei acum douazeci de ani... Urcam pe-atunci, culmea fericirii, si sangele meu in fierbere ma facea sa traiesc o suta de vieti deodata. Nimic din ce se petrecea in jurul meu nu-mi era strain, bucurie ori durere. La nunta, ca si la incaierare, Anghelache era partas. Eu eram ala care bea intaiul si cel din urma pahar cu vin si tot eu tineam cel din urma la tranteala!... Caci - Dumnezeule sfinte! - bine mai e sa-ti auzi tamplele trosnind, cand sangele lui Hristos face "gluglu", coborand pe bageacul nostru in vapai, dupa cum e bine sa burdusesti coastele unui neobrazat care-ti rade in nas. si se stie ca la sarbatorile noastre, sangele Domnului se amesteca adesea cu sangele pacatosilor de noi.

Tocmai asa s-a intamplat si la Craciunul de care vreau sa-ti povestesc.

De altfel, tu trebuie sa-ti amintesti putin, caci aveai sase ani si s-a nimerit sa fii partas la invalmaseala. ...

Sarbatorile noastre crestinesti de altadata!... Hotarat, omul nu-i decat un biet animal!... Scurgerea anilor ii incearca, ii schimba simtirile si-i vatama sufletul mai lesne decat dobitoacelor, cari raman aceleasi, in ciuda vremii.

Daca i-am pune fata in fata cu starpiturile de azi, am avea dreptul sa-i numim lei pe strasnicii flacai din tineretea mea!... Se gaseau si nevoiasi, dar pe acestia nimeni nu-i lua in seama. Cand, in vreo crasma din Petroiu, din Cazasu, ori din Nazaru, cineva rostea numele catunului nostru, gandul celor de fata se ducea drept la cativa oameni: mai intai, la Irimia, voinic intre voinici; apoi (de ce nu?) la Anghel!... Pe urma la Neculai, prietenul meu; la Vladimir; la Costache Lungu si la atatia altii, mai putin vestiti, dar toti deopotriva de neinvinsi la munca si la nunta, la poarca si la bataie!... Astazi...

Ah!... Adriene... Scuipa tu pentru mine, ca eu nu mai pot scuipa!... Astazi nu mai vezi decat pocitanii, care se sperie de umbra lor si se lasa batuti de neveste!...


in ajunul acelui Craciun - chefliu si sangeros totodata - am trimis acasa la parinti un butoias de zece vedre de vin, sase claponi grasi si tot atatia purcei de lapte, ca sa fie fripti pe varza.

E prea mult, vei zice tu, pentru duzina de guri care aveau sa se adune la masa. Se poate, pentru lepadaturile din vremea ta, care se scarbesc de mancare dupa a treia imbucatura si se imbata c-un cinzec de vin. Pentru noi... Ce mai treaba mare!...

il vad si acum pe varul stefan, preotul care stia pe dinafara Biblia si cele patru Evanghelii, mort anul trecut. El avea, pe-atunci, saizeci de ani impliniti, niste masele de tigru si o barbatie de cocos. Preoteasa, femeia lui, o iapa cu salele tapene si cu obrajii ca doi bujori, purta sarcina celui de-al optsprezecelea copil, ceilalti saptesprezece: toti in viata si sanatosi. Ah!... Ar fi trebuit sa vezi falcile acestor fete bisericesti indata dupa binecuvantarea cuvenita, care fu scurta din cauza ca preotului ii lasa gura apa!... Barbia sfintiei-sale zdrobea copanele, oasele, zgarciurile, de parc-ar fi avut de-a face cu samanta de floarea-soarelui, pe cand cuvioasa-i barba se invartea pe piept ca o piatra de moara.

Alaturi de preot, mama, stiutoare de datoria ei la zile mari si habotnica pana-n varful unghiilor, lupta voiniceste cu sfintele sarmale... Fratele Dumitru, artagos si smecher, alegea cu indemanare bucatile cele mai bune... Irimia inghitea fara sa aleaga si fara sa mestece, orice-i cadea sub mana, pe cand Costache Lungu, lung de madulare ca si in vorba, preumbla nesfarsitele lui maini pe tot cuprinsul mesei, "umfla" tot, vorbea putin si facea pe altii sa vorbeasca, pentru ca sa le "umple gura cu vant".

- ingaduit ii este omului sa fie lacom, parinte stefane?

- ingaduit, fiule, ingaduit...

- Nu-i un pacat?

- Nu-i pacat ce intra in gura; pacat ii ce iese din gura...

- Povesteste-ne o intamplare de la Sfanta Cina...

- Pe urma, fiule, pe urma...

si da-i din falci cu rontaiala, de-ai fi zis ca e ceasul ospatului intre porci, mai ales ca ragaielile grozave, iesite din burti doldora, faceau sa se cutremure cele doua randuri de banci, de la un capat la altul al mesei.

sapte barbati si sase femei in totul, asezati cate trei perechi, de fiecare parte, iar in capul mesei, cu fata la rasarit, parintele stefan ne intrecea pe toti cu statura lui de urias. Eram disperati ca ne intamplasem sa fim treisprezece, "pontul dracului", dar ne mangaiam adaugand adunarii pe piticul care ne slujea la ospat, un batranel vesel si glumet, care se tabarcea printre noi, plimband borcanul de-o vadra.

si de-ndata ce gurile se descotorosira de indopare, capetele se-ntoarsera spre chefaluiala, iar gadlejurile spre garafe. Vinul hitos curgea garla, si cu el, snoavele. Apoi, Dumitru prinse intre degetele-i minunate fluierul lui ciobanesc si iata-ne pe toti in picioare, popa cu noi! Un joc nebunesc se incinse in jurul mesei incarcate cu oale si farfurii. Chiotele si buseala facura sa dardaie casa. intr-un tarziu, preotul si preoteasa, scaldati in sudori, plecara sa ne dea o pilda de cumpatare. si noi, ca sa le pretuim pilda, ne puseram sa benchetuim si mai cu foc!...


Dar pentru mine, in seara aceea, nu era vorba numai de zaiafetlac... Un fapt de seama trebuia sa aiba loc, si insemnatatea lui nu scapa nimanui. Ba chiar inflacara si despartea, in doua tabere aproape egale, gandurile barbatilor care se aflau la masa.

Era vorba sa maritam pe mama ta, si alegerea mea se oprise la prietenul Neculai, care era de fata, gospodar cu oarecare avere si vaduv, fara copii. Irimia si Costache Lungu aveau sa sustie pe omul meu si sa ma urmeze in tot ce avea sa se-ntample, caci, din pacate, mama ta nu era cu totul sloboda. Pe departe si cu indemanare, ticalosul de frate-meu. Dumitru, mi-o luase inainte cu un om al lui, tot un Neculai, barbat placut de altfel, negustor de peste la Braila, castigand banet si traind vartos. Pescarul se afla si el printre noi. in afara de Dumitru, candidatura lui mai era sprijinita si de varul nostru Tudor, de care ne cam temeam cu totii, din cauza ca era om cu toane si pehlivan nevoie mare. Tudor era frate de cruce cu Neculai al lui.

si iata-ne, fata-n fata la masa, potrivnici hotarati, patru de partea noastra si trei de partea lor, dar Tudor ar fi putut cu usurinta sa se bata cu doi dintre cei mai tari. Ma-ta se afla asezata in randul lor. Pana unde mergea insa dragostea ei fata de Neculai al lor, nimeni n-ar fi putut s-o spuna. Se stia totusi ca in viata ei necajita de multe ori se lasase sa fie ajutata de negustorul de peste, care o urmarea cu darnicia lui.

si ce ciudata fiinta si biata sora-mea asta!... Frumoasa, la treizeci de ani, ca o fata de curand maritata; placuta si vesela din fire, cantand si jucand ca nimeni alta, o vedeai salbaticindu-se si stricand cheful tuturora, de indata ce ne atingeam de neatarnarea ei, de indata ce era vorba s-o maritam. si asta numai din cauza ta: gandul ca noul ei barbat ar putea sa fie grosolan cu tine, o facea sa fie rea ca o tigroaica. Prin tine, cineva ar fi putut s-o castige ori s-o piarda; tu ai fost si in seara aceea rama cu care am incercat cu totii s-o prindem in undita.

Prietenul meu Neculai te iubea si venea adesea la noi ca sa se joace cu tine. Erati tovarasi buni, tovarasie pe care ne bizuiam ca sa ne ajungem scopul. in seara acelui Craciun, Neculai venise cu buzunarile pline de cofeturi, pe care ti le arunca necurmat in patul unde dormeai si te desteptai dupa cum era si zarva. Faptul acesta placea mamei tale, dar avu darul sa atate pe celalalt Neculai, care, nestiind cum sa puna capat jocului vostru, scoase un pol de aur si ti-l zvarli in pat, zicandu-ti:

- Na, Adriene; ai cu ce sa-ti cumperi zece kilograme de cofeturi!...

- Da... dar cofeturile alea au sa puta a peste!... facu prietenul meu, amintind dezgustul fetelor de maritat pentru meseria de pescar.

- E mai bine decat duhoarea de baligar!... raspunse cu batoseala cel dintai, razandu-si de starea taranului.

intepaturile astea veninoase cazura catre miezul noptii, cand singur vinul era raspunzator de cuvintele noastre. Lui Tudor ii sari repede tandara. si ce era mai de temut e ca dansul nu se imbatase deloc. Ca sa vad pana unde era ajuns de bautura, ii pusei piedica pe cand trecea pe langa mine ca sa iasa afara; talharul se tinu bine pe picioare...

...

Anghel paru sleit de rasuflare. Povestirea ii secatuia slabele-i puteri. El tacu pe neasteptate. Fata lui nu marturisea nimic, nici tulburare, nici oboseala. Aceeasi incremenire, aceiasi ochi groaznic deschisi. si din nou isi fluiera capatanosul; din nou mai trase o dusca. Apoi, cu grai mai odihnit, relua:

- Cand ma gandesc astazi in liniste si caut la ciudatenia vietii patimase a oamenilor, ma intreb daca nu cumva n-om fi niste adevarate papusi, prada vreunui diavol care trage de sfori si ne face sa dantuim pe placul lui. Caci, oricat de putin am fi fost oameni cu judecata in seara aceea, lucrul cel mai usor de vazut era ca ma-ta avea tot atata pofta sa se marite, cat aveam noi sa bem pacura!... Dar vinul si fierbinteala sangelui nostru ne facura sa ne uitam scopul si, dintr-una intr-alta, ajunseram sa bagam de seama ca nu mai era vorba sa maritam pe nimeni; ca era vorba, nici mai mult, nici mai putin, sa ne burdusim coastele, sa ne spargem capetele ca niste surzi.

Ma-ta, la randu-i, femeie cu placere draceasca de-a se razbuna pe barbati, si pentru care multi isi rupsera oasele in tineretea ei, ajuta asa de bine diavolului, ca sangele nostru lua foc, si focul asta fu cat p-aci s-o inghita si pe dansa. Cunoscand intrecerea dintre cei doi Neculai, ea ii zapaci si mai tare, cantand o neghiobie de mahala de pe vremuri si in care numele Neculai revenea mereu la urma:

    "Hai, hai, hai,
    Saruta-ma, Neculai!...

Da: saruta-ma Neculai, dar care dintre amandoi? si cum fiecare impingea din rasputeri ca sa ajungem cat mai repede la sminteala, Neculai al meu isi zeflemisea tizul, tragea la ocheade si, pe sub masa, facea soru-mi cu piciorul. Tudor urla:

- Sfinte Hristoase! O s-o facem lata!...

- Lata rau, vericule!... incuviintai eu.

Biata mama se ridica infricosata. Tot facandu-se ca strange masa, aduna toate cutitele care erau la indemana noastra, dar vazand ca singur Tudor ramasese inarmat cu un junghi infipt la brau, se duse sa i-l ceara:

- Tudore, baiatul mamii!... Da-ncoace junghiul...

ingamfat, Tudor il scoase si-l arunca in usa. Batrana il lua.

Apoi, venind cu aghiazma si praftorita, boteza odaia, ne tamaie pe toti si se ruga:

- Dumnezeule mare!... Goneste pe Necuratul din asta casa, unde a venit sa-si vare coada si sa-nvrajbeasca pe oameni!... Trimite-l, Bunule, pa pustii!... Fie-ti mila de noi pacatosii, spre lauda Fiului Tau, care s-a nascut astazi!...

Iar catre ma-ta:

- Iesi de-aicea, fata maichii!... Du-te si mai atata focu-n tinda... si roaga-te... Tu esti pricina raului!...

Toti barbatii se opusera la plecarea "pricinii raului"!... Irimia psalmodie:

- La-sa-ne fru-moa-sa pri-ci-na a ra-u-lui!... Ce-am de-ve-ni noi bar-ba-tii, fa-ra fru-moa-sa pri-ci-na a ra-u-lui!... Cavalul lui Dumitru rasuna indracit. De sub degete si de pe buze, viersul si cuvintele se revarsara:

    Dul-du, dul-du, du-l du...
    Dragu-mi-i paharu plin!...
    Dul-du, dul-du, dul-du...
    si omul tanar, nu batran!...
    Dul-du, dul-du, dul-du...

Dintr-o saritura, toata lumea fu in picioare, si sarba facu sa se cutremure pamantul. Tot jucand. Dumitru canta din caval si mugea:

    Sai, opinca, bate tare!...
    Sa s-auda la hotare!...
    Dul-dul...

si Costache Lungu:

    Vinul bun si sfanta lene
    Uita furca-n buruiene!...

si lelita de sora-mea:

    Dragu mi-i omu voinic
    Cand sa-ntinde pa colnic!...

Iar Tudor, carcotas:

    Dragu mi-i sa bat, sa zvant,
    Sa culc omu la pamant!...

Neculai al lor:

    Vinu-i rau, ocaua mica,
    Crasmarita frumusica!...

si Neculai al meu ne dadu de rusine:

    Nu-nvarti pe lelea iute
    Ca se fasaie si pute!...

...

- Sa bem!... Sa bem!... sus bardacele!...

- Sa bem frateste!...

Bauram frateste, doi cate doi, cu bratele incrucisate, capetele apropiate, ulcelele la gura. si abia apucai sa vad pe mama ta band frateste cu prietenul meu Neculai, care se nimerise langa dansa, ca, in aceeasi clipa, bardaca lui Tudor zbura ca vantul si se sparse in capul prietenului meu...

asta fu semnalul, scanteia... Clipa care urma fu o grozava incaierare!... Oalele, farfuriile se facura tandari in capetele noastre. .. Mesele si bancile se rasturnara... Lampa se sfarama si se stinse... Ramaseram pe intuneric... si sub palida lumina a lunii, care batea in zapada si se rasfrangea in geamuri, cineva ar fi putut sa vada o inversunata lupta, in care sapte barbati, sapte prieteni si rude, se buseau vartos, se insangerau cu vrajmasie, fara sa cracneasca si fara sa stie de ce. S-ar fi intamplat poate chiar moarte de om, daca - atunci cand nimeni nu se gandea sa se domoleasca -vocea glumeata si inciudata a pescarului n-ar fi rasunat pe neasteptate ca o trambita de pace:

- Sfinte Papuc!... La naiba, ce? o sa ne scarmanam asa pana-n zori de zi!... Mie mi-e sete!...

incaierarea se opri ca si cum ar fi fost trasnita din senin! Rasete si incuviintari inflacarate raspunsera strigatului nebanuit al unui vrajmas care se saturase de bataie...

- Lumina!... Aduceti lumanari!... si mai ales vin!... Unde sunt femeile?... Unde e piticul?...

Femeile, care fugisera ingrozite, venira cu lumanari aprinse, dar mama ta disparuse, si tu, cu dansa. Toate cercetarile prin curte si prin soproane fura zadarnice. insfacandu-te in brate, singura comoara si singura grija, ea o pornise pe jos spre Braila, in plina noapte, infruntand zapada, frigul si lupii!... Se ducea spre gospodaria ei de vaduva geloasa de neatarnare si patrunsa de singura-i datorie: aceea de a-si creste feciorasul!... Pentru dansa se ispravise cu cheful... Truda avea sa inceapa chiar de a doua zi...

Dar asta era treaba ei. Treaba noastra fu s-o uitam pe loc, sa golim odaia, sa aducem vin si sa incingem o vijelioasa chindie dupa cavalul lui Dumitru. Toti, in jiletci, cu fetele insangerate, cu vesmintele in zdrente, cu vrajba potolita si in culmea chefului, ii traseram un joc de duduitelea, stransi coapsa-n coapsa, batandu-ne joc de rani, ca si de piticul care topaia in mijlocul nostru, cu urciorul pe cap, cu o mana-n sold si ferindu-se de loviturile de picior pe care i le trimeteam in spate.

...

Catre revarsatul zorilor, ghiftuit de mancaruri si beat mort, luam drumul carciumii, singur, infasurat in suba, luptand cu omatul pana la genunchi si nesinchisindu-ma o clipa de ziua Judecatii de Apoi, pe care o vezi sosita.


Bolnavul tacu... Dupa putin, isi chema servitorul si isi bau portia de rachiu, in vreme ce Adrian cauta urma unei greseli in istorisirea pe care o ascultase:

- Eu nu vad, unchiule, pacatul pe care crezi ca l-ai savarsit si care ar merita o astfel de pedeapsa cereasca... Ai trait dupa cum iti erau simturile.

Anghel voi sa rada, dar nu facu decat sa-si inspaimante nepotul cu o strambatura fioroasa.

- Nu vezi nici un pacat?! Sarmane prieten, ce-ti trebuie atunci pentru ca sa-l vezi? Sa-ti povestesc lucruri cumplite? Ei bine, iata ceva mai scurt si mai cuprinzator: Era pe vremea cand mai speram sa-mi trezesc femeia din somn, inseland-o. Irimia, care nu de surda era fiul nabadaiosului patimas ce fu Cosma, ma lua uneori cu el si-mi dadea prilejuri de crailac pe pleasca. Dusman marturisit al popilor, din cauza ca tatal sau fusese ucis de mana unui popa, omul acesta petrecea alegandu-si ibovnicele printre sotiile si fetele slujitorilor altarului. La varsta de saizeci de ani, tanar si mandru ca un stejar, el izbutea cu usurinta acolo unde un flacau nu facea nici o isprava.

Irimia imi arata poteca. Iar cuibul de dragoste, la Cazasu. Ca sa te duci, o jumatate de ceas calare, e de-ajuns. il facuram intaia oara ca si cum n-am fi cautat nimic. Era, asa, "ca sa bem o dusca", pe la vreun tovaras. Crasmarului ii place intotdeauna sa gustareasca si sa paraponiseasca vinul altui crasmar.

Ne aflam in toamna... Vin nou, pastrama buna. Printr-un baietel din sat, trimes la preoteasa nevrednica, aceasta facea cunoscut lui Irimia ca sfantul ei sot era dus de-acasa. Singur preot la Cazasu, el indeplinea slujbe care il chemau departe de comuna, prin nenumarate catune megiese. Evlavia si eresurile taranilor aveau nevoie de el in orice moment. Orice pricina era binevenita pentru a da fuga la popa, il chemau pentru un botez, pentru o cununie, pentru o grijanie, ori pentru o inmormantare; si cu aceeasi grabnica nevoie era chemat ca sa usureze durerile facerii unei femei sau ale unei vaci; ori ca sa goneasca stafiile dintr-o casa blestemata; sa boteze o tarina stearpa; sa slujeasca pe la pomeni si soroace; sa citeasca rugaciuni pe o cangrena, pe hainele unui om betiv, pe capul unui nebun, ori pe acela al unui bolnav de duca-se-pe-pustii. in sfarsit, se stia ca intre doua slujbe la biserica, bietul popa era mereu calare, cu lucrurile preotesti la subsoara, gata sa-si inceapa colindarea, de unde se intorcea uneori noaptea, tarziu. Sufletele obidite ii luau urma si-l manau din casa in casa, ca pe o Mesie a tinutului!


Mai e oare nevoie sa-ti spun, Adriene, ca omul acesta cinstit, drept si neobosit slujitor al credintei lui, nu merita jignirea noastra? Ca merita si mai putin o muiere si o fiica deopotriva de stricate amandoua?

Iata ce nu m-am intrebat in ziua in care, condus de Irimia - sa nu-l mai tie pamantul - fusei multumit ca un cocos vazand ocheadele cu care ma sagetau ochii focosi ai fiicei, nevasta unui biet postas, mereu pe drum si el, ca si socru-sau. Eram mandru de barba mea neagra, de parul meu cret, de camasa mea curata si de cizmele mele de lac!... Nu m-am gandit nici la raul pe care-l faceam aproapelui meu, nici la acela care avea sa-mi ucida sufletul. si cu toate ca sufletul meu nu era facut pentru acest soi de placere, l-am gustat totusi. L-am gustat asa de bine, ca am mai revenit.

De altfel, amandoua naparcile erau facute ca sa uiti langa ele tot ce nu era pofta trupeasca. Dumnezeu singur stia de ce lipise aceste plagi de dorinti pagane pe corpul unuia dintre slujitorii sai cei mai virtuosi. Preoteasa sustinea ca nici Dumnezeu nu stia de ce si ne lamurea aceasta stangacie cereasca intr-un chip glumet: "stiti poate, ne spunea dansa, ca Dumnezeu nu fu singur in ziua facerii omului si ca Necuratul era de fata... El se amesteca in toate, voia sa fie pretutindeni si-l sacaia neincetat, in lucrarile sale, pe Atotputernicul, care se apara de dansul cum putea. Privind la albeata orbitoare a aluatului divin, pe care Domnul il framanta ca sa scoata dintr-insul faptura lui cea mai desavarsita, pe om, Necuratul avu o pofta neinvinsa de-a o murdari. Dar Creatorul o pazea cu mare grija. Atunci, inseland buna-credinta a Stapanului, Diavolul ii puse repede intrebarea urmatoare, aratandu-i in acelasi timp soarele care se ascundea din-dosul unui nor: «O, Doamne, tu care esti asa de intelegator, de ce ai facut ca un nor neputincios sa spulbere stralucirea unui astru atat de puternic si sa intristeze pamantul, intunecandu-l?» «Am facut-o, raspunse Domnul, fiindca vreau ca toate lucrurile pamantesti sa fie vazute in lumini deosebite si pentru ca omul sa n-aiba nici o siguranta, sa se indoiasca de orice, afara de puterea mea». impelitatul asculta si se prefacu ca ramane incurcat, dar in vremea asta izbutise sa atinga cu coada aluatul dumnezeiesc, care deveni pe loc cenusiu. Ziditorul baga de seama si se mira. «De ce te miri? ranji Necuratul; coca ta pare cenusie din cauza ca lumina s-a schimbat!» Dumnezeu se simti strans in chinga si, din desertaciune, nu voi sa se dea batut. El puse coca in tipar, ii dadu chip omenesc, sufla deasupra ei si-l facu astfel pe Adam. Dar, vai, necuratenia luase si dansa fiinta!... Ea face parte din noi, si iac-asa!"


si iac-asa!... Iaca niste ochi umezi si stralucitori cari strapung inima ca varfurile de sulita... Iaca niste buze nerabdatoare, cari n-asteapta decat atingerea mustatii si muscatura barbatului... Iaca niste sani ascunsi cu mestesug pentru ca sa fie si mai bine vazuti... Iata doua lelite, iata doi crai, patru fapturi pe de-a-ntregul stapanite de coada Satanei! Nici urma de amintire in noi de cugetul dumnezeiesc! Nici o virtute, nici o cuviinta, nici o rusine, nici un respect! Doua muieri si doi handralai, strabatuti de la crestet pana-n talpi de nemasurata coada a impielitatului!...

si-am muscat, Adriene, am muscat din fructul oprit! si fructul asta mi-a placut asa de tare, ca am devenit mai bun in legaturile mele cu oamenii. Iertai nevestei somnul ei pagubitor si n-o mai batui. Fata de cei nevoiasi imi indoii marinimia; iar cu cei care ma furau fusei mai impaciuitor. si de dimineata pana seara roboteam cu inima voioasa...

Dar iaca!... si iaca asta fu altceva... Caci, spune Eclesiastul: toate pana la o vreme! O vreme pentru a rade, si o vreme pentru a plange; o vreme pentru a imbratisa, si o vreme pentru a se departa de imbratisari... Vremea asta sosi.

intr-o dupa-amiaza inabusitoare de vara, gustam, impreuna cu Irimia, din placerea oprita si trecatoare, in casa preotului, casa indepartata de sat si singuratica. Postasul se afla la treaba lui, iar popa era dus cu Zi-ntaiul prin catune. Ne credeam la adapost de orice surprindere si faceam sa traiasca cu nesat bucata de lut atinsa de coada Satanei, cand mana razbunatoare a Domnului dadu usa de perete, si in pragul ei aparura, ca niste grozavi judecatori, preotul si ginerele sau!... Plini de colb, galbeni ca ceara si drepti ca doi arhangheli, cel dintai tinea in mana caldarusa si sfestocul, iar celalalt, un bat noduros si geanta de scrisori.

Ei ramasera pe prag, neclintiti, fara un cuvant, dar noi cei patru vinovati sariram intr-un ungher al odaii. Irimia insfaca un cutit si fu gata sa se apere. Eu incremenii de rusine. Femeile aplecara capetele cu falsa smerenie. si iata ca glasul Atotputernicului rasuna prin gura slujitorului sau batjocorit, dar tare in nenorocirea lui.

El zise cam aceasta:

"Pace voua, raufacatorilor!... si pace sa fie si cu voi, femei nerusinate!... Tu, Irimio, arunca arma taioasa, caci un preot, oricare ar fi jignirea ce-l loveste, nu intra in casa lui, nici in oricare alta, cu gandul sa se razbune!... Domnul singur va sa judece pe cel drept si pe cel nedrept... Asta-i tot ceam sa-ti spun tie, om fara inima, fara rusine, fara mila. Dar tie, Anghele, tie vreau sa-ti vorbesc mai mult, caci tu nu esti lipsit de inima, nici de rusine, nici de mila. Esti nefericit, Anghele, in casnicia ta, o stiu... Dar tu cauti mangaiere in nefericirea altuia? Nu-ti vorbesc de mine. Eu sunt destul de tare ca sa duc pe umeri o cruce pe care Domnul o ingreuiaza, din zi in zi mai mult, ca sa-mi rupa carnea care a dorit fericirea trupeasca, pentru ca sa-mi aduca aminte ca o femeie frumoasa si lipsita de bun-simt e ca un belciug de aur la nasul unui purcel. Dar priveste pe baiatul asta care e langa mine, care e ginerele meu din manie cereasca si care tremura ca o frunza moarta fiindca se vede lovit de moarte in fericirea lui trupeasca, lovit de tine, om care nu esti lipsit de inima, nici de rusine, nici de mila... Priveste-l, Anghele, si afla ca o pedeapsa strasnica ameninta pe acela care paraseste cararea!... Am parasit-o eu cararea cea dreapta, voind pentru mine singur femeia asta harazita de Dumnezeu ca sa fie a tuturor oamenilor. si iata, imi primesc acum pedeapsa... Tanarul acesta a parasit cararea cea buna, strivind o dragoste curata si deschizand bratele lui unei fete care avea sa fie necinstita, fata mea... si el isi primeste pedeapsa... Tu, Anghele, iti vei primi-o pe a ta!... Nu-ti doresc nici un rau, dar raul e in tine; caci daca e ingaduit patimei omenesti sa cada peste ciuma luand-o drept curatenie, nu e ingaduit sa te molipsesti cu bunastiinta. Haide, iesiti de-aici!... Pacea sa fie cu voi, dar temeti-va de Dumnezeu si de viermii cei neadormiti!


Ai auzit, Adriene? Viermii cei neadormiti!... Ei bine, iata-i!... sunt aci, sub zdrentele astea care-i acopera, pe ei si hoitul meu viu... Ma rod cu incetul, de un an... si de un an nu mai am nimica viu, decat creierul, capul.

S-a ispravit cu mos Anghel!... Totul s-a topit!... Praful s-a ales de mandrele lui acareturi; de mandrii sai copii; de barba lui neagra; de camasa lui curata; de cizmele lui de lac... Topit, corpul care n-a cunoscut niciodata osteneala si boala!... si ceea ce niste grozavi ciomagasi n-au izbutit sa prabuseasca, viermii cei neadormiti au prabusit!...

Singur creierul lupta cu barbatie... El imi slujeste de felinar nestins intr-o noapte fara de sfarsit, noapte care a inceput in seara cand fiul meu a fost coborat in groapa... in clipa aia felinarul s-a aprins... si n-a mai fost untdelemn pentru alta intrebuintare. Totul pentru el, pentru flacara lui...

Asa am ajuns la mantuire!...

saizeci de oale de lut netrebnic care voiau sa cuprinda pamantul! Iata-le intinse in nesimtire!... Atatea trebuinti, atatea dorinti, atata zbucium si atat de putina vesnicie... Doamne, de ce fusesi asa de stangaci cu cea dintai faptura a ta!... Capul, desigur, ne-ar fi fost de-ajuns.

Unde, in alta parte, mai bine decat in creier, gasit-am eu nemarginirea?... si cand ma gandesc ca aceasta nemarginire a fost redusa la nimic, respinsa ca un bob de nisip intr-un colt al harcei mele, ea, singura noastra vesnicie!... Toata incaperea umpluta numai cu taraboi... O toba mare, care potopeste fiinta ziua si noaptea... Un foc de paie, care vrea sa arda templul, dar care nu face decat sa-l afume, sa-l inabuse si sa-l pustiasca...

Cuget, de sapte ani, la tot ce se poate cugeta... Am citit de trei ori Vechiu si Noul Testament... Eclesiastul a spus intr-un singur ceas tot ce se poate spune asupra vietii; niciodata n-o sa se poata spune mai bine, nici mai mult, chiar daca cineva ar cuvanta zece mii de ani fara intrerupere. si , cu toate astea, tot desertaciune e si aci, tot goana vantului!... Acolo unde inteleptul acesta gaseste un dram de fericire, inca nu-i fericire. Caci nu e vorba sa gasesti placere in viata, ci s-o faci sa dureze - si nimic nu dureaza in lume... De altfel, nimerit ar fi sa stim la ce pot sluji toate astea...

Iata de ce am parasit viata si m-am intors catre moarte.

Esti mort de indata ce nu mai gusti nimic... Sunt mort de trei ani... Dar nu sunt liber decat de sase luni, din ziua in care pleoapele mele s-au intepenit deschise asupra vesniciei - si asta-i tot ce-am putut sa fac sa dureze... Ziua, ca si noaptea, ma lasa deopotriva de nepasator... Ma aflu peste tot; vad tot; simt tot; si nimic nu ma misca... Bucuria si durerea sunt piedici in drumul libertatii...


De mai multe ori era cat p-aci sa-mi iau talpasita catre cerescul Nimic, dar am simtit-o intotdeauna la timp. O simti. Cand inceputul Celui Nesfarsit s-apropie, iti vine sa versi, si ceva te apasa la radacina nasului... Atunci, o clipa de nebagare de seama, si te-ai dus pe copca.

Odata ma jucam in felul meu cu viata si cu moartea. Era in iarna trecuta. Nu stiam daca era ziua ori noapte; de mult asta nu mai are pentru mine nici o insemnatate. Ma plimbam... Cutare amintire vesela din trecut ma facea sa inclin spre viata, cutare alta, trista, ma imbia la moarte. Un tipat disperat ce venea din departare ma umplu de dezgust: erau urletele de durere ale unui porc pe care il injunghiau in catun, in ajunul Craciunului... Uah!... imi amintii de porcii pe care ii intepenisem sub genunchiul meu; de cate ori infipsesem cu mestesug cutitul in inima care batea aproape de subsuoara stanga, ori in golul molcelus al gatlejului, dupa cum credeam mai bine... Uneori sangele cald imi tasnea in obraz... Dobitocul se zbatea sub mine, apoi ochiii i se impaienjeneau, era mort; ii dadeam una cu palma plina de sange si treceam la altceva, la viata, asa cum dai o palma pe bucile unei cumetre si treci mai departe...

intamplarea asta ma posomori... Haosul navali de pretutindeni... Nemarginirea, amintirile se stinsera... Creierul imi fu cuprins de o dulce lene, adormitoare... Un nod mi se urca din stomac... O greutate intre ochi... Ma duceam... imi zisei: "Prea bine!"...

Deodata, trei glasuri de baieti racnira in cor la fereastra:

    Buna dimineata la mos-Ajun!...
    Buna dimineata la mos-Ajun!...
    Buna dimineata la mos-Ajun!...

Apoi, usa se deschise larga frigului si vietii, si smintitul meu, insotit de trei baietandri, intra in odaie, unde aripa mortii mai falfaia inca. Sarmanul nevoias se sculase in zori, ca sa-mi faca placerea asta, si atrasese catre crasma fioroasa ceata de colindatori care umbla cu mos-Ajunul!... Se implinise sapte ani de cand glasurile lor voioase nu se mai apropiasera de ferestrele mele... si n-aveam ca sa le dau nimic din ce se da de obicei: nuci, roscove, covrigi, smochine...

Le dadui gologani. Ei imi urara o "grabnica insanatosire" si plecara, luand cu ei aerul rece si viata.

Privindu-i iesind, uitai de moarte si-mi veni sa plang... Era Craciunul, in sat... si mos Anghel, bunul crestin de altadata, n-avea nici o nuca, nici o smochina, nici un covrig, ca sa le dea baietilor care umbla cu Buna dimineata la mos-Ajun!

*
Gura lui Anghel se lungi de la o ureche la alta, lasand sa se vada doua siruri de dinti galbeni-negriciosi, cari ii dadeau infatisarea unui cap de mort. Adrian nu putu sa-si dea pe loc seama daca bolnavul murise, ori numai ii venea sa planga. Mana dreapta, aruncata afara din pat, incepu sa tremure intr-o miscare neregulata, care se indrepta pe dibuite spre sticla de rachiu, pusa la piciorul patului. Adrian intelese si se ridica sa-l serveasca.

- Vrei sa bei, unchiule?

- Da... repede... ma-nabus...

Adrian umplu paharelul si-l deserta in gura deschisa. Paharul clantani intre dinti, ca si cum bolnavul ar fi fost cuprins de friguri.

Efectul rachiului fu grabnic; alcoolicul se linisti.

- Am sa mor numaidecat, Adriene... Drept orice mostenire, iti dau sfatul urmator: opune-te din toate puterile, si pana nu-i prea tarziu, bucuriilor desarte. Ele ne fac sa suferim cel mai mult... si e pacat!... Bucuria desarta vrea sa aiba viata noastra intreaga. Arde un butoi cu untdelemen si ne da in schimb o maslina. E putin. Prea putin. Cainii ne ajung in patima, dar ne intrec in cumintenie.

As fi vrut sa-ti dau o pilda de nebunie omeneasca povestindu-ti viata lui Cosma, tatal lui Irimia si rubedenie a noastra indepartata. Nu ma mai simt in stare... Povestea e prea lunga... intr-o zi, Irimia ti-o va istorisi el singur, si mai bine decat mine...

Dar eu ii iert lui Cosma ceea ce imi iert mai putin mie si deloc tie. Cosma n-avea creier; eu am avut numai o jumatate; tu insa stiai la douazeci de ani ceea ce noi n-am stiut-o nici la cincizeci; tu stiai ca placerile usoare ne fac sa credem ca ele sunt viata intreaga, ca, in afara de ele, nu mai e nimic, pe cata vreme tocmai dimpotriva e adevarat. Acest dimpotriva eu l-am stiut prea tarziu... Cosma nu l-a stiut niciodata. Adrian se crezu in drept sa-si spuna gandul:

- Nu e nici o stiinta, unchiule, care sa poata infrange o mare patima, fara ca in acelasi timp fiinta insasi sa fie infranta...

- Ce numesti tu infrant?... intreba Anghel, iritat.

- Numesc infrant omul care-si impune o alta viata decat aceea care i-a fost harazita.

Anghel clatina din cap:

- asta e un om infrant? Atunci, cum numesti tu pe omul ce nu-si impune o alta viata decat aceea care i-a fost harazita?

Adrian nu voi sa atate pe bolnav si tacu, dar acesta il intreba din nou:

- Cum il numesti, nepoate?... Nu vrei s-o spui?... Nu se cheama oare mos Anghel omul care n-a voit sa-si impuna o alta viata decat aceea cu care a fost menit?... Cunosti tu pe acest mos Anghel?... Vrei sa stii unde a ajuns, traind viata care i-a fost sortita?... Ei bine, Adriene, descopera-ma!... Haide, inlatura boarfele astea; infatiseaza-ti icoana lui mos Anghel, care n-a voit sa-si impuna alt trai decat cel harazit de soarta!... inlatura si priveste, mandre nepoate!... Ceea ce vei vedea, te va incredinta mai bine decat o mie de cuvantari... Haide, ridica toalele!...

- Scuteste-ma, unchiule. Mi-e groaza, ingana Adrian.

- iti poruncesc sa ma descoperi si sa privesti!... striga Anghel cu sfortare.

- Iarta-ma, unchiule, fie-ti mila!...

Anghel, tremurand, duse cu greutate mana stanga la buze si incepu sa fluiere. Baiatul sosi si voi sa-i toarne rachiu. Stapanul sau il opri:

- Nu... Nu vreau sa beau. Curata-ma intai...

Zanatecul incepu sa arunce cu furie la pamant toate bulendrele; si pe masura ce corpul se dezvelea, o duhoare de starv umplea incaperea. Odata cu cea din urma velinta, Anghel striga:

- Apropie-te, Adriene, si priveste, in numele dragostei pe care am avut-o intotdeauna pentru tine!...

Cuprins de groaza. Adrian se apropie, iar slujitorul ii facu loc, intepenindu-se ca un jandarm caraghios la picioarele bolnavului. Dar abia apuca bietul tanar sa vada cele doua randuri de turloaie si ciolane incremenite, albastrui, precum si burta golita de mate; abia ochii sai zarira maciuliile soldurilor strabatand prin pielea rupta, ca pe loc isi acoperi fata cu mainile si dadu buzna spre usa racnind:

- Grozavie!... Grozavie!... asta e mos Anghel?!...


in aceeasi clipa, un batran voinic, sumbru la fata, barbos si zdravan de statura, intra in odaie. Adrian se izbi de pieptul lui larg. Musafirul il prinse in brate:

- Ce-i, Adriene? Te-nspaimanti de mos-tu?

La cuvintele acestea, Anghel intoarse capul spre cel ce intra si-i striga:

- Irimio! Irimio!... Opreste-l... Nu-l lasasa plece, rogu-te... Aci... aci... pe loc... vreau sa-i povestesti naprasnica viata a lui Cosma... Vreau s-o aud inainte de-a muri... Vreau sa te aud spunand tanarului asta adevarul asupra nemerniciei patimilor. .. Bucuria inselatoare a lui Cosma si suferintele lui vadite... Placerile zadarnice si scrasnirile-i de dinti... Arata-i cruzimea Dumnezeului nebun care a facut carnea pentru ca s-o chinuiasca... Prapadul care pandeste pe cel ce se lasa tarat de furia simturilor... Dovedeste-i, Irimio... Spune-i. Vorbeste-i... de... de... Cosma.

Anghel tacu pe neasteptate. Ochii i se pironira in tavan. Mainile i se inclestara.

- Haide... Irimio... incepe!... Istoriseste cine-a fost Cosma..., mai adauga Anghel, catand in grinda.

Adrian voi sa tipe, dar Irimia ii astupa gura cu palma. Apoi, rotind niste ochi fiorosi, il apuca de mana si incepu, cu glas rasunator, intretaind cuvintele si uitandu-se, cand la muribund, cand la Adrian:

- Cosma a fost omul cel mai patimas din vremea lui... Viata sa a fost o vijelie strabatuta de trasnete... Inima lui a cunoscut bucurii mari si chinuri supraomenesti. si Cosma a fost pedepsit cu moartea pentru nedreptatile, silniciile si greselile lui.

...
Povestitorul se opri, dadu drumul mainii lui Adrian si se apleca peste fata incremenita a lui mos Anghel, pe care o cerceta o clipa. Apoi, cu privirea intoarsa catre Adrian, Irimia vari doua degete in ochii larg deschisi, care tinteau cu infiorare tavanul. Dar mos Anghel isi pastra ochii mereu deschisi asupra nepatrunsei Vesnicii.






Cititorilor mei din Romania
Mos Anghel
Moartea lui Mos Anghel
Cosma
Cosma (continuare)
Cosma (sfarsit)


Aceasta pagina a fost accesata de 727 ori.
{literal} {/literal}