Cosma (continuare)

Cosma (continuare)

de Panait Istrati



- Opreste! striga arhontele, ridicandu-se; nu-mi place cazania asta! si intorcandu-se catre mine: Du-te, Irimio, si condu pe calugarii astia la cazarma. Sa rosteasca mai bine o blagoslovenie deasupra armelor mele, pentru ca sa iasa totdeauna invingatoare in lupta cu banditii!...

Coborai scarile, urmat de calugari, cu dasagii in spinare. Arnautii se insiruira dupa noi. si de indata ce ne aflaram in cazarma, slugarimea tabari pe ei, cu intrebarile:

- Aveti lucruri sfinte de la Muntele Athos? Cruciulite? Matanii? Lemn sfant?

- Avem de toate, zise Cosma, scotocind in dasagi. Iata untdelemn care a ars in candelele Sfantului Gherasim si care vindeca orice boala, numai cat ungi partea dureroasa. Iata margean gasit in matele pestilor de mare; el face iubeata pe orice femeie care-l poarta in san. Iata lemn sfant, taiat din crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul; e cel mai bun talisman impotriva gloantelor. in sfarsit, am buruieni de leac, cruci de sidef si de fildes.

Cu banii in mana, arnautii dadura buzna la cumparat. si Cosma le imparti cu darnicie fleacurile facatoare de minuni.


Ospatul din seara aceea, la cazarma, fu de pomina. Bine primit de arhonte, Cosma stiu sa castige increderea garzii, cu vorba sa calda, cu povestirile-i hazlii de la Sfantu Munte si chiar cu glume dezvelite, care nu prea erau bisericesti. Pentru intaia oara vedeam pe arnauti uitandu-si menirea lor ticaloasa si devenind mai omenosi; radeau cu totii de se prapadeau.

Bucatele veneau cu nemiluita. Vinul curgea garla. Cand fu in toiul veseliei, Cosma se incrunta deodata si zise:

- Flacailor! inainte de-a merge mai departe, datoria mea e sa va amintesc ca stapanul m-a insarcinat sa citesc o liturghie pentru izbanda armelor voastre impotriva banditilor. Pentru asta va trebui sa le scoateti pe toate afara si sa le ingramaditi sub ferestrele arhontelui; indata ce va apare luna pe cer, le voi rosti binecuvantarea. Haideti sa ne descotorosim de corvoada asta. Pe urma va voi da sa gustati din mastica mea de Hio.

Grecimea fu lovita de capiala:

- Mastica Hio? Aveti mastica? O, Hio! O, patrida lui Homiros! O, mastica fara pereche! Ce chilipir pe gurile noastre!

in mai putin timp decat ar trebui pentru ca sa fumezi o tigara, flinte, pistoale, iatagane fura puse claie peste gramada sub ferestrele arhontelui. Atras de zgomot, stapanul deschise si intreba:

- Ce e taraboiul asta?

- Pregatim de blagoslovenie, arhonte, raspunse Cosma.

- Sa va ia dracii cu blagoslovenie cu tot! O sa-mi smintiti cremenele si cocosii armelor!...

- Nu-i nimic, arhonte! O data blagoslovite, flintele vor lua foc chiar daca le-ati incarca cu rumegus de ferastrau in loc de pulbere!

Nazbatia asta facu sa rada toata lumea.

si iata ce se petrecu apoi. Reintrati in cazarma, Cosma scoase din dasaga doua plosci de cate trei oca fiecare.

- Baieti! Mastica asta e lacrima de Hio, dar de-abia ne vine cate o inghititura de om, caci Dumnezeu n-a voit sa faca rauri de mastica in insula Hio. Haideti, aduceti gamelele!

si in fiecare gamela el dramuia portia cuvenita. Apoi, Cosma si Ilie, cu ploscile in maini, arnautimea cu gamelele, strigara cu totii:

- Pentru ortodoxie! Pentru sanatatea arhontelui si a garzii lui! Pentru izbanda armelor lor, eviva!

- Eviva!

Baura.

- Acum ne ducem sa dam si oamenilor de straja, sa guste din cea mai ramas in plosci, zise Cosma.

Iesira afara. Cosma ma apuca de mana:

- Du-te si adu doua brate de surcele, tot atatea lemne si o tinichea cu untdelemn -si pune totul langa gramada de arme!

- Dar...

- N-avea nici o grija! S-a ispravit. Nu mai avem de facut decat partea usoara.

Noapte de gheena, noapte ucigatoare in plina revenire a firii... saptezeci de oameni, voinici sa sfarme pietre in maini, se pravaleau in dreapta si in stanga, ca niste trunchiuri retezate. Pe cele doua nesfarsite paturi de scanduri, asternute cu velinti, care se intindeau de-a lungul peretilor cazarmii, precum si pe dusumea, trupuri omenesti, menite sa se bucure de viata, se zvarcoleau cu gurile inclestate si pline de clabuci, cu ochii iesiti afara din orbite, in mijlocul ramasitelor respingatoare de bucate si al varsaturilor. Urletele lor ar fi desteptat si mortii. Plopii desfrunziti si umezi pareau ca se cutremura de groaza in tinda palatului, doi greci fiorosi, singurii care n-au voit sa bea din mastica blestemata, zaceau in sangele lor, injunghiati.

Cosma deserta tinicheaua cu untdelemn peste vreascuri si gateje si dadu foc. Flacarile cuprinsera gramada de arme. Geamurile de la odaia stapanului lucira. si patrunseram la arhonte.

El era in pat, alaturi de Floricica, care avea fata alba ca varul. Vazandu-ne drepti, ca niste judecatori, arhontele se crezu in prada unui vis urat, sari in sus, frecandu-se la ochi, si intreba:

- Ce este? Cum ati intrat aici? si de ce?

- inca o minune a Sfantului Duh, arhonte; am venit sa-ti sfarsim cazania, raspunse Cosma scotand pistoalele.

- Talharii!...

- ti-am spus: ...si El va face, in miez de noapte, sa rasara banditii codrilor in odaia de culcare a boierilor, paziti de slugi armate pana-n dinti... ti-amintesti arhonte?

- Hei! Arvanitachia ! Arvanitilor! La arme!

- ... si atunci, boierii zadarnic vor striga in ajutor! Atunci vor afla ca tot ce vine prin puterea altora se duce odata cu puterea altora!

- Cine esti tu, calugar blestemat? Banditul s-a facut popa?

- Nu, arhonte! Popa a fost totdeauna bandit.

...

Pe drumurile laturalnice, care taie de-a curmezisul spre soseaua nationala a Calarasilor, si in noaptea aceea neagra ca pacura, caii nostri inaintau cu greu unul dupa altul. in frunte, Cosma spunea Florichii, care calarea langa el:

- Sanii tai se vor invartosa, biciuiti de toate vanturile pamantului. Trupul tau se va scalda in puhoaie, se va zbici la soare si florile campiilor il vor imbiba cu mirodeniile lor... si vei fi iubita de Cosma...

Apoi, oprindu-se din mers, privi spre acareturile arhontelui Samurakis, invaluite de flacari si murmura cu cruzime:

- Un cuib de naparci mai putin...

*
Timp de-o saptamana intreaga coboraram spre miazazi, ferindu-ne de drumurile mari. Copitele cailor se innamoleau in pamantul desfundat al tarinelor. Ploi marunte ne sileau uneori sa stam, cu ceasurile, pitulati sub cele doua corturi ale noastre. Atunci deveneam ursuzi. Dar soarele revenea - vanturile caldute ale lui april ne umflau ghebele - si iata-ne din nou voiosi.

Prefacut in cioban, Ilie se ducea prin sate sa cumpere vin si paine. Vanam iepuri. Noaptea, ascunsi prin cranguri ori prin stufisul baltilor, faceam de straja pe rand si vedeam de focurile cari ardeau dinaintea conurilor.

in tot lungul calatoriei, Cosma nu-mi puse o singura intrebare asupra traiului meu la curtea arhontelui. El se tinea numai de Floricica lui. Fusei jignit de purtarea asta. intr-o seara, in timpul unui popas in balti, intrebai pe Ilie:

- Facutu-si-a cel putin sange rau, in asti doi ani, gandindu-se la soarta mea?

- Nu prea.

- Atunci n-are inima!

- Ba da... Dar marinimia lui e ca a vinului: ea nu incalzeste decat pe cei de fata. incalzeste si ingheata: sunt cele doua fete ale lui Cosma.

Ilie parea sugrumat. De-abia ii auzeam glasul. Mai putin stingherit decat al fratelui sau, glasul lui Cosma se auzea din cortul lui:

- ... O, Floricico, tu ai sa fii cea mai iubita!...

Ilie zambi cu amaraciune. Ochii sai lucira in intuneric, oglindindu-se in flacarile focului care ardea la picioarele noastre.

- Irimio! facu el, ca intr-un geamat, apucandu-mi o mana si varandu-si barba in pieptul meu: Irimio!... Cosma e un diavol! L-ai auzit tu ce spune femeii? Ei bine, nenumarate sunt femeile carora l-am auzit spunandu-le aceleasi vorbe. si, Sfinte Dumnezeule, sa mor daca vreodata a fost drept cu ele! Da, cu toate a fost dragastos si gingas, ca un turturel; darnic ca ploaia care adapa tarina arsa de soare. si cu toate a fost nemilostiv ca un cotoi; iar in fata lacrimilor lor, nepasator ca moartea.

Asculta, Irimio, povestea pe care am sa ti-o istorisesc. Vei intelege mai bine.

Cam la un an dupa ciocnirea cu potera, cand fusesi prins, ne-am dus departe in Moldova, sa razbunam pe locuitorii unui tinut ingrozit de un gospodar hain. Asa cum facea de obicei, Cosma se desparti de tovarasii nostri, si numai noi doi, prefacuti in marchidani ceaprazari, patrunseram intr-o seara in conacul despotului. Garda lui se dusese sa ingroase randurile unei potere trimise sa dea goana unui haiduc viteaz, care semana moartea printre garzile tarii moldovenesti. Ravasul asupritilor glasuia: "Veti gasi la curte vreo douazeci de slugi fricoase, pe care va vom ajuta sa le legati fedeles". Ceea ce si gasiram: cat de-a le lega, fu mai gata sa se-ntample dimpotriva, caci de cum lasaram jos samarele, o fata de cojan, cu inima in palma si cu ochii vrajitori, veni sa dea foc patimei lui Cosma si sa ne incurce itele. Ducandu-ne la o capita de fan unde aveam sa ne petrecem noaptea, ea zise lui Cosma:

    - Marchidane ceaprazar.
    Cu iataganu-n pazar...
... sa nu-mi omori stapanul, ca mi-a facut mult bine!

Cosma striga:

- Spune-mi, fetiscana venita pe lume odata cu ciresile coapte, cand poiana ne imbie la tolaneala si cand pasarelele se prasesc, spune-mi ce bine ti-a facut paganul si-oi uita numarul nelegiuirilor lui si menirea mea razbunatoare din noaptea asta.

- Da, Cosmo, sa uiti tot, caci stapanul meu m-a scapat din ghearele unui hultan si m-a ingaduit la curtea lui, fara sa ma atinga cu un deget: "Vei trai aici in voia ta, vei indragi pe cine ti-o placea", mi-a zis el. Hulturul e logofatul lui; si cum asta-seara e luna noua, maine in zori va veni pe drumul ce-l vezi in fata ca sa aduca stapanului sau dijma si plecaciune. El calareste totdeauna singur. Dute, iesi-i in cale; si zburatura pe care o menisesi stapanului, trimite-o in rarunchii slugii! si ia-i aurul.. si cumpara cu el boi taranilor saraciti... Apoi, ma fac roaba ta.

in noaptea aceea, band tutun si catand la stele, zisei lui Cosma:

- Ai sa faci, Cosmo, asa cum te povatuieste diavolita?

- Am sa fac, Ilie, asa cum ma povatuieste, caci mi-e draga diavolita si o vreau.

- si ai sa urmezi deci nevrednicia...

- Am sa urmez chiar si pe dracu...

- si ai sa-ti pui viata in joc, ca sa lovesti raul la picioare, in loc sa-l lovesti la cap?... Cosmo, tu esti voinic, dar n-ai dreptate!...

- Ilie, tu ai totdeauna dreptate, dar dreptatea ta ma plictiseste: scoala-te in picioare!

Ma sculai. Cosma imi sari in carca si ma invarti in jurul capitei, pana ce pierdui rasuflarea si ma pravalii. Atunci ne reluaram locurile.

- Graieste-ti acuma dreptatea ta, Ilie.

Zisei asa, in vreme ce Cosma, tot ascultandu-ma, se izbea napraznic cu pumnii in piept:

- Cosmo, nu poti fi viteaz numai pe jumatate... Tu treci drept un viteaz... Oamenii te sfintesc... Dar tu nu esti viteaz si nu sfintesti nimic... Ori sfintesti prea multe locuri deodata. Iata un tinut care va spune maine, dupa plecarea noastra: "Cosma a venit sa omoare balaurul tinutului nostru si n-a omorat decat un sarpe. Sa fie oare din pricina ca sarpele a voit sa manance un viermusor si ca viermusorul placea lui Cosma?" Asa va spune tinutul... si va fi drept... si tu vei fi nedrept... si un viteaz nu trebuie sa fie niciodata nedrept.

A doua zi, in zori, ne aflam ascunsi in dosul unei dracili de pe marginea drumului pe unde avea sa treaca sarpele. Viermusorul era cu noi. Cosma o alinta de zor si isi clefetea balele poftei, caci, vai, viermusorul asta era rupt din soare, era scanteia de jaratic muieresc care da foc pulberei barbatesti.

- Te visez, Cosmo, din pruncie!

- si eu te caut, flacara, de cand lumea!

- Dar ai sa-l ucizi pe omul ce ti-l voi arata acusica?

- Am sa-l ucid, da; caci imi ard urechile si-mi zvacnesc tamplele. .. si cata vreme vei face sa-mi arda urechile si sa-mi zvacneasca tamplele, voi ucide, vinovat si nevinovat, tot ce-i pofti!

- Ce viteaz esti, Cosmo!

- Viteaz, fetica, viteaz pana la poalele tale!

si iata ca un om trece calare, mergand la pas. La oblanc, o traista; iar el, cu jiletca si cu capul gol, fluiera voios, voiosie de om mandru si teapan. Deodata, tresare, se opreste, intoarce capul in toate partile si duce mana la pistoale; auzise o sforaiala a cailor nostri, ascunsi in crangul vecin.

Dar nelinistea lui e de scurta durata, caci fetica inchide ochii si isi acopera fata cu sortul, pe cand Cosma ia pe calaret la ochi si il fulgera de la doi pasi.

Omul se prabuseste, calul o ia la goana... Pe drumul poleit de rasaritul soarelui, dobitocul alearga inspaimantat, tarand cu el trupul stapanului sau, al carui picior e prins in scara, in vreme ce capul, sfaramat, matura tarana.

Cosma se infatiseaza diavolitei:

- Esti multumita, codano? Ce mai vrei? Vrei sa-mi ucid fratele? Vrei sa-mi ucid calul, care ma asteapta nerabdator? spune-mi ce vrei?

- Te vreau pe tine, Cosmo...

- Ma vei avea, vesnicie. Ma vei avea, cata vreme urechile imi vor arde si tamplele imi vor zvacni!

Un taran batran ne aduce caii. Cosma ii dadu patru pungi cu galbeni:

- Asta-i tot, Cosmo?

- Deocamdata tot, prietene!

- Crezi ca ti-ai facut toata datoria?

- N-am nici o datorie: marinimosii nu datoresc nimic si nimanui.

incalecaram... Cosma calarea in frunte, purtand pe grumajii calului vesnicia lui de-o zi. La vreo douazeci de pasi in urma, veneam si eu, tacut, gandindu-ma la pustiul omenesc.

...

Pe drumuri de padure, pietroase si neumblate, cand ramurile scuturau mari picaturi de ploaie peste capetele noastre, precum si de-a lungul nesfarsitei campii, cand dobitoacele spintecau aerul, coboram neincetat spre varsatura Siretului.

intr-o seara tabararam la marginea unui codru, bunget fioros, pe care nu trebuia sa-l infruntam noaptea. La poalele lui, hat in urma noastra, netarmurit ses telinos, in care Dumnezeu sadise cele mai gingase floricele de dragul fluturasilor sai recunoscatori. si pe cand ne odihneam trupurile ostenite, iata ca luna plina se inalta pe bolta cereasca, umple codrul de taine, campia de greieri si sufletul lui Cosma de nelegiuire.

Da, in seara aceea Cosma fu nelegiuit cu mine, crud ca un dusman, caci imi ceru sa cant din fluier pentru diavolita lui, cand stia bine ca nu cantam decat pentru Dumnezeul meu si pentru libertatea noastra.

Ea zisese:

- Daca un bucium ar rasuna in ceasul asta, cerurile s-ar deschide si ingerii Domnului s-ar cobori sa cante slava!

Cosma tresari si imi infatisa obrazu-i luminat de luna: era un obraz rosu si buhait, ca si cum ar fi suflat multa vreme in foc. intelesei apriga-i ruga, dar lasai ochii in jos si tacui, caci imi fierbea sangele.

- Canta, Ilie!

- Pentru cine sa cant?

- Canta pentru vesnicie!

- E cam scurta vesnicia ta, Cosmo...

- Scurta, Ilie, dar iute ca fulgerul care parjoleste pamantul.

Scosei buciumul de la cingatoare; ii umezii gaurile; cantai...

si de indata ce intaiele sunete infiorara intunericul noptii, cerul se deschise, ingerii cantara slava, caci glasul diavolitei izbucni ca un zanganit de aramuri, mai duios decat glasul privighetorii. Parul mi se zbarli sub caciula; degetele-mi alergara draceste de-a lungul buciumului; iar biata mea minte crezu cu tot dinadinsul ca iadul trebuie sa fie mai dumnezeiesc decat raiul si ca un diavol ce canta e mai cucernic decat un inger ce se roaga.

    Sunt craiasa din poveste.
    Sunt cu dat, nu cu luat.
    Dumnezeu despot nu este,
    Sufletu-mi nu-i cu pacat...

Astfel canta diavolita... si viersul ei inabusi freamatul codrului si taraitul greierilor. Atunci imi uitai legea, tradai pe Domnul meu si cantai cu turbare. Cantai pana cand siroaiele de naduseala sarata venira sa-mi arda ochii. Apoi, cand incetai din cant si-mi stersei fata asudata, vazui ca nu mai era nici urma de Cosma, nici urma de diavolita si ca ma aflam singur, invaluit in noapte si in tacere, singur, cum suntem toti pe pamant.
...
Ne urmaram calea pe neindurata vreme ploioasa. Oameni si dobitoace eram inmuiati ca niste sobolani iesiti din apa. Ca sa-si ocroteasca odorul, Cosma se lasa in jiletca si arunca pe dansa toate vestmintele sale. Noaptea o petreceam prin pesteri. Atunci Cosma era de o sarguinta fara margini. Alerga dupa uscaturi, aprindea focuri strasnice, fierbea ceaiuri de izma cu miere salbatica, usca straiele ude leoarca si, gol pana la brau, se punea sa frece armele si sa le incarce cu fultuiala proaspata.

in sfarsit, ajunseram la tinta, varsatura Siretului, locul blestemat unde, cu un an in urma, a trebuit sa ne rafuim cu potera din nelegiuirea podarului. Acum venise ceasul ca nemernicul sa ne plateasca para-i.

Socoteala lui fu regulata la iuteala; dar lucrurile se incurcara, datorita itelor incalcite ale soartei, si nenorocirea fu indoita.

Pitulati catesitrei intr-o groapa din preajma podului umblator, Cosma pandea, cu arma gata, ivirea tradatorului, pe cand caii paseau intr-un frunzis vecin. Femeia, a carei stea patimasa avea sa apuna in ziua aceea, intreba:

- Ce facem aici, Cosmo?

- Ai sa vezi numaidecat; am o datorie de platit.

- Ai obiceiul sa-ti platesti datoriile?

- Uneori, da...

Podarul aparu, cu mainile in buzunare, se carmi intr-o parte, se carmi intr-alta, apoi veni drept spre pusca lui Cosma, ca sa se indeplineasca ce-i era scris in frunte. Dar in clipa insasi cand Cosma il lua la ochi, femeia ingalbeni, ii apuca bratul si striga:

- Nu trage! E frate-meu!

Vanat de manie, Cosma o rasturna cu patul armei.

- Frate-tau? O fi! Dar, dusmanul meu!

si tranti pe podar, care prinsese de veste prea tarziu. Sora-sa ii alerga in ajutor cand el nu mai avea nici o nevoie, se arunca pe trupul lui si boci. L-a apropierea noastra se scula dreapta, in fata lui Cosma:

- Mi-ai ucis fratiorul!

- Am ucis un spion! si ce credeai tu? Ca n-am sa mai ucid decat logofeti?

- El m-a scapat din ghearele logofatului... Mi-a facut cel mai mare bine!...

-s i mie, el mi-a facut cel mai mare rau, m-a dat pe mana poterei!

Nenorocita ingenunche langa fratele neinsufletit si se ruga. Ne duseram sa ne luam caii. Cand furam inapoi, Cosma depuse langa ea o punga de galbeni si zise vesniciei lui de-o saptamana:

- Dupa ce vei sfarsi de rugat, ingroapa-ti fratele; apoi du-te si ingroapa-te tu insati intr-o chilie, si acolo continua a ruga pe Dumnezeu, care-ti va face pe plac, fara truda si fara paguba, caci el are frati ca al tau si nu se teme de spioni.

Putin in urma, pe cand ne departam in goana cailor, Cosma imi zicea cu incredintare:

- Femeia e facuta sa intoarca soarta omului pe dos!...

*
Ilie tacu. Fata lui, slab luminata de valvataia in descrestere, marturisea o uimire copilareasca:

- Cugeta, Irimio, la toate intortocherile astea ale vietei... imi zise el, drept incheiere.

si infasurandu-se in gheba, se tranti pe un maldar de papura.

Ramasei singur sub cortul pe care un vant usor il facea sa plescaiasca intocmai ca valurile. Nu-mi era somn. Mintea mi se ducea la toate cate traisem, pe cand auzul se trudea sa prinda vreo vorba in cortul vecin, dar n-auzii decat fosnetul pustietatii.

Turburat, iesii sa fac cativa pasi pe-afara si atunci mi se paru ca timpul se oprise din mers.

Vraja... Pace vesnica... imparatia stufului si a paparei, a murelor, a puzderiei de broaste pitite pe foi de nufar; a nagatelor dormitand cu un ochi deschis; imparatia senina a tantarilor, neturburata in clipa aceea de catre om, gusta din fericirea noptatica a dainuirii. Auzii un peste zbatandu-se la suprafata apei. Un cocor clampani prelung din plisc, pe cand un uliu sfasia intunericul cu puternica-i batere din aripi. si sub dulcea adiere a unui vant usor, nenumaratele spice flocoase ale pipirigului semet se plecau intr-o parte si intr-alta, multumind Domnului in tacere.

Judecata imi amorti... Devenii una cu pustiul...
...

O mana grea, ca plumbul, mi se puse pe umar si facu sa ma cutremur: Cosma era dinainte-mi, grozava namila neagra. Bogata-i chica se odihnea in neoranduiala pe grumaji. Mustatile si barba, incalcite, obrazul paros, precum si sprancenele-i stufoase ii acopereau aproape toata fata. Nu-i vedeam decat nasul carnos si doi ochi mari, care imi parura buni si multumitori. El imi zise, cu un grai adanc si mladios:

- Buna vremea, Irimio, flacaule, slobod?... Veghezi, veghezi la fericirea lui Cosma, ceea ce e bine; dar ceasul odihnei tale a sunat... Hai, du-te! Cosma te inlocuieste.

- Te inseli, Cosmo; nu veghez la fericirea ta, ci traiesc cu balta.

El facu un pas inapoi:

- Asta-i si mai bine; intai tu, si apoi eu; e scris in lege!... dar ia spune-mi: nu cumva imi porti vo pica?

- Da, iti cam port.

Cosma casca si se intinse. Sub larga desfasurare a bratelor sale, pamantul paru sa se micsoreze.

- Cand ai ciuda pe o fiinta draga, cel mai bun lucru, ca sa te descotorosesti de mica dusmanie si sa treci repede la dragoste, e sa-i tragi pe loc o bataie, caci mania care roade cu incetul e mai daunatoare decat lovitura de pumn data cu iubire. Iata un piept plin de atata voiosie, ca nici cu ciocanul nu l-ai sfarama: izbeste, Irimio!

ii palii una din toate puterile. Cosma nu cracni.

- Loveste tare!

Lovii, rosu de manie.

- si mai!

Ridicai pumnul... Dar fata asta bucuroasa, pieptul asta de urs... si mai ales bratele astea intinse ca niste aripi, gata sa-mi cuprinda trupul... Nu!

Ma zvarlii la pieptul lui si-mi ascunsei obrazul in blana-i de peri cari miroseau a sudoare barbateasca. Cosma ma stranse cu drag si-mi dezmierda capul.

- Ce ai tu, Irimio? Ce ti-am facut?

- Esti prea fericit, Cosmo, si fericirea ta ma lasa prea singur.

El nu raspunse numaidecat. Simtii bratele alunecandu-i de-a lungul corpului, pe cand ii ascultam inima, batand ca niste ciocane. Apoi, asezandu-se turceste, ma pofti langa el, isi aprinse luleaua si-mi spuse cam urmatoarele:

- Fericirea lui Cosma, dragul meu, nu poate sa lase pe ceilalti decat singuri si deserti. Ea e ca vijelia care cioparteste arborii imbobociti; spulbera florile pline de gingasie, impotmoleste scurgerea lina a raului voios de albia lui infiorata de soapte; omoara dobitoacele... inghite totul... Tot ce e viu. Apoi se duce sa-si franga gatul undeva, fie ca se lasa prinsa de stanci, fie ca se scufunda intr-un pantec de pamant plin cu apa si cu ceruri nesfarsite. Dar, in acelasi timp, vitejia e marinimoasa, caci dupa trecerea ei viata renaste cu mai multa putere. Eu sunt ca ea. Poate, ceva mai nedrept, ceva mai nevrednic. Afla ca numai simtirile de rand pot fi impartasite si traite laolalta. De indata ce omul e prea fericit, el ramane singur; si tot singur ramane cand e prea nefericit. I-asa: in groapa mica oricine poate sa sara cu tine, dar nimeni nu te urmeaza in prapastie. Fericirea intreaga e si ca un fel de prapastie; nu visai tu oare, adineauri, cu atat avant, incat ai uitat de primejdie si te-ai lasat prins de mine pe nesimtite? Care dintre tovarasii nostri de libertate te-ar fi urmat pana acolo? Cine m-a urmat pe mine in capcana arhontelui Samurakis, cand, deunazi, imi veni pofta sa te scap pe loc? Ilie! Ilie m-a urmat. Dar Ilie e ingerul meu pazitor, pe care nu-l ascult niciodata. El ma urmeaza totdeauna si impotriva lui insusi. Asta trebuie sa fie din pricina ca tatal nostru, tapul, si-a pus in cap, cand ne-a zamislit, sa nu aiba in haremul lui decat pleduri de-ale nebuniei, de-ale tuturor nebuniilor si astfel avu: pe mine, Cosma, sau nebunia amoroasa; pe Ilie, sau nebunia cuminte; pe sora noastra, o Chira, sau nebunia gatelii si, in sfarsit, pe fratele nostru mezinul, care fu nebun sadea si se spanzura, nestiind poate ce sa faca cu viata. De altfel, e cu putinta sa ma-nsel, caci bietului baiat ii placea asa de nebuneste cozonacul cu nuci, incat urla de pofta de cate ori il vedea iesind din cuptor si se poate sa se fi spanzurat cu gura plina de cozonac. Trebuie sa stii sa mori pentru nebunia ta. Dar sa nu te amesteci niciodata in nebunia altuia.


Zicand acestea, Cosma tinti o cautatura de nebun asupra cortului sau; luna plina, de miez de noapte, se ridicase de trei suliti si infatisa taleru-i de jaratic posomorat Floricichii, care sta dreapta in usa cortului, cu bratele incrucisate la piept si privea nemiscata. Pe umerii ei, infasurati intr-un halat de matase alba, paru-i despletit curgea ca niste valuri de pacura.

Dinaintea acestei frumoase vedenii, Cosma ingenunche cu fata la pamant, cu mainile inainte ca un musulman, in timp de rugaciune si statu asa indelung. Apoi, se ridica cu impovarare si intinse spre cer bratele-i goale si muschiuloase, care ar fi putut fi luate drept niste pulpe. Atunci Floricica imi paru mai putin impunatoare, iar Ilie, care tocmai iesea din cort, cascand, un biet om intr-o biata gheba.

ii priveam catesitrei si cred ca si ceilalti gandeau ca mine, anume ca Cosma ar fi putut sa ne stalceasca numai trantindu-se peste noi; dar nu ne temeam de dansul.

El se duse s-o ia pe Floricica de mijloc. Ea se lasa purtata ca un fulg. Pantofiorii ei de-abia atingeau covorul moale de papuris uscat, si impreuna facura cativa pasi intr-o singura masura. Totusi, vazand pe subreda castelana alaturi de salbaticul contrabandist, ai fi zis: o zana ademenita de un zmeu.

in clipa aceea, apasandu-si pieptul cu palmele si intorcandu-se cu fata spre luna, Cosma isi striga culmea fericirii lui; grai cu un glas de clopot care facu pe cai sa ciuleasca urechile:

- De ce inima asta vrea sa-si rupa baierile? De ce cosul ii pare stramt? De ce sangele o inabusa?

Luand mana dragei lui, el isi marturisi teama:

- Floricico! Tu esti prapastia care inghite dorinta omului! stii tu cel putin ce e statornicia? Vom porni numaidecat pe lumina de luna si maine in zori ne vom afla in lagarul nostru. Treizeci de voinici ne asteapta acolo, nerabdatori! Toti sunt oameni scosi de sub scutul legilor si care nu se tem de moarte. Drept orice lege, ei nu cunosc decat una: sa-si indeplineasca dorintele, cel mai inalt scop al vietii! Orice lege care se impotriveste acestui scop, ei o infrunta cu pretul vietii insasi. Iata de ce eu ii numesc viteji. Ei par si mai viteji in ochii femeii, cu privirile lor de tauri intaratati, ce farmeca, cu mustatile lor rasucite, cari impung de departe, cu barbile lor unduioase, cari dezmiarda puful, cu itarii intinsi pe coapsa si acea blestemata punga cu samanta nepotolita.

si Cosma ceru ce nu se poate:

    Floricica, floare mica.
    Tot voinicul te ridica...

... dar tu sa nu te lasi ridicata!... Nu sunt stapanul acelor oameni, sunt Dumnezeul lor; dar dinaintea femeii, nici un Dumnezeu nu poate sa stea in picioare! si eu vreau sa raman Cosma, vreau sa mor Cosma. Jura-mi, Floricico, jura-mi credinta!

Floricica izbucni intr-un ras de apriga biruinta, asemanator zornaitului de clopotei cand trec sanii iarna; acestui raset, luna ii raspunse gatindu-si chipul cu un val de argint care inveseli cuprinsul baltilor.

    - Cosma, Cosma, cu brat tare.
    Ce lupti pe noua hotare...

... tu ceri tunetului sa bubuie intr-o caldare? Tu ceri stejarului sa creasca sub pat? Tu ceri tarinei sa se impotriveasca plugului care o spinteca? Sa respinga samanta care o face sa rodeasca? Ha!... Ha!... Ha!...

intinzand bratele cu maneci largi, intocmai ca o lebada ce-si ia zborul, Floricica alerga spre cort si disparu inauntru, pe cand Cosma, palid, cu mersul greoi, se duse drept la Ilie si-l intreba, cu voce domoala:

- Ce zici, tu, Ilie, de raspunsul ce-mi dadu femeia asta?

Ilie lungi gatul si fata:

- Eu zic ca femeia are dreptate; ca raspunsul ei e drept si meritat.

- Sa te ia dracu, cu dreptatea ta cu tot! Nu asta vreau sa stiu!

- Atunci, ce? facu Ilie, linistit.

Cosma se pleca spre urechea lui, de-abia stapanindu-si mania:

- Nu crezi tu, Ilie, ca femeia asta e ciobancuta din padurea de pini, de acum saptesprezece ani?

- Se prea poate, Cosmo... Se poate sa fie ea... Dar nu sunt incredintat... si apoi, ce folosesti s-o stii? Daca ea e ciobancuta din padurea de pini, adu-ti aminte de mandria ta din noaptea aceea. si daca tu o gasesti mai buna astazi, la o departare de saptesprezece ani, decat atunci, asta inseamna ca femeia e la fel cu calul: cu cat goneste mai mult, cu atat devine mai buna.

Cosma cazu pe ganduri, cu luleaua uitata in coltul gurii.

si cand luna fu deasupra capetelor noastre, parasisem acest din urma popas, taindu-ne drum prin desisul de stuf si papura, cu foile lipicioase care ne umpleau de bale.

Nimeni nu vorbea.

*
Nimeni nu vorbea, Dumnezeii crivatului!... si mare nevoie ar fi fost! Ce? Sa vorbim? Nu! Ci sa urlam, sa batem, sa snopim, sa sfaramam! Ne-ar fi trebuit in ceasurile acelea un cutremur de pamant care sa deschida crapaturi grozave; ori o grindina, ca oul de bibilica, sa ne umple capetele de cucuie; ori o bataie nepotrivita cu potera, care sa ne puna pe fuga, plini de rani; ori niste trasnete, ori o ciuma sau orice alta napasta, care sa impiedice tacerea asta, in a carei vreme capul lui Cosma se pusese sa-si zamisleasca pierzarea.

Eu nu banuiam nimic, bineinteles. Ilie poate ca stia ceva; de asemenea si Floricica. Dar o stiuram cu totii, de-a binelea, indata ce intunericul se duse si zorile aruncara lintoliul lor alb pe fetele noastre si peste pamant.

Strabateam atunci un camp pustiu si inaintam intr-un singur rand, la pasul cailor, urmand un drum intortocheat. Floricica, ghemuita in bratele lui Cosma, care o purta pe grumajii calului sau, dormita, zgribulita de racoarea diminetii si leganata de cal; iar Cosma, cu privirea ratacita, cu fata unsuroasa si parand sa nu mai stie nimic de lume, isi iscodea comoara cu un ochi incruntat. Ochiul acesta de fiara sangeroasa se oprea, cand pe obrazul ei linistit de fecioara, impodobit cu un frumos nasuc de cumetrita indracita, cand pe pantecele-i dragut, infasurat in haina de matase si unduiat de miscarile leganarii.

si iata ca, fara veste, Cosma opreste calul si da drumul pretioasei sarcini; Floricica se lasa indoita ca un sul pe genunchii iubitului. Ochii-i surad. Parul se revarsa spre pamant. Umeri, sani si coapse alcatuiesc o satanica vraja.

Cosma priveste toata aceasta bogatie si striga:

- Cum? Asta e o tarina care s-a lasat arata de toate plugurile? Rodnicita de toate semintele? si eu, Cosma, care o vream intreaga numai pentru mine singur, eu trebuie sa aud toate astea fara sa ma duc, pe loc, sa tai mainile care mi-au pangarit bunul?

Floricica innoda mainile sub cap si zise, cu un dispret iertator:

- Da, Cosmo... Tu trebuie sa auzi toate astea si inca ceva, anume: ca pe tarina intelenita nimeni nu da o para, nici chiar tu.

si dintr-o zvarcolire a trupului ei de serpoaica, sari la pamant. O urmaram eu si Ilie.

Cosma nu se misca, dar sangele i se urca la cap; raspunsul Floricichii nimerise bine. Asa ceva nu putea fi indurat de el fara o strivire a maniei; si cum umerii femeii erau prea slabi ca sa-l poata duce in carca, el se intoarse impotriva lui insusi. inainte ca noi sa ne fi putut da seama despre ce era vorba, el aluneca de pe cal, se intinse cu fata in sus sub pantecele dobitocului si, luandu-i o copita de dinainte, o aseza pe pieptul sau; in aceeasi clipa dadu o lovitura de picior in burta animalului, care, neobisnuit cu asemenea incercari, necheza si sari peste trupul stapanului sau.

ingroziti, alergaram catesitrei in ajutor. Cosma avea un obraz de ceara si varsa sange pe gura si pe nas. Dar cautatura ii era buna, potolita. La tipetele Floricichii, el voi sa raspunda ceva; un val de sange il inabusi; inchise incet pleoapele si lesina.

il crezuram mort si-l duseram in camp, unde vazuram ca rasufla. Floricica ii spala fata insangerata si-l readuse la viata, apoi ii aseza capul pe genunchii ei, ii inlatura parul lipit pe obraz, il saruta cu gingasie si-i zise:

- Dragul meu... drag prieten... Fii bun! Nu fi nedrept! si nu cere vietii ceea ce nu poate sa ne dea.

Cosma mormai cu glas harait:

- imi bat joc de ce e drept... si de ce e nedrept... si de ce viata da... si de ce nu da. Pieptul meu e toata viata. Ce vrea el, o vreau cu pretul vietii! si acum vreau sa tai mainile care mi-au murdarit bunul... si le voi taia!

La aceste din urma cuvinte, fata lui palida se colora din nou. Ea se inflacara, ca arma frecata, sub tasnitura de raze rosiatice pe care soarele, rasarind in zare, i-o trimise din plin pe obraz.

Cosma deschise larg ochii asupra sfertului de disc invapaiat care se inalta cu repeziciune drept dinaintea lui, in nesfarsitul departarii. Atunci, cu o sfortare de om greu ranit, el isi avanta pieptul inainte si zvarli astrului un mare scuipat de sange, rostind cu turbare aceste cuvinte:

- Na!... Pentru ala care te-a facut pe tine... si pe mine... si pamantul... si ...

Se opri, cu gura inchisa, ca si cum ar fi tras cu urechea la ceva, dar sangele il navali deodata si-i umplu pieptul. El recazu pe genunchii femeii, tinand ochii mereu deschisi, niste ochi care isi racneau toata ura lor impotriva vietii. Nimeni nu indrazni sa-i vina in ajutor.

Ilie ma lua de mana si ma duse cu el pe campia telinoasa.

*
- Ma-ndepartezi ca sa nu-l vad murind? intrebai pe Ilie, ceva mai incolo.

El urmarea cu ochii un stol de corbi.

- Nu cred ca are sa moara de raul ce si-a facut acum; Cosma e un om cu sapte suflete. Dar cred ca are sa moara: maine, peste o saptamana, ori peste o luna, caci are o doaga de prisos in harca lui, si sminteala asta are sa-l prapadeasca... E o boala care nu iarta. Am sa-ti spun ce e. in inima fiecarui om doarme un vierme care incepe sa roada naprasnic, de indata ce se trezeste. La omul moale, viermele asta nu se desteapta niciodata sau rareori, si atunci e drept ca sa caste si sa adoarma din nou; asta e omul care se impiedica de zece ori pe zi de acelasi pietroi, se supara, injura, dar nu urneste piatra din loc; sau, cand ii scartaie usa, se multumeste sa spuna: "blestemata usa!", dar n-o unge ca sa nu mai scartaie. E omul pe care Dumnezeu l-a facut, nu stiu de ce, la sfarsitul saptamanii, cand avea creierul obosit de-atatea minunatii infaptuite pana atunci. Dar Demonul, care nu facuse decat sa trandaveasca si sa sacaie pe Creator toata saptamana se folosi de ziua de duminica si adauga tigvei omenesti o doaga a lui, doaga satanica, aceea care face pe om sa turbeze de indata ce un lucru nu-i e pe plac. Bineinteles, in timpul noptii care trecuse, omul de rand avusese tot ragazul sa populeze tot pamantul cu prosti, si iata de ce se vad asa de putini oameni cari isi fac sange rau. Totusi, oamenii cu doaga de prisos se ivira destul de numerosi pentru ca sa ravaseasca pamantul si sa tulbure pacea divina atat de aprig, incat Sfantu Petru veni intr-o zi sa se planga Creatorului: "Doamne, zise el, ciobanul meu nu e ca al tau: linistit, cuminte, supus, baiat bun; daca o oaie se rataceste, el pleaca cu toti cainii in cautarea ei, lasand turma prada lupilor; daca branza e cam ranceda, el mi-o arunca in nas; si pentru un purice care il pisca noaptea, vantura toata casa si ma impiedica sa dorm. Doamne, tare-s necajit!" Creatorul isi lua toiagul si pleca indata cu sfetnicul sau. La sosirea lor in pasune, ciobanul Prea Sfantului dormea cu gura cascata. Se trezi si facu o plecaciune. Domnul ii dadu binecuvantarea sa. Ciobanul lui Sfintu Petru sta pe o movila si canta asa de duios din caval, ca Dumnezeu insusi trebui sa-l asculte, apoi il batu pe umar: "Ia spune-mi, prietene, de ce parasesti turma si alergi dupa o oaie care se rataceste?" "Fiindca se ratacesc tot dintre acelea care imi sunt dragi mie!" raspunse ciobanul, fara sa faca vreo inchinaciune, fapt care displacu Domnului... ""Asculta, baiete, tu esti pus aici ca sa slujesti. A indragi ori a dusmani, astea nu-s treburi de slujitor!" Celuilalt ii sari tandara: "si cum adica? Nu-s eu om, inainte de toate?" Vazandu-l obraznic. Domnul il coplesi cu un somn adanc, ii cerceta capul si striga: "Banuiam ca Demonul si-a varat coada si aici; tigva asta are o doaga de prisos!" si i-o scoase. Ciobanul se trezi linistit, cuminte, supus, baiat bun. Ceru iertare musafirilor ca l-au gasit dormind, se inchina pana la pamant, nu se mai gandi la fluier si nu mai avu dragoste, nici dusmanie decat tocmai cat ii trebuie unui slujitor. Doaga de prisos a lui Cosma e toata viata lui. Dumnezeu sa fiu, si inca nu i-as scoate-o. Dar el va muri... Viermele lui, trezit de femeia asta, va sfarsi prin a-l ucide. si daca n-ar fi decat sa taiem cele doua maini boieresti care i-au pangarit bunul, pentru ca sa-l scapam de la pierzare, bucuros l-as ajuta.

Ilie pastra pentru sine urmarea gandirii. Nu stiam ce sa mai cred... stiam numai ca Cosma era scrantit rau si ca avea sa moara. Fusei tare mahnit.

*
Ne aflam prin pamanturile care se intind intre Cernavoda si Calarasi, la o mica leghe departare de bungetul unde se aflau tabarati vitejii nostri tovarasi. Ei asteptau cu nerabdare pe capeteniile lor, plecate sa ma scape de la robie. Ei nu stiau daca suntem vii sau morti; si fara neasteptata manie a lui Cosma, care ne pironi pe campia asta deschisa, ar fi trebuit sa ne aflam de mult in lagarul prietenilor.

Acum, ce aveam sa devenim? tinutul era primejdios. Nu departe de noi trecea un drum mare, batut de tot felul de lume, caci podul umblator de la Cernavoda era in apropiere.

Nelinistea ma sugruma... Privii la Ilie: el cugeta. Fruntea lui, de obicei senina, era intunecata. Pasii sai, cu vointa masurati, pareau sa cugete ei insisi. Totul cugeta. Gheba-i lunga pana la glezne ii dadea infatisarea aspra a unui calugar cucernic. si in vazduhul mut, nici o pasare... telinis tacut ca niste morminte... Doar cativa scaieti, cari isi leganau trist capetele, si ici-colo cate o movila nisipoasa, care veghea de cand lumea peste campie, mai imblanzeau uscaciunea acestui pustiu.

Ilie indrepta sumbru-i umblet catre una din aceste movile, pe care ne urcaram. Acolo, cu ochii tinta spre Cosma si Floricica, ce de-abia se zareau, stand unde ii lasasem, el scoase flinta de sub gheba si zise:

- Vom vedea noi acusi cat e de bolnav Cosma.

si pe loc slobozi arma. Numaidecat Cosma fu in picioare, cu fata spre noi, cu amandoua mainile ridicate catre cer, ceea ce insemna: "E vo primejdie?"


Ilie lua flinta de teava si o invarti de cateva ori pe deasupra capului, semn ca "Nici o teama!"

Apoi, descretind fruntea:

- Ha! Bun lucru, daca picioarele-i tin trupul!

Coboraram. El imi arata pe jos vechi baligar de oaie.

- Trebuie sa se afle undeva pe aci turme.

intr-adevar, pe lunca Dunarii, nu departe de muchea pe care ne gaseam, o intinsa pajiste, semanata cu tufisuri de salcioara, hranea nenumarate oi. La apropierea noastra, dulai furiosi alergara sa ne sfasie. Cu un singur strigat, ciobanul ii aduse, supusi, la picioarele sale. Omul era de statura unui pitic. Oaches, paros, cu caciula pe sprancene, cu sarica pana-n pamant, el ne astepta in picioare, cu barbia sprijinita pe pumnii reuniti deasupra batei. Nu stiam daca era armat ori nu, dar taria acelui chip brazdat de cunostinta vietii, linistea trupului si mai ales acel ochi mic si negru care ne sfredelea de departe impuneau oricarui om care se sfieste de nemernicie.

Cand furam la zece pasi de dansul, Ilie se opri:

- Buna vremea, ciobane; din parte-ne, oameni binevoitori.

- Fiti bineveniti, drumetilor, si sa va fie gandul ca vorba.

- Gandul nostru, mai intai, e asta: esti stapanul ori sluga turmei tale?

- Sunt stapan pe vrerea mea. Turma ma face sa traiesc slobod.

- Daca-i asa, spune cati sfanti vrei pe un miel, bun sa potoleasca foamea la patru oameni sanatosi?

- Sfantii, dragii mei, nu fac omenia. Alegeti. Fiindca e vorba numai de potolit foamea, luati pe cel care e cu blana mai urata. si mancati-l sanatosi, multumindu-mi in gand.

Soarele facuse mai mult de un sfert din drumul lui pe bolta cerului cand, cu mielul sub bratul lui Ilie, ne intoarseram unde se aflau Cosma si Floricica. Ei intinsera un cort si stateau lungiti la umbra, tacuti. Caii, descarcati de buclucurile noastre, pasteau prinprejur. O multime de muste verzi se ospatau din sangele raspandit de Cosma. Ilie arunca tarana deasupra, apoi, fara sa spuna un cuvant, se duse departe intr-un maracinis si reveni mai tarziu cu mielul fript, plin de carbuni si cenusa.

Nu mai aveam paine. Vin, de-abia o jumatate de plosca, Ilie intinse o panza pe iarba si sfarteca mielul. Floricica lua loc turceste, vadit flamanda. Cosma se apropie si el, dar fara chef, nici pofta, cu gandul aiurea: nu se afla printre noi. Ilie il aduse.

Descoprindu-se, cu fata-i lunga si plina de apostoliceasca credinta, el zise:

- Sa ne supunem, prieteni, legilor ce nu-s facute de mana omului...

Cosma se rasti:

- Nu ma supun!

... si sa le primim ca fiind neclintite...

- Nu primesc nimic!

Ilie ramase nedumerit. Plin de indurare, el nu voi sa-l intarate mai mult si incepu sa manance. Dar noi sfarsisem cu masa, cand Cosma nu dusese trei dumicati la gura si nu gustase de trei ori din vin. El fu cel dintai a se ingrijora de acest fapt:

- Frate Ilie, am intrat in anul mortii... De cand ma stiu pe lume, niciodata mania nu mi-a taiat pofta de mancare... Frate Ilie, ce zici tu de asta?

Ilie il privi drept in ochi:

- Bade Cosmo, eu zic c-ai sa mori...

La randul lui, Cosma ramase uluit, dar se insufleti deodata:

- Nu-i asa Ilie, c-am sa mor? si Floricica o sa ma omoare!..

- Nu vorbi asa, Cosmo! Tu-mi esti drag... Mi-ai fost intotdeauna drag...

Cosma ingana:

- ti-am fost totdeauna drag... si-mi vii vinovata!...

- Ce-ai facut, Cosmo, cu acelea cari ti-au venit nevinovate?

- Le-am uitat de-a doua zi, dar asta nu-i treaba mea, asta-i treaba Domnului: n-are decat sa lamureasca el nedreptatile omului, de vreme ce l-a daruit cu o traista care crapa de pofte si cu dorinta de a se adapa mereu la fantani cu apa neinceputa.

Ilie zgai ochii si incuviinta:

- Adevar graiesti, Cosmo... Daca Dumnezeu ar fi drept, el s-ar gasi incurcat de treaba asta. Te ingadui cu nebunia ta cu tot! si daca o razbunare, chiar una nedemna de noi, iti ajunge ca sa te scapam de la moarte, sunt gata sa te ajut. Spune, pe cine dusmanesti?

- Pe Dumnezeu!... Pamantul tot !...

- Nu ne putem bate cu Dumnezeu si cu tot pamantul; iar daca raul iti vine de la Floricica, ea n-are nici o vina.

- Eu n-am facut nici un rau lui Cosma, se planse femeia. Altora da, le-am facut, ca arhontelui Samurakis, ars de viu de noi!...

- Asa i-a trebuit! scrasni Cosma.

- ... sau ca pasei din Silistra...

- Pasei din Silistra?!... Ai fost pangarita de cainele ala? si eu stau aici sa mananc miel, in loc sa ma duc pe loc sa-i mananc urechile?!

Cu aceste cuvinte, Cosma sari in picioare, si atunci se petrecu ceva ce fu in ochii mei ca o scaparare de lumina.


Eram toti in picioare. Cosma, galben, imi puse o mana pe umar si-mi zise:

- Irimio, mi-e rau!... sunt jignit... sufar de durerea omului care si-a pierdut avutul la joc si ajunge pe drumuri. Esti tu marinimos? Vrei tu, ca Ilie, sa-mi ajuti la o fapta josnica? Ea e josnica, dragul meu, dar poate c-o sa-mi aduca usurare; vreau sa vars plumb topit pe gatul pasei din Silistra! Ajuta-mi! esti fiul meu; imi datoresti viata si libertatea.

Atunci Floricica sari intre noi ca o tigroaica si ne desparti:

- Minciuni!... striga ea cu aprindere. Minciuni!... Nu tie, ci mie imi datoreste viata si libertatea. El e rodul inchipuirii si trebuie sa-si jertfeasca viata unui vis: sunt mama lui!

Ca si cand am fi fost respinsi de aceeasi mana, noi sariram catesitrei un pas inapoi, pe cand ea se tinea dreapta ca o judecatoare. ..

Trecandu-si mana pe obraz, Cosma o intreba cu avant:

- Cine esti tu, femeie ciudata? Nu cumva esti ciobancuta din padurea de pini?... Sau esti poate aceea care s-a ivit cu pruncul in brate, l-a depus pe marginea drumului si-a fugit?

Floricica isi incrucisa bratele la piept si raspunse cu o voce inecata de lacrimi, care imi sfasie inima si-mi aminti de ivirea ei, in puterea noptii, in trista mea coliba, la arhonte:

- Sunt aceea care a dorit toata fericirea, care a voit sa viseze cu ochii deschisi in soare si care si-a ars ochii! Tu, Cosmo, fusesi soarele meu de-o clipa, intr-o noapte de vis, tu m-ai invatat sa vad limpede in viata.

De atunci, mi-am urcat calvarul, am aflat multe, si-ti viu mai curata ca oricand: nu mai vreau toata fericirea pentru mine singura. Dar tu, Cosmo, tu ai mers pe alt drum, tu nu cunosti mila. Nedreptatea te razvrateste numai cand te loveste pe tine, si ca sa-ti indeplinesti una din poftele tale, ai prapadi pamantul... Cu toate astea, am sa-ti dovedesc cat imi esti de scump: tu speri ca o josnica razbunare iti va usura inima de pizma care o roade si vrei sa pui o rusinoasa pata de sange pe mainile tale, menite sa rupa lanturi, ba vrei chiar sa faci din Irimia un razbunator marsav, cand tanara lui inima nu trebuie sa cunoasca decat zbuciumul dreptei razvratiri. Ei bine, sunt gata sa va calauzesc, eu insami, la pasa din Silistra, dar mai-nainte iti cer ascultare: jura-mi supunere!

- Supunere?! striga Cosma si plecand capul: da, Floricico, te voi asculta, eu care n-am ascultat pana azi decat vointa mea, dar asta dovedeste si mai bine ca am intrat in anul mortii. Cosma nu mai e Cosma, odata ce se supune!
*
Femeia trebuie sa ascunda in fustele ei ceva din taina care a purtat de grija in facerea lumii.

Ideia asta imi trecu prin cap privind pe Floricica cum calarea alaturi de Cosma, pe cand eu cu Ilie ii urmam. Ea calarea barbateste. Larga-i fusta n-o stingherea deloc pe o sa de om, dar pulpele picioarelor in ciorapi de borangic se vedeau pana la genunchi, niste pulpe care ar fi putut sa scoata din minti si pe un pustnic scarbit de viata.

Boiul ei, drept si in voie, in polca-i fara maneci, se legana gingas la pasul calului, pe cand capul se sucea neincetat, ca intr-un surub, cercetand zarea cu ochii.

si-atunci, stiind ca-i fagaduisem ascultare, m-am intrebat unde salasluia vointa aceea care se impunea noua: in capsorul acela subred, ori in fustele acelea tainice care acopereau tot dosul armasarului?

Langa dansa, Cosma lipsit de capetenie imi parea o huiduma. Ilie... El nu pierduse nimic si nu castigase nimic. Dar era ciudat lucru sa vezi pe femeia asta care avusese deodata vointa lui Cosma si judecata lui Ilie!

si ea zicea ca mi-e mama, iar Cosma tata!... si amandoi aveau sa se duca acum sa descopere o daravera pe care n-o prea intelegeam: sa ceara socoteala pasei din Silistra de-a fi iubit pe Floricica inaintea lui Cosma, ori dupa Cosma, habar n-aveam! Unde era vina acestui pasa? si unde dreptul lui Cosma? si de ce lasam balta pe tovarasii nostri, cari ne asteptau cu infrigurare?

Ce de lucruri intunecate!

Totusi, eram mai linistit de cand il stiam pe Cosma supus, caci incepuse sa ma inspaimante. Ilie parea si el multumit. intreprinderea noastra n-avea sa fie, prin urmare, prea naprasnica, si faceam haz, gandindu-ma ca am sa dau ochii cu un pasa adevarat, dupa ce o sfeclisem cu un arhonte.


Ca sa ne ducem la Silistra, trebuia sa trecem Dunarea pe un pod umblator. Floricica o carmi de-a dreptul spre soseaua nationala. Ilie in loc s-o ia prin razoare, si cum Cosma ii atragea luarea-aminte ca drumul mare ne-ar putea fi primejdios, comandirul nostru cu fusta raspunse cu o saga:

- Da, cuminte ar fi sa apucam pe cai ferite; dar, pe muchea asta dezvelita, ai putea sa vezi de la o leghe un poponete rasucindu-si mustata si-ar fi sa dam patrulelor de inteles ca suntem cu musca pe caciula. Mai bine deci s-o luam pe calea oamenilor ce se cred fara pata si sa ne bizuim pe "dramul de noroc" care uneori face minuni. Cunoasteti povestea?

- N-o cunoastem.

- Se vede bine, zise ea, ca n-ati umblat la scoala. Sa v-o spun: Doi oameni mergeau odata printre niste semanaturi. Unul avea un car de minte; celalalt, un dram de noroc. Apucandu-i noaptea intre doua sate, ei hotarara sa se culce unde se aflau. Fara sa stea prea mult pe ganduri, cel cu dramul de noroc isi arunca gheba pe cap si se tranti in mijlocul drumului. Cel cu minte multa isi zise: "se poate sa treaca o caruta si sa ma calce". si se intinse pa iarba, langa drum. Tarziu, in noapte, trecu un faiton. Ajunsi in fata mogaldetei negre din mijlocul drumului, caii se speriata, sarira in laturi si calcara pe cel care dormea langa drum: "Decat un car de minte, mai bine un dram de noroc", zice vorba romaneasca. Pe norocul asta trebuie sa ne bizuim si noi, ca sa ajungem la pod. si daca el nu vrea sa ne ajute, atunci, ca totdeauna, ne raman plumbii flintelor noastre si picioarele telegarilor.

Din fericire pentru noi, nu avuram nevoie nici de una, nici de alta, caci nu patiram nimic, dar eu ma razvratii impotriva unei nesocotinti care putea sa ne dea pesches in gheara dusmanului si intr-un tinut atat de neprielnic. si - Doamne sfinte! -pentru ce toata istoria asta? Cosma era iubit de noi toti; ce dracu avea in burta acum cu ast pasa?

il intrebai pe Ilie. El imi raspunse:

- Cosma a intrat in anul mortii. El vrea sa ceara soarelui sa mearga de-a-ndoaselea si sa desfaca ce-a facut. Asta nu se poate. si va muri. Dar noi avem datoria sa-l sustinem pana la capat, cu pretul vietii si chiar pentru o nebunie, caci sa stii, Irimio, nebunia tine in viata un loc mai mare decat intelepciunea.

Nu fusei deloc multumit de raspunsul lui Ilie si nu mai facui nici un haz la gandul sa vad un pasa adevarat, daca era vorba sa infruntam patrule. De-abia scapasem de o robie si poate c-o alta robie ma astepta dincolo de Dunare; poate chiar moartea.

Ma bosumflai. Cosma baga de seama, ghici pricina si fu bun, generos, viteaz. Oprindu-se, el se apropie de mine si-mi zise, cu o seninatate care imi ingheta sangele:

- Nu mai departe decat noaptea trecuta, ti-am lamurit cum, in marile bucurii, ca si in marile nefericiri, ramanem singuri, nimeni nu ne urmeaza. Vezi deci c-aveam dreptate: iata-ma lovit de un mare rau si iata-ma singur. Ei bine, dragii mei: nu silesc pe nimeni sa ma urmeze in nebunia mea.

Duceti-va la lagar; Ilie cunoaste drumul... Eu... ma voi duce singur acolo unde ma impinge nenorocirea, singur cu calul meu, cu cele doua flinte ale mele, cu cele patru pistoale, cu iataganul meu, cu camasa mea si cu soarta mea...

Nu-l lasai sa continue; ii sarii de gat si-l sarutai. El ramase rece, nepasator la toate incredintarile noastre ca nu-l vom lasa singur. Dar nu ne parasi. si ne reluaram drumul.

Deodata, apropiindu-se de marginea muchii, Dunarea aparu, cu intinsele ei balti, jos de tot, departe de tot, cenusie, stufoasa, singuratica si buna prietena a omului liber.

La vederea ei, Cosma se inalta in scari si incepu sa cante cu glasul lui barbat si mladios, dar frant de suferinta, acest cantec al haiducului:

    Foaie verde de ghindar:
    Trage podu, mai podar,
    Sa trec la cel gospodar,
    Ca e putred de bogat!
    El ii singur ca un cuc,
    Neica-i tanar si haiduc!
    Trage podu mai la vale,
    Sa nu-ti trag v-un glont in sale!

...

Abia isi sfarsi versul, ca o caleasca se ivi din umbra unei valcele si incepu sa urce coasta pe care noi o scoboram. Dintru-ntai ne ingrijoraram, dar numaidecat vazuram ca trasura era condusa de un om singur, un boier pamantean, imbracat in felul cum se poarta in tarile dinspre soare-apune: palarie inalta, guler tare, innodat cu o legatura, surtuc, nadragi si cizmulite. Avea mustata rasa si purta favorite.

Floricica rase:

- Nu va temeti, il cunosc, e un prieten...

Cosma sari ars:

- Ce? Un prieten al tau, maimutoiul asta?!

Boierul se apropie, scoase palaria de la o posta, se opri si heretisi pe Floricica intr-o romaneasca apelpisita:

- Prezint omagiile mele cele mai respectuoase jupanitei Floricica!

si cum dansa ii intindea mana, secatura i-o saruta, ceea ce facu pe Cosma sa infiga asa de tare scarile in coastele calului, incat il ridica in doua picioare.

- De mult v-ati intors de la Constantinopole? Ati fost foarte regretata!

- Da?! facu ea cu ifos. si de ce? Duceati lipsa femeilor?

- A femeilor nu, desigur, ci a cucoanelor cu ighemonicon! Apoi, aruncand asupra noastra o cautatura de stapan, intreba: Ce-i cu cardasia asta?

- Niste padurari, pe cari i-am tocmit acusi.

- Hm!... Curat banditi!

- Apoi de!... Padurarii, ca si banditii, sunt barbosi, au de-a face cu armele si se spala rar.

- Apropo de banditi: ati auzit de ispravile haiducului Cosma? E grozav, dar si ai nostri fac rau ca jefuiesc ca in codru.

Zicand acestea, saruta din nou mana Floricichii, facu o plecaciune pana la pamant si-o porni in pasul calului.


Cosma nu se urni din loc. Atunci vazuram ca in timpul acestei scurte convorbiri isi rosese o parte a mustatii. si nu stiam ce-i cu el; sta linistit si tragea cu coada ochiului la boier, care se departa, dar o stiuram numaidecat, caci indata ce gospodarul se afla la vreo cincizeci de pasi, el intinse flinta si-l impusca pe la spate, mai repede decat te-ai sterge la ochi. Omul se rasturna de pe capra; caleasca o lua razna pe camp.

si Cosma incheie:

- Asta o sa te invete minte, scarnavie, sa mai saruti mainile femeilor pe care le vezi in cardasia oamenilor care se spala rar... Apoi catre Floricica: si cu momaia asta te-ai culcat? Vai de pacatele mele, daca trebuie sa ma duc la Stambul ca sa-i caut pe toti si sa-i omor!... intorcandu-se catre mine: Du-te, Irimio, si vezi daca mai sufla, ispraveste-l cu pistolul.

Dadui fuga si ma-ntorsei: era mort, cu capul sfaramat.

Floricica zise:

- Nu te mai cinstesc, Cosmo, desi mi-esti drag; mi-ai fagaduit ascultare si...

- si eu am uitat, din neobisnuinta...

- Ei bine, ai ucis unul dintre cei mai buni oameni din cati cunosc si care n-avea decat un betesug: acela de a fi venit pe lume bogat, precum si de-a crede, impreuna cu toti bogatii din vremea lui, ca Dumnezeu insusi a voit sa faca pe oameni nedeopotriva. Dar in deosebire de ceilalti, el a desfiintat robia de pe pamanturile sale si a zidit spitaluri.

Cosma o reteza scurt:

- Da, i-a luat omului pielea si i-a daruit o camase!... si-apoi... atata paguba!... Nu asta ma sacaie pe mine acuma... Dupa o lunga si silnica tacere, adauga cu glas stins: Nu ne mai ducem la pasa din Silistra, voiam sa-l pedepsesc, crezandu-l singurul tau amant. Dar tu ai avut cu nemiluita... si pana la tarigrad. Atunci? Prinde orbul si scoate-i ochii! Nu. Haideti mai bine in lagar... Acolo, voi vedea... Adica n-am nimic de vazut, ci ma voi lasa in voia nodului ce-mi astupa rasuflarea.
*
Sosiram in zavoi odata cu seara si pe loc uitai: si de Cosma, si de nodul lui, si de pizma mea, pentru ca sa m-arunc nebuneste in sanul unei marete firi, pe care omul n-o pangarise inca. Unele salcii erau groase ca niste butoaie, si in scorburile lor ar fi putut sa se adaposteasca doi oameni in picioare. Nenumarate paraie si paraiase, vine marinimoase ale darnicei Dunari, teseau o panza de paianjen care uda neincetat sute de pogoane de pamant roditor, dar baltaret, pe care nimeni nu-l voia si care facea fericirea ierburilor tifoaie de mazga. Pestii, pasarile salbatice, ganganiile, laolalta cu lupul si cu vulpea, se desfatau de viata, traiau mai in pace si-si faceau mai putin rau, decat noi, oamenii.

Singur omul, cel mai fioros dintre toate dobitoacele pamantului, seamana moartea, saracia, robia acolo unde, cu atat de putina osteneala, cu si mai putine nelegiuiri, atatea bucurii ne-ar astepta!

Gasii pe tovarasii nostri ceva mai imbatraniti de cum ii lasasem; iar ei ma gasira voinic si mandru.

in mijlocul unui mare ostrov, pierdut la sase ceasuri departare de cea din urma locuinta omeneasca, ei alcatuisera un mic catun. Sosirea noastra fiindu-le vestita de catre strajeri, ei ne primira cu trei salve de cate zece focuri de flinta fiecare si cu strigatele de: "Traiasca viteazul nostru capitan si mandra lui tovarasa!"... "Traiasca inteleptul Ilie, precum si bravul Irimia, pe care-l credeam mort!"

Harmalaia asta de heretiseli, desi mai sincera, ma cam facu sa rad, caci ea semana ca doua picaturi de apa cu aceea care avusese loc in curtea arhontelui, la sosirea sa de la Constantinopole cu Floricica. imi zisei in gand:

"Liberi ori sclavi, oamenii au cam aceleasi obiceiuri si simtiri. Sa-i ia dracu pe toti!"

si incepui pe loc sa alerg ca un vitel si sa ma dau de-a tumba. Aveam si de ce! Pe o arie ceva mai ridicata si curatita, corturi si iar corturi, fiecare cu culcusul lui de stuf, papura uscata si fan, velinta pe deasupra. Armele si calabalacul se aflau prin scorburile salciilor, ca in niste dulapuri, tot haiducul cu salcia si cu catrafusele lui. Ibovnice, de asemenea, tot voinicul cu a lui, tinere, zvanturatice, robotind dupa treburile gospodariei haiducesti si urzicate de tantari pe maini si pe picioarele goale.

Fiind vremea cinei, ele dadeau in vant cu gatitul bucatelor, in cateva caldari fierbea mamaliga, care raspandea placutu-i miros de malai si stropea cu terci pe bucatarese; in altele se pregatea ciorba de stiuca cu ceapa, marar, patrunjel si leustean. Crapi mari de cate zece oca, presarati cu piper rosu, se zbateau inca in protapii lor infipti in pamant deasupra jaraticului. Vreo duzina de rate si gaste salbatice, impanate cu usturoi si slanina afumata, se prajeau si ele mai la o parte. si atat de atatator era mirosul cu care aceste fripturi umpleau zavoiul, ca lupii ei insisi urlau de pofta.

Dar trebuia bautura pentru toate aceste bucate, peste care aveau sa se repeada vreo saizeci de guri si se stie ca apa de balta face broaste in burta. Ei bine, nici bautura nu lipsea, si inca ce bautura!

Pitit intr-o gluga de papura verde care-l tinea rece, un boloboc de-o suta de vedre, cu un vin ce-ti spargea cerul gurii.

Semana cu o tainica bisericuta; pe cand in vecinatatea lui se smerea, ca un biet paraclis, un butoias de vreo douazeci de vedre cu sfantul duh al unei sfinte tuici care ar fi trezit si pe morti din mormintele lor, daca s-ar fi aflat prin imprejurimi!

Din fericire, nu se aflau ca sa ne plictiseasca cu vesnica lor marturie a zadarniciei de-a bea si de-a manca. insusi Cosma, care avea moartea in suflet, o uita in seara aceea, facu ca toata lumea si - ca un viteaz capitan ce era - dadu semnalul bataliei.

Toti mesenii insiruiti in forma unei potcoave, fiecare ins se putea duce sa-si taie mamaliga si sa-si umple troaca cu bucatele din care ii poftea inima, apoi sa se aseze turceste si sa manance pe genunchi, slujindu-se de leosca Lingura de lemn pentru ciorba si de degete pentru fripturi. Cat despre bautura, cofitele se duceau goale si reveneau pline, intr-un sirag nesfarsit, intocmai ca hagiii la Sfantul Mormant.

inceputul ospatului il facu tuica, dupa cum se si cuvine. Cosma ridica cel dintai bardacuta. Comesenii il urmara. si cu fata aprinsa ca un miez de pepene rosu, capitanul rosti:

- Prieteni!... Viata si moartea sunt cele doua vesnice ispravi ale iepei Domnului!... Ea este aceea care, cu narile sale, insufleteste vieti pe pamant si le stinge. Noi n-am cerut sa venim pe lume, deci nu datoram nimanui nimic. O singura datorie avem: aceea de-a fi sanatosi; si ca sa fim sanatosi, trei lucruri bune trebuie sa facem: sa mancam bine, sa bem bine si sa partaim bine. incepem prin a manca si a bea. Pe urma vom partai sub cort.

Hohote de ras acoperita cuvintele vorbitorului. Bardacele se dadura de-a dusca; tuiculita se duse sa biciuiasca pofta de mancare; apoi, patruzeci de nebuni se bateau la gura fiecaruia! Dumicatii de mamaliga, dupa ce erau framantati in mana la repezeala, zburau ca niste vrabii drept unde le era locul. Leostele se goleau inainte de-a atinge buzele. si cand stiuca si crapul dadeau prea mult de furca cu oasele lot vreunui mancator, toata umplutura gurii era suflata la spate. Capetele intarziau in cofele cu vin pana ce gaturile se umflau, invinetindu-se. Atunci bautorul avea un singur gand: sa mustre pe Dumnezeu ca rasuflarea omului e asa de scurta, iar locul in pantece, atat de masurat. Pentru ca sa indrepte, oarecum, aceasta greseala cereasca, meseanul care se credea nedreptatit in socoteala lui se scula copacel si-i tragea un joc pe saltatelea, urseste, ca sa mai indese ale bucate, apoi se aseza din nou si-o lua de la-nceput. Unii se multumeau cu cateva ragaieli zdravene, dar treaba asta era cu belea, caci de se-ntampla ca ragaiala sa-l picneasca pe om cand se afla cu gura plina, toata fultuiala era impinsa in cap si improscata pe nari.

Pe la sfarsitul ospatului, un om ne strica cheful. El sta intr-un capat al potcoavei. Vataful cetei, care sedea la dreapta lui, se ridica, il arata lui Cosma si zise:

- Capitane, poate ca ai bagat de seama ca un strein se afla printre noi: e calugarul asta. El s-a infatisat intr-o zi unei straji si i-a cerut sa fie ingaduit in randurile noastre, pana la intoarcerea ta. Judecandu-l razvratit, credincios si brav, l-am primit. Acuma el vrea sa bea in sanatatea ta.

Atunci vazuram sculandu-se un om de statura mijlocie, teapan la trup si tanar inca. Barba si mustati rosiatice, bine pieptanate. Obraz, spalat cu ingrijire. Fruntea, iesita in afara ca un pepene, era prelungita de plesuvie pana spre crestetul capului si luminata de ochi mari, cenusii, cu cautatura deschisa. Comanacu-i castaniu, jerpelit si pipernicit, ii cadea pana la glezne si-l acoperea de tristete.

Cu grai limpede, el zise cam cele ce urmeaza:

- Da, Cosmo... Beau in sanatatea ta si-a tuturor celor de fata. Dar ingaduie-mi sa-ti spun ca cuvintele tale de adineauri m-au cam mahnit. Cum? Viata si moartea sunt ispravile unei iepe? fie aceasta iapa calarita chiar si de Domnul, nu, asta nu se poate... Viata si moartea sunt fapturile lui Dumnezeu, nu ale iepei lui, presupunand ca are una. Apoi ceastalalta jignire, adusa omului, care, dupa tine, n-are decat datoria de-a manca, de-a bea si de-a partai!... Datorie de porc! Sunt mahnit. Norodul vede in voi pe mantuitorii lui; si daca nu sunteti pusi in furci dintr-o zi pe alta, asta se datoreste ajutorului sau prietenesc. El nu va opreste nici sa mancati, nici sa beti ca niste viteji, dar daca e numai ca sa partaiti sub cort, zau ma-ndoiesc ca sunteti altceva decat niste boieri. Nu pot sa va spun asta-seara cine sunt si ce drum am facut pentru ca s-ajung aici. Va spun numai atat: fiti mantuitori vrednici si va voi ajuta!...





Cititorilor mei din Romania
Mos Anghel
Moartea lui Mos Anghel
Cosma
Cosma (continuare)
Cosma (sfarsit)


Aceasta pagina a fost accesata de 781 ori.
{literal} {/literal}