Casa Thuringer - Capitolul 03

Casa Thuringer - Capitolul 03

de Panait Istrati


III.


Zorii zilei ce urmara acestei nopti, terminata intr-un chip asa de memorabil pentru viata lui Adrian, surprinsera pe flacaul nostru in patul frumoasei unguroaice. Aceasta dormea adanc, alba din cap pana-n picioare, invaluita in multimea de dantele si panglicute multicolore. Adrian o contempla, cu inima batand de recunostinta, saruta cu evlavie mana crapata de munca, pe care o tinea pe piept si gandi: "De-acum incolo n-ai sa mai speli vasele. Ma insarcinez eu cu asta". si, cu obiceiul lui de a impinge toate lucrurile la extrem, adauga: "Am sa-ti fac si sufrageria si-am sa-ti aprind si focul la bucatarie. in felul acesta, ai sa poti sa dormi un ceas mai mult".

El stia ca Iuliei nu-i placea sa se scoale prea de dimineata. Soneria desteptatorului era potrivita pentru ora cinci si jumatate. O puse sa sune la sase si jumatate. Apoi, cu multe precautiuni, se strecura afara din pat, se imbraca si se inhama la munca: trei mari birouri, un vestibul si coridoarele plus cele doua curti de maturat.

De obicei, sculandu-se la cinci. Adrian sfarsea toata munca asta dupa doua ceasuri de truda fara ragaz; si nu putea sa faca altfel, caci la sapte se scula doamna Thuringer, pe care trebuia imediat s-o insoteasca la piata. Acum era ora patru. El hotari sa inceapa cu sufrageria, ca nu cumva sa fie surprins la munca asta, care nu intra in atributiile lui. Daca ar fi fost intrebat in clipa aceea, ce-l facea sa execute si munca Iuliei, i-ar fi venit greu sa dea un raspuns logic.

Camerele mari erau toate parchetate. Adrian examina parchetul sufrageriei si-l gasi destul de murdar. Nu fu suparat pe Iulia, din contra, o planse ca n-a putut sa-si faca datoria cum trebuie. in dimineata aceea era mai generos ca oricand.

Fara sa se mai gandeasca la putinul timp pe care-l avea inaintea lui, se tranti cu burta pe sarma de frecat. O activitate furioasa ii stimula ceafa, inchipuindu-si capul ce-l va face Iulia, cand si-o vedea parchetul asa de curat. La urma urmei, Ana putea sa afle tot adevarul. Era oare vinovat de vreo tradare? Deloc. Ana continua sa ramana, pentru el, gratia pe care n-o atingi decat cu varful buzelor, cum se face cu icoanele sfinte. Una nu putea s-o inlocuiasca pe cealalta. Ana era un vis. Iulia, o surprinzatoare realitate. Era vorba de doua fericiri absolut deosebite.

Adrian stia acum ce inseamna o Iulie: o violenta placere care te face mai lucid, mai tare. ii era profund recunoscator. Pana la aceasta intamplare, el vazuse lucrurile ca printr-o usoara ceata. Undeva, in organismul lui, n-ar fi putut sa spuna unde, un resort care nu functiona inca, il impiedica sa vada viata cu ochii tuturor oamenilor. isi ghicea inferioritatea in privirile altora. Cel din urma imbecil putea, in privinta asta, sa-l confunde.

Cum sa-l confunde? Nici nu era vorba de a-l confunda. Lucrurile se prezentau cam astfel: daca s-ar fi aflat langa un om si ar fi privit impreuna, sa zicem, un caine, Adrian stia ca celalalt nu vedea, ca si dansul, decat un caine. Dar daca in locul cainelui, ar fi fost o femeie. Adrian nu mai stia ce vedea celalt.

Ei bine, din dimineata aceea, valul ii cazuse de pe ochi. Toate femeile care treceau pe strada erau niste Iulii. Iar el, un om ca toti oamenii.

Aceasta lamurire o datora generoasei unguroaice. ii mai datora placerea unica a carei descoperire o facuse si pe care isi promitea s-o aprecieze si mai bine in noaptea urmatoare, caci, adormind pe bratul lui, durdulia slujnicuta ii spusese:

-N-am sa-l mai primesc pe amantul meu. Ai sa-l lasi de-acum incolo sa fluiere pe-afara cat o vrea.

Iata ce era Iulia.

Dar Ana? Oh, nepatrunsa taina! El o intelegea si mai putin acum cand Iulia ii dezvaluise, ca sa zicem asa, tot misterul femeii si al omului. Nu, nici femeia, nici omul nu puteau fi numai atat. Simtea ca omul, in orice caz el, Adrian, ar fi putut sa aiba nevoie de doua femei in acelasi timp, ba poate chiar si de mai multe.

Nu fiindca Ana s-ar fi putut compara cu Mihail, adica sa se inalte pana la acea prietenie care-ti ingaduie sa plutesti pe oceanul tuturor gandurilor umane, a carui imensitate Adrian de-abia o intrevedea. in privinta asta, ea era o creatura aproape tot asa de simpla ca si Iulia. Dar Ana detinea o parghie de comanda care putea sa aiba o inraurire tocmai in domeniul acesta al spiritului, amplificand la maximum intensitatea visului. Cand se afla langa dansa. Adrian inceta de a mai fi un om comun.

Netagaduit, aceasta i se intampla de asemenea si cand citea o mare pagina de literatura universala, sau cand Mihail ii vorbea cu foc de problemele existentei. Emotia era aceeasi, sau, mai bine zis, de aceeasi calitate. si totusi, era o deosebire. in apropierea Anei si cand, uneori, ii atingea bratul cu obrazul lui fierbinte, toate frumusetile spirituale ale vietii se incorporau in el. Acestea nu mai erau niste bucurii cerebrale. Le simtea facute din carne calda si nuda, ca o mie de femei frumoase lipite de corpul lui arzator.

Cu toate astea, nu era vorba de ceva trupesc. Astazi, cand stia de la Iulia ce forma avea dorinta de a te culca cu o femeie. Adrian era si mai sigur de-a nu fi simtit niciodata dorinta asta fata de Ana. El se apara chiar si numai impotriva ideei ca Ana ar putea sa fie o Iulie, caci constatase o slabire a dorintii lui pentru tanara unguroaica, imediat dupa primul lor contact. Se simtise chiar putin dezamagit, foarte putin si numai pentru un scurt timp.

Pentru nimic in lume, asa ceva nu trebuia sa se intample cu Ana! Nici cea mai mica dezamagire si nici o clipa! Ar fi mortal pentru sufletul lui! Ar muri de intristare. Ana era si trebuia sa ramana bucuria continua, intensa si infinit de diversa.

Dupa cum Iulia, dandu-i-se, ii lamurise viziunea confuza ce-o avusese despre femei, il scosese ca dintr-o vraja, de asemenea Ana ii largea toate orizonturile mintii, nu dandu-i-se, ci dimpotriva, pastrand intreg secretul acestei forte care il facea apt sa imbratiseze universul.

Amandoua ii erau necesare, ca luminile ochilor. si fiindca erau femei, binecuvantata fie femeia! Fara ea, omul nu fiice nici cat o ceapa degerata!

Cand la ora sase, primii furnizori venira sa aduca laptele si chiflele. Adrian terminase toata treaba. Casa era inca scufundata in somn. Atunci, o idee ii incalzi obrajii: sa prepare la iuteala cafeaua cu lapte si sa o serveasca Iuliei in pat!

Totul fu gata, putin inainte ca desteptatorul sa sune sase si jumatate. Adrian intra in varful degetelor si depuse incetisor tava pe un scaun la capataiul Iuliei, care dormea dezvelita toata. O, da, era frumoasa, intaia lui amanta! Era mai frumoasa asa cum se afla acum in pat, decat cand se imbraca si se sulemenea ca sa iasa la plimbare. ii placea mai ales albeata carnii ei catifelate.

Adrian privi imprejurul lui, examinand incaperea cu de-amanuntul, si gasi ca reputatia de femeie curata a unguroaicei era justificata.

Deodata, desteptatorul incepu sa sune. Iulia sari din pat, vazu pe Adrian, se acoperi rusinata, si uitandu-se la ceas, izbucni in plans:

- De ce mi-ai facut asta, Adrian? sase si jumatate! Dar sufrageria! Dar focul! Dar cafeaua! Ce rau ti-am facut, ca sa vrei sa ma certe cucoana? si crezand ca Adrian ii suradea din rautate, deschise gura ca sa-l ocarasca, dar privirea ii cazu pe tava garnisita cu bunatati: cafea cu lapte fumegand, chifle, unt si chiar un ou moale. Pentru cine sunt astea? scanci ea necajita.

- Pentru cine vrei sa fie, Iulica mea, din moment ce sunt in camera ta? Pe langa asta; toata treaba ta e facuta, iar patronii dorm inca. Ce mai vrei?


Ea nu voi sa-si creada urechilor, dar infatisarea lui Adrian, cu bustul scaldat in sudori si mirosind a terebentina, pleda pentru buna lui credinta. Iulia se arunca la picioarele lui, ii imbratisa genunchii si planse si mai cu foc:

- Niciodata, nimeni n-a facut asa ceva pentru mine. Toti m-au batut si m-au pus la munca, fie parintii, fie pacatosii mei de amanti. Dar, sa ma alinte, nu, nimeni! Ah, tu ai sa fii Dumnezeul meu! si daca cumva ai sa iubesti pe o alta, am sa te omor!

- Multumesc! facu Adrian, curatindu-i oul.

- Nu! n-am sa te omor, dar am sa te innebunesc de dragoste!

"N-ai sa ma innebunesti, gandi Adrian. Numai Ana poate sa ma innebuneasca. Dar pentru ceea ce iti datoresc, n-am sa te uit niciodata."

in vremea asta, "madam" Carolina, care se sculase, isi plimba silueta greoaie de-a lungul galeriei cu geamlac dintre bucatarie si curtea de serviciu.

- Iulia, suntem pierduti! Uite-o pe baba cum ma cauta, ca sa-i cumpar "schnapsul" ei. Dupa ce iti vei fi baut cafeaua, ascunde tava in dulapul tau. Eu o sterg, altfel vine peste noi!

Adrian fu nevoit sa faca mai multe ocoluri, ca sa ascunda directia de unde venea, dar, truda zadarnica: baba care, desi n-avea miros, stia totdeauna sa aiba "nas", cum zicea Ana, descoperi misterul.

- Buna dimineata, madam Carolina! Cum ai dormit?

Batrana plesni din limba, aratand astfel cat de multumita era de rachiul pe care i-l cumpara Adrian. Ceea ce n-o impiedica sa fie rautacioasa:

- Da... buna dimineata... am dormit bine... dar dumneavoastra, "domnule" Adrian? Nu minti, cotoiule! Sa mor eu, daca tu n-ai dormit azi-noapte cu unguroaica! Casa asta e un adevarat bordel!

Adrian se supara de-a binelea:

- N-am sa-ti mint deloc, madam Carolina, dar daca asta este prietenia d-tale pentru mine, ei bine, prefer sa plec numaidecat.

si se duse imediat sa se inchida in camera lui, care era alaturi de bucatarie. Madam Carolina il urma, inspaimantata. Ea stia cat era de acuzata, si pe drept, ca punea pe fuga pe cei mai buni servitori, din cauza caracterului ei insuportabil.

Plecarea lui Adrian, chiar a unui Adrian vinovat de pacatul de a se fi culcat cu servitoarea, i-ar fi atras toate trasnetele, chiar si pe acelea, foarte rare, ale d-lui Bernard, directorul glacial al casei, care avea in mare stima pe tanarul nostru, de cand se incredintase de constiinciozitatea lui la munca si de multiplele-i capacitati. Pe langa asta, patronii mai stiau ca Adrian nu era un ignorant.

- Ei, dar repede te mai superi! zise batrana. Hai sa ne impacam; dar sa stii ca nu glumesc: mi se pare ca asta-noapte te-ai culcat cu unguroaica.

- si daca ar fi adevarat, ia spune-mi, ce suparare ai avea d-ta din asta? Sper ca nu vei fi voind sa ma culc cu fetele d-tale?

- Tocmai aci e buba, Adrian! Fetele mele au o pofta nebuna sa se culce cu cineva! si chiar se culca, atat cat le poate pielea. Iata ce e teribil!

- Ei bine, madam Carolina, da-mi voie sa-ti spun ca-ti barfesti copiii...

Zgomotul cainilor in goana umplu coridoarele, si imediat vocea Anei se auzi in pragul odaii:

- De ce "barfeala" e vorba?

si presimtind ceva rau ea se intoarse, furioasa, spre mama-sa:

- Mama! Daca continui cu rautatile tale si daca il faci si pe Adrian sa plece, ei bine, avem ordin de la d-l Bernard sa te trimitem la Franz, in Germania! Ne-am saturat pana in gat de schnapsul tau!

Apoi catre Adrian:

-Vezi ce faci? Mai cumpara-i rachiu! Biata madam Carolina facu o strambatura, ca si cum ar fi voit sa planga:

- Asa-i! Acuma nu mai sunt, pentru voi, decat o betiva buna de impachetat si de expediat in Germania!

Adrian interveni:

- Cucoana Ana, da-mi voie sa-ti spun, ca de asta data eu sunt vinovatul. Dar vina mea n-are nici un raport cu indeplinirea datoriilor mele aici.

Ana fu departe de-a banui de ce fel de vina vorbea Adrian. Ea se instala dinaintea masinii de gatit, ca sa-si increteasca parul. Servitoarea intra in bucatarie:

- Bravo, Iulia! ii zise ea. Astazi sufrageria este ca o oglinda!

- E, fiindca Adrian mi-a ajutat.

- Atunci, inteleg.

si Ana tinti asupra lui Adrian doi frumosi ochi banuitori, ce-l facura sa priveasca in pamant. Putin dupa aceea, ramanand singuri, ea ii zise cu o nuanta de ironie in ton:

- incepi s-o gasesti draguta pe Iulia, nu-i asa?

- Am gasit-o totdeauna. Vreau sa spun, ca este simpatica si muncitoare. O stimez.

- E vorba numai de stima, cu adevarat?

Aparitia oportuna a Mitzii il scuti pe Adrian de-a raspunde la aceasta intrebare buclucase.

"Sa fie oare geloasa?" se intreba el.

Ar fi fost pacat! Se poate oare compara un mare ospat cu un inalt cult? Ah, Ana asta! Ea nu stie ce reprezinta pentru Adrian! Chiar si acum, cand el nu mai ignora femeia si cand, de o luna de zile, o contempla in fiecare dimineata, colo, stand la usa masinii de gatit, o gasea tot atat de gratioasa ca in prima zi, bogata in miscari pline de farmec si transmitandu-i mereu acea forta misterioasa care, credea el, era capabila sa-l faca sa intreprinda orice cu succes: sa scrie, sa picteze, sa cante ori sa guverneze lumea!

in casa Thuringer, Ana si cele doua surori ale ei, ca si servitoarea Iulia, intretineau in permanenta o atmosfera de senzualitate de care nu numai Adrian era fascinat. Cele trei frumoase nemtoaice, oarecum straine de existenta sever burgheza a fratilor Thuringer, preferau, pe cat cu putinta, sa se tie departe de viata de saloane, de vizite si de eticheta, pentru ca sa-si petreaca aproape toata vremea la bucatarie, care era vasta si confortabila. Numai acolo ele se simteau in intimitate.

Deloc instruite, nici obisnuite cu exibitii vestimentare si gratie fericitei lor naturi simple, nicidecum dispuse sa-si joace lor insile comedia parvenitului, ele simteau o adevarata repulsiune fata de tot ce le obliga sa iasa din tihnita lor existenta populara. Le placea sa flecareasca, sa rada, sa manance sau sa stea tolanite, fara sa sufere tortura acelor "mari dame", care, spuneau ele, aveau aerul de-a fi "inghitit o umbrela".

Asa cum se aflau la bucatarie, sumar imbracate, nicidecum fardate, cu totul la largul lor, ceasurile se scurgeau in liniste, pe cand coseau intre o mama comic de artagoasa, servitorii casei si o multime de cunostinte si furnizori a caror originalitate le distra mai mult decat toate "maimutariile acestor domni si doamne simandicoase".

Furnizorii, despre care e vorba aci, formau pe atunci o bizara specie de oameni, astazi disparuta. Braila, oras cosmopolit si port de-o prodigioasa activitate, atragea intre zidurile ei, odata cu marii speculatori, toata crema aventurierilor levantini, lacoma de imbogatire: greci, armeni, macedoneni, bulgari. Extrem de cutezatori si, in majoritate oameni cinstiti, ei cautau sa adune avere prin munca, prin economie si, evident, ajutati deseori de noroc.

Pe drumul acesta anevoios, ajutorul reciproc, rabdarea, avaritia sordida, constituiau forta si singura lor garantie de succes. Timp de ani de-a randul, ii vedeai tarand un carucior cu fel de fel de marfuri, sau lancezind in fundul unei dughene jigarite. si cu toate ca adunau gologani peste gologani, foamea si paduchii erau partea lor in felul acela de viata. Apoi, intr-o buna zi -dupa o disparitie care trebuia sa insemne pentru ei timpul pe care-l depune crisalida ca sa devina fluture auzeai ca unul si-a cumparat un remorcher sau un cargobot; altul isi construia o moara de faina; un al treilea se facea camatar. Atunci, lepadand la gunoi slinosul lor costum national, adoptau un incomod costum modern, incepeau sa-si cladeasca confortabile locuinte in inima orasului si deveneau niste sarlatani.

Dar nu-i era dat oricui sa se aleaga, la urma, cu un cargobot, cu o moara sau cu o zarafie. Cea mai mare parte dintre acesti visatori cupizi, imbatraneau langa batranul lor carucior cu lamai si portocale. ii vedeai, mai ales, cu o cosnita in mana, strecurandu-se pe poarta de serviciu a boierestilor locuinte a compatriotilor lor cu destin mai fericit, asteptand ceasuri intregi la bucatarie, pana ce stapanul se scula si catadicsea sa vie sa se uite in cosnita lui, unde zaceau, asezate cu ingrijire, azi un iepure, alta data o cega, o prepelita sau vreo oarecare trufanda: un frumos pepene bacar, un manunchi de sparanghel, anghinari sau conopida. si suferind cu o rabdare angelica artagul parvenitului, care gasea totdeauna ca marfa era prea scumpa, acesti sarmani oameni nu reuseau sa-si castige viata decat cu conditia de a rupe zece perechi de pingele, pana sa ajunga sa-si vada banul greu muncit.

Atunci, acesti fosti ambitiosi se dadeau batuti, se resemnau, se umanizau. Lunga suferinta ii transforma complet.

Ochiul lor bogat de triste experiente scanteia de siretenie. Ironia dureroasa, de care conversatia lor era plina, nu cruta pe nimeni. Daca servitorii unei case de pricopsit se aratau catusi de putin binevoitori, acesti furnizori deveneau numaidecat familiari, povesteau istorii pline de soare si de Mediterana, aduceau detalii hazlii, miscatoare, asupra originel mai mult decat modeste a cutarui bine cunoscut parvenit si mergeau uneori pana a-si bate joc de ei insisi si de propriile lor visuri de altadata.

Voluptuoasele noastre nemtoaice adorau pe acesti oameni. Cand sosea, de pilda, mos Stamate sau barba Stamate, cum il chemau pe greceste, era o sarbatoare. il indopau, il turteau sub dezmierdari. Nu fiindca barba Stamate le-ar fi adus cine stie ce bunatati. Fiind foarte zgarcit si temandu-se sa nu-si piarda "capitalul" angajat in vreo marfa scumpa, ramasa nevanduta, nu se gaseau, cele mai adesea, in cosnita lui, decat cateva oua proaspete, cateva piersici, doua legaturi de ridichi de luna ori alte fleacuri asemanatoare, ceea ce facu intr-o zi pe madam Carolina sa spuna in fata fetelor ei, ca barba Stamate se vantura de colo-colo "ca un coi in cosnita".

Dar copoiul rebegit stiu sa traga folos din gluma asta si raspunse pe loc ca, oricat de neinsemnata i-ar fi marfa, el a plasat-o totdeauna cu folos si ca mai este si astazi in stare s-o ofere in bune conditii. Madam Carolina ii riposta ca, neavand destul combustibil, ca s-o fiarba, ea nu era amatoare.

Barba Stamate nu fusese totdeauna nenorocos in intreprinderile lui, dar ii placusera prea mult fetele si la o etate cand acestea nu vor sa te mai iubeasca pentru ochii tai frumosi. Era slabiciunea lui. Chiar si in momentul acesta avea acasa o amanta, cu patruzeci de ani mai tanara decat el. O tinea zavorata. si biata femeie, in nadejdea de a pune intr-o zi mana pe niste economii inexistente, suporta sihastria pe care i-o impunea batranul gelos.

indragostitul ii ingaduia uneori sa vie sa vada pe doamnele germane, si atunci ea le dezvaluia toata intimitatea ei:

- El ii da zor mereu ca n-am destul "foc". Drace! Cum as putea sa am, cand el nu ma hraneste decat cu masline si castraveti acri?

- De ce nu-l lasi? o intrebau nemtoaicele.

- Fiindca vreau sa-i smulg ceva bani, ca sa am cu ce sa ma marit!

- Dar n-are o letcaie!

- Credeti, zau? Ah! daca e adevarat, apoi imi pierd tineretea langa hodorogul asta batran.

"Hodorogul" tagaduia cu incapatanare ca amanta lui sta cu el din interes.

- Ma iubeste, stiu eu bine, dar ii e rusine s-o spuna, fiindca sunt batran.

- De ce o zavorasti, atunci? il tachina Ana.

Ca s-o apar de derbedeii din mahala, care ar putea sa vie in lipsa mea, "s-o ia" cu sila.

Dupa barba Stamate, cel mai simpatic era Hasan, lustragiul turc. Tanar inca, existenta lui parea sa inchida o taina. Dar, vorbind prost romaneste, el era cele mai adesea tacut.

Totusi, venind de multi ani in fiecare dimineata ca sa lustruiasca o duzina de perechi de ghete, Hasan apucase sa vorbeasca indeajuns de origina lui nobila, pentru ca sa devie numaidecat tinta tuturor zeflemelelor. El sta la bucatarie mai mult decat treaba lui o cerea, bea cafele, fuma si se pierdea in lungi reverii, fara sa desclesteze dintii.

Atunci, Mitzi se aseza langa el si-i arunca bratul pe dupa gat:

- Ia spune Hasan, la ce te gandesti?

Lustragiului ii sarea tandara:

- Roga, madama, lasa-me! Dumivostra, fumeile, parul lung, ma, capa mica! Lasa pace!

- Asculta puiule, asculta ce vreau sa-ti spun. stiu bine: tata tau, beiu, si tu trebuia sa fii acuma tot beiu. Numai ca, iata: mama ta a fost gainareasa, si din cauza asta tu esti lustragiu. Dar asta nu e un motiv ca tu sa fii trist. Nu esti fericit ca te iubesc eu?

si ca sa-i dovedeasca iubirea ei, ii freca imensul lui nas, pana il podideau lacrimile.

Femeile acestea, stiindu-se perfect cinstite in constiinta lor, aveau obiceiul, destul de periculos, de-a fi prea familiare cu acesti bieti oameni si de-a aparea in fata lor nu destul de imbracate. Vara, din cauza caldurilor inabusitoare, iarna, fiindca la bucatarie era cald ca-n baie, si totdeauna dintr-o nevoie permanenta de a se simti comod, ele-si petreceau cea mai mare parte a zilei invaluite intr-un capot care nu le acoperea tanarul lor corp, decat tocmai cat trebuie ca sa fie si mai tare ravnit. Nu era desfrau, ci nepasare. Fata de cei ai casei, aceasta n-avea nici o importanta, caci pana la urma devenise o obisnuinta. Dar foarte des, bucataria era plina de fel de fel de oameni: zarzavagii sau negustori de pasari, baieti de bacanie, brutari, laptari, vanzatori de fructe, toti, nenorociti veniti din toate colturile lumii si batuti de toate vanturile, ca Hasan sau ca barba Stamate. Fiecare isi avea trista lui poveste. Fiecare, particularitatea care il facea simpatic.

La inceput, duducile astea sincere isi mai dadeau osteneala ca sa-si ascunda goliciunea in fata atator ochi iscoditori. Apoi, tot vazandu-i mereu si patrunzandu-le in suflet, sfarseau prin a nu se mai supraveghea. Caci toti erau umili si devotati ca niste caini. Cei mai multi dintre ei isi lasau la bucatarie biata lor marfa, chiar atunci cand nimeni n-o voia, si plecau fara sa ceara bani:

- O sa platiti cand veti vrea, cucoana!

Astfel, ei deveneau obisnuitii casei, din partea bucatariei, unde era mai multa omenie decat in saloane. Li se oferea totdeauna prajituri sau cafea si, uneori, li se dadea sa manance, unii dintre ei fiind aproape vesnic flamanzi.

Netagaduit, flamanzi erau oamenii acestia de toate lucrurile bune ale existentei, dar mai ales de putina caldura umana duceau mai mare lipsa decat de orice. si cine detine aceasta caldura? Cine stie s-o raspandeasca mai bine decat femeia?

Ea este creatoarea vietii. Ea are acest pantec, unde omul a cautat si a gasit intaia lui caldura, pe cand nu era decat o scanteie. El s-a lipit de ea mai tare decat raia. S-a hranit din aceasta caldura. si nu poate sa scape de nostalgica amintire ce i-a ramas de atunci, caci, iesit de acolo, venit pe lume, s-a incredintat curand ca lumea aceasta era cu totul lipsita de caldura.

El cunoscu frigul, foamea si bataia, de indata ce incerca sa-si reclame locul lui sub soare. Chiar si soarele se dovedi rece pentru carnea lui, care se simtise asa de bine in pantecul femeii!

Cum n-ar privi-o el, deci, cu aviditate, cand o vede tanara si frumoasa, cand o simte calda si buna, in clipa in care se apropie, ii ia mainile si ii spune, dezmierdandu-i fata cu blanda ei rasuflare:

- Sarmane Vasile: ce maini crapate ai! uite: spala-le colo in apa calda, unge-le in urma cu glicerina asta. si vino sa faci asa in fiecare zi la noi, caci, la tine...

Ah, femeile astea frumoase! Cum stiu ele ca la el acasa nu se afla nicideunele, nimic, decat un pat de scanduri si o lampa puturoasa! El nu poate sa aiba nimic, chiar atunci cand i se intampla sa adune cativa poli de aur. Nu se foloseste de ei. si crezand ca au sa-i tie cald, ii coase in captuseala jigaritei lui haine.

Mai mult decat acest aur si decat tot aurul din lume, Ana, Hedwig si Mitzi il incalzeau, numai ingaduindu-i doar sa mai starmoceasca si el la bucatarie si sa le priveasca, uneori cu gand vinovat, atunci de pilda cand le zareste un petec de carne alba de care isi umple ochii si a carei viziune o duce in cocioaba lui. Asta e o adevarata bogatie, in existenta lui lipsita de bucurii.

si Hasan, care. cand se supara, spune ca "femeia are parul lung si mintea scurta", parca nu stie el de ce a indragit, la fel cu ceilalti, bucataria de la Thuringer? Corpul acela al Mitzii, care se lipeste uneori de-al lui, si mana aceea care-i freaca nasul, ah, cum ar vrea Hasan sa le aiba la el, unde domneste o sinistra singuratate!

si, cine stie, poate ca ar fi avut si el astazi o Mitzi, daca egoistul lui de tata, beiul, s-ar fi casatorit cu mama-sa. Dar el e fericit si asa. Sta pe scaunas intr-un colt ai bucatariei, fumeaza, suspina si se face ca nu vede nimic. Cucoanele nu se feresc de el. Ele isi incretesc parul in fiecare dimineata, sub ochii lui. Adesea glumesc, se zbenguiesc, se iau la tranta, capotul li se desface si atunci, ca intr-o fulgerare, apar niste sani si niste genunchi care ard ochii turcului. Hasan ar face bucuros zece ani de ocna, numai sa-i poata atinge cu degetul. Dar fiindca asa ceva nu va fi niciodata cu putinta, se multumeste si numai cu icoana lor, pe care o inchide in cel mai curat colt al sufletului lui.

Apoi, in centrul orasului, cand "face lustrul", mai pe bani, mai pe datorie si cand comisarul, care vrea mereu bacsis, ii rastoarna cutia cu o lovitura de picior, numindu-l "turc puturos", Hasan suporta ofensa cu filosofica rabdare, in loc sa scoata cutitul de la brau si sa loveasca fara mila, asa cum are uneori o pofta nebuna. indura nedreptatea, asta si multe altele, numai fiindca, la bucataria casei Thuringer, se afla niste icoane sfinte care-i umplu viata de lumina.

Dar nu numai barbatii se adunau in aceasta bucatarie din strada Gradinii Publice. Fel de fel de femei, epave ale vietii ca si furnizorii, veneau de asemenea ca sa caute o usurare sufleteasca, precum si un ajutor material. si ele erau subjugate de farmecul celor trei nemtoaice, nu, bineinteles, in felul cum erau barbatii, ci asa cum o dezmostenita cu sufletul sfaramat se simte fascinata de frumusetea si fericirea unei prietene. Caci ele erau prietene din copilarie.

Locuisera altadata impreuna in Piata Saraca, pe cand actuala doamna Thuringer si surorile ei n-aveau alte mijloace de trai decat mica pensie a tatalui lor. Chiar de pe atunci surorile Muller erau sincer iubite de prietenele lor romance.

Desi la fel de sarace, nemtoaicele aveau asupra romancelor ascendentul unei rase orgolioase, pe acela al frumusetii si al unei oarecari educatii, mult apreciata de inimile simple ale oamenilor din popor. Cele trei mici zane blonde, care se duceau la scoala catolica, pline de atentie pentru uniforma lor neagra cu guleras alb si mereu cu grija pentru buna lor purtare in oras, erau niste modele pe care orice mama romanca le dadea ca exemplu copiilor lor:

- Ia uitati-va la surorile Muller, cat sunt de ascultatoare! Asa ca si Dumnezeu o sa le ajute!

Din intamplare, Dumnezeu le-a ajutat. si nemtoaicele, devenite "cucoane mari", n-au rupt relatiile cu prietenele lor de ieri. Ele se duceau uneori sa le vada, dar mai des veneau prietenele din Piata Saraca la cele din luxosul cartier al Poligonului, din care facea parte strada Gradinii Publice.

Era natural, dat fiind ca Ana, Hedwig si Mini aveau raspunderea unei foarte mari gospodarii. Mai era natural si fiindca prietenul sarac e acela care are nevoie de prietenul bogat. Dar nevoia unui ajutor material (cativa franci, o haina veche, nitica bacanie ori un brat de lemne de foc), nu venea decat in al doilea rand. Inima avea nevoi mult mai grabnice. Ea venea sa se deschida, in aceasta bucatarie burgheza, ca intr-un altar.

in zilele de iarna mai ales, cand barbatii isi petrec vremea la cafenea, iar copiii sunt la scoala, bietele femei se instalau ca la ele acasa. Niciodata, nimeni nu le spunea ca stateau prea mult. Caci vesnic era vorba de drame de familie si scene de menaj, unele triste, altele mai curand comice, cand povestea inceputa nu mai avea sfarsit. si fiecare istorisea, nu numai nenorocirea sa proprie, ci si pe aceea a vecinului.

Astfel, intreaga viata a mahalalei brailene defila pe sub ochii nemtoaicelor, o viata pe care ele o cunosteau in parte direct, dar a carei amintire nu inceta o clipa sa le inspire o adevarata groaza.

Madam Carolina, severa ca un general prusian, pe vremea cand traia barbatu-sau, nu primea pe nimeni, nu se ducea la nimeni si veghea ca copiii ei sa faca la fel, neingaduindu-le contactul cu micile romance decat sub stricta sa supraveghere. Astazi, cand cele trei fiice ale ei erau aproape toate stapane pe capul lor si solid infipte intr-o insula germana, ea nu se mai temea ca au sa se "romanizeze". in limbajul ei, cuvantul acesta insemna sa se marite sau sa traiasca cu romani: "sa fie hranite de trei ori pe saptamana si batute in fiecare zi".

- Nu face nimic, madam Carolina, replica Lina zisa "Bucuresteanca" -o dragalasa tanara a carei prima si scurta gospodarie fusese tocmai in felul acelora -nu-i nimic! Alecu meu ma hranea rau, e adevarat, si ma batea in fiecare zi, asa cum spui. Dar, cel putin cand mi se intampla sa-l insel, era o adevarata sarbatoare! Atunci ma batea din nou, bineinteles, caci stia ca i-o facusem dinadins, ca sa-l "bag in boale", si iata ce-mi reusea de minune. Dupa ce ma umplea de vanatai, pe corp si pe obraz, imi poruncea sa ma imbrac ca pentru nunta, alerga sa aduca cea mai frumoasa trasura si mana baiete la "Monument"! Ne instalam la o masa, si cum il zareau lautarii pe Alecutu meu, nu mai scapam de ei. Mancam, beam si ne sarutam fata de toata lumea. Unele femei geloase, judecand dupa numarul vanatailor ce le aveam pe obraz, ziceau: "Vai, draga, cat trebuie sa o iubeasca Alecu pe Lina Bucuresteanca!" Dar, astazi, suspina ea, tragand un fum de tigare, astazi nu mai sunt nici batuta, nici iubita de cineva care sa-mi fie drag!

Astazi, biata Lina era batuta si iubita de cineva care nu-i era drag, caci, parasind intr-o zi pe Alecu al ei, se maritase cu un batran si bogat carciumar de la mahala, care ii satisfacea toate capriciile, dar care nu glumea, cand era vorba de dragoste. El sta toata ziua intepenit la tejghea, cu ochii tinta la fereastra Linei si cu pusca de vanatoare langa el. si de indata ce vedea ca vreun tanar prea da tarcoale in strada si prea se "zgaia" la fereastra "muierii" lui, nici una, nici doua, il lua la ochi si ii slobozea in picioare o descarcatura de alice. Apoi, se ducea la Lina, o insfaca de par si o tara prin curte pana la crama, unde o inchidea timp de o zi si o noapte, fara mancare, nici asternut. Era inevitabil.

Dar tot asa de inevitabila si de regulata, cu roata paza sotului, venea si razbunarea Linei, care disparea pe negandite o saptamana intreaga, ii tragea un pui de chef cu o pereche de amanti si se intorcea acasa intr-un zori de zi, cu un tigan dupa ea, care urla dintr-un trombon de ridica toata mahalaua in picioare. Lina se facea ca nu vede nimic. Grava, nitel beata, cu o floare de muscata la ureche si cu tigara in coltul gurii, inainta ca o regina. in urma ei, tiganul, cu ochii cat cepele, tuna din trombon, de ai fi zis ca o sa scoale si mortii din groapa.

- Da, madam Carolina. Nu mai e ca pe vremea lui Alecutu! suspina ea, cu melancolie.

Dintre toate prietenele Anei, Lina era singura care nu-i jinduia nimic, lasand frumusetea la o parte:

- Ce nevoie aveai tu de neamtul asta si de toate marafeturile lui? Ce folos tragi tu din toate astea? Nici macar atat cat i-e dat celei din urma tiganci, care ziua e batuta, dar noaptea strasnic iubita! si ce poate fi mai bun pe lume decat dragostea?

Admiratoare pasionata a perfectiunii fizice a Anei, ea ii deschidea uneori capotul, contempla sanii si striga:

- Doamne, ce de bunatati! si in loc sa le dai oamenilor, care mor de pofta, tu le tii ascunse. Ce vrei sa faci cu ele? Conserve?

Cand se intampla ca Hasan sa fie de fata la asemenea scene, era mai mult decat putea sa rabde un om. Bietul turc isi lua lada cu scule, trantea fesul pe ceafa si o lua la picior, bodoganind in limba lui:

- Aman, bre! De ce toate femeile nu gandesc ca Lina?

Celelalte prietene, care veneau sa trandaveasca la bucatarie si sa se planga, nu erau decat niste nenorocite. Maritate intre optsprezece si douazeci de ani, cand ajungeau pe la douazeci si cinci, pareau sa aiba patruzeci. Mizeria lor intima nu mai putea aproape sa miste pe nimeni. Era drama vesnica a majoritatii femeilor de la mahala, care se marita din dragoste cu un hamal sau cu un carutas din port.

Tanara casnicie mergea bine, atata timp cat biata zestre nu era cu totul risipita si atata timp cat copiii nu aparusera inca, adica vreun an. Apoi nasterile incepeau sa curga, "anul si gavanul". Tanara maritata se vestejeste numaidecat. Frumusete si cochetarie, raman o amintire chiar inainte ca cinci ani de la casatorie sa se fi implinit, in vreme ce barbatul pare mereu flacau.

Atunci ei intoarce spatele nevestei, urata si murdara, isi cauta amante sau alearga prin "tractiruri". De baut a baut intotdeauna, ca orice om, dar acum el se pune sa bea in fiecare zi. Mizeria se instaleaza in camin, odata cu dusmania, certurile si bataia. Femeia nu mai e decat o biata cersetoare, care fuge in miez de noapte, cu ultimul nascut in brate, ascunzandu-se pe la vecini ca sa scape de mania sotului betivan.

Nenorocitele astea nu mai aveau nici un pic de energie ca sa se revolte. Se resemnau ca niste animale. in forfoteala de la bucatarie, indiferent daca erau ascultate sau nu, ele-si debitau istorisirile ca niste litanii fara suflet. Dar ochii lor urmareau cu aviditate miscarile batranei Carolina, care se razboia cu enorme fripturi fumegande si impozante budinci, in vreme ce Adrian asuda invartind seducatoare maioneze. Li se dadea totdeauna de mancare, caci Ana avea inima buna si apoi bucataria deborda de tot felul de resturi delicioase, destinate gurilor jinduinde.

- Cat trebuie sa fii de fericita! spuneau ele Anei. La voi, nemtii, desigur ca barbatii nu-si bat femeile, cum fac ai nostri.

Era tocmai ceea ce gandea si Ana. Ea privea cu groaza aceasta existenta a poporului de jos de la noi, in care barbatul era calaul femeii lui, al mamei acesteia si uneori chiar al propriei sale mame. Nenorocitele traiau cu frica in san.

Mai ales in epocile de munca abundenta in port, viata femeilor era un iad. intr-un capat de mahala, puteai numara pe degete pe sotii gospodari, ce-i vedeai seara intorcandu-se de la munca cu painea la subtioara. Cei mai multi se duceau de-a dreptul la carciuma, unde se indopau cu fripturi si bautura, puneau sa le cante lautari sau o flasneta, jucau si chiuiau pana dupa miezul noptii. in vremea asta, caii, tovarasii lor de truda, intepeneau afara, la usa carciumii, picand de istoveala si neavand pe nimeni care sa le planga de mila; iar acasa, o biata nevasta, o mama batrana, motaiau langa foc, tinand mancarea calda ceasuri intregi.

De cele mai multe ori, nenorocitele vegheau nemancate, fie ca asa le ordona tiranul, care cerea sa fie asteptat cu masa, fie ca nu indrazneau ele sa manance singure. in sfarsit, cand betivanul se hotara sa se intoarca acasa, batandu-si calul cu coada biciului si injurand in puterea noptii, groaza ce le apuca pe sarmanele femei era mai mare decat daca diavolul in persoana ar fi aparut in mijlocul curtii.

- Vezi, spunea Adrian Anei, care ii reprosa uneori ca se freca de socialisti, iata de ce orice om cinstit e dator sa fie astazi revolutionar! Cineva trebuie sa aiba o inima de piatra, ca sa ramana nesimtitor la mizeria unei intregi clase sociale, pe care guvernantii o martirizeaza cu ajutorul carciumii, al bisericii si al mitralierii. Dar va veni o zi cand ii vom face pe acesti ucigasi sa verse si laptele pe care l-au supt de la mama lor!

Adrian rostea adeseori crunte amenintari la adresa burgheziei, dar numaidecat se incurca in judecatile lui. Asa, de pilda, ce va face el, in timpul unei revolutii cu o femeie ca Ana? Este ea cu adevarat o burgheza? Va putea el s-o faca sa sufere soarta calailor poporului?

Simtea o repulsie, numai gandindu-se la asa ceva. Niciodata nu-si va manji mainile cu astfel de crime. El o considera pe Ana mai buna decat el insusi. Erau momente cand, plictisit de toate nenorocitele acestea care veneau din fundul tuturor mahalalelor sa istoriseasca mizerii fara sfarsit, ii venea sa le strige: "Destul! revoltati-va, dati foc orasului, iar daca nu, duceti-va de va aruncati in garla! Dar destul, m-am saturat sa va tot aud!"

il exasperau pe Adrian mai ales istoriile de avort provocat. Erau cruzimi fara nume, curate barbarii. impinse de barbatii lor sa aleaga intre a nu mai face copii sau sa plece, bietele femei isi intepau singure uterul cu lungi andrele de impletit. Una dintre ele avu ideea naprasnica sa-si vare in organ mamaliga fierbinte. O alta prefera mamaligii o bucata de soda caustica. Natural, hemoragii, mortale uneori, era urmarea logica.

Veneau totdeauna sa instiinteze pe Ana, care lua o trasura si transporta victima la spitalul comunal, al carui medic primar era prietenul casei. intr-o zi, acest doctor povesti, in mijlocul ilaritatii generale, cum odata i s-a adus la spital o tanara servitoare inecata in sange:

- incepui s-o examinez, spunea el, dar de indata ce introdusei mana, ma intepai in varful degetelor. "Ce dracu ai bagat acolo?" intrebai pe servitoare. Ea nu voia sa-mi raspunda. Cercetai cu precautie si descopar o... perie de dinti, sparta in organ. Ia te uita, imi zisei, toata lumea n-are dintii plasati in acelasi loc! Dar cum remarcam ca fota nu avea aerul sa cunoasca uzajul periei de dinti, o intrebai a cui era aceasta perie. "A stapanului meu", facu ea. "si o intrebuintai deseori in felul acesta, inainte de a o sparge?" "Apoi, ce sa fac, ca doar stapanul meu m-a lasat insarcinata"... "Atunci, toate bune!"

Se facea mult haz, de povestile astea, in jurul meselor de joc. Se facea mai putin haz la bucatarie. Acolo vedeai femei de douazeci si cinci ani, schilodite pentru tot restul vietii, in urma unui avort provocat prin procedee de felul celor de mai sus.

Ana le privea, asa cum privesti in fundul unei prapastii. I se pareau lucruri de necrezut si era totdeauna gata sa sara in ajutor. Ea nu se gandea sa le trimeata la garla.

stiind din propriile inceputuri amoroase, cate riscuri si pericole ameninta pe o biata femeie care se da unui om, Ana se simtea mai mult legata de soarta acestor nenorocite, decat de viata usoara care-i suradea de cand intamplarea facuse din dansa "doamna Thuringer".

Iata de ce, in unele seri, cand toata casa era luminata giorno, ea isi petrecea vremea cu lumea marunta de la bucatarie, in loc sa se afle in mijlocul lumii pompoase din saloane. Domnul Max venea s-o roage:

- Maus! Pentru numele lui Dumnezeu, toti invitatii te reclama! Vino, ca nu mai stiu ce sa le spui.

Ea iesea pe galena cu geamlac, unde barbatu-sau ratacea, cautand-o, fara sa vada nimic din ce se petrecea la bucatarie, unde nu indraznea niciodata sa puie piciorul. il saruta pe obraji, isi culca putin capul pe pieptul lui, apoi, impingandu-l de spate, cum ai face cu un vagonas, il trimetea inapoi:

-Spune "invitatilor" tai ca nu mi-e bine!






Casa Thuringer - Introducere
Casa Thuringer - Capitolul 01
Casa Thuringer - Capitolul 02
Casa Thuringer - Capitolul 03
Casa Thuringer - Capitolul 04
Casa Thuringer - Capitolul 05
Casa Thuringer - Capitolul 06
Casa Thuringer - Capitolul 07
Casa Thuringer - Capitolul 08


Aceasta pagina a fost accesata de 713 ori.
{literal} {/literal}