Casa Thuringer - Capitolul 05

Casa Thuringer - Capitolul 05

de Panait Istrati



V.

Afacerea noilor elevatoare era de o importanta capitala pentru intreg comertul de exportare a cerealelor din Braila, dar mai ales pentru cele doua case principale, Thuringer si Carnavalli, cari aduceau cele trei masini cu riscul si pe raspunderea lor. Peripetiile dramatice care insotisera, cu zece ani in urma, instalarea celor doua elevatoare din docuri, erau inca in amintirea fiecaruia. si doar, atunci, statul era acela care introdusese aceasta noutate, ceea ce n-a impiedicat pe hamali sa ia masinile cu asalt. Ce-avea sa se intample acum, cand simpli particulari, si inca niste straini, luau aceasta initiativa?

Guvernul, instiintat de cei interesati, a raspuns ca el va face tot posibilul ca sa mentie ordinea; totusi, se aratase destul de ingrijorat, dat fiind ca elevatoarele erau impopulare, ba chiar odioase, nu numai muncitorilor, dar si vatafilor, tirani electorali de care depindeau toti politicienii judetului. Ministrul de Interne, care fusese intrebat daca masinile puteau la nevoie sa se sprijine pe ajutorul armatei, raspunse ca nici intr-un caz acest sprijin nu va fi impins pana la varsare de sange.

- Cu alte cuvinte, spalati-va pe cap! isi zicea fiecare.

Fratii Thuringer si Carnavalli tineau zilnic conciliabule, de unde nimic nu transpira. Bazandu-se pe frumoasa recolta a anului, ei isi riscasera capitalurile pana la o centima in mari angajamente.

Ana povestea la bucatarie ca stocurile de grane pe care aceste doua case le acumulau zilnic in port, erau asa de mari ca nu mai stiau unde sa le puna. Sute de vagoane erau descarcate pe pamant. Alte mii de vagoane zaceau prin slepuri si depozitate pe cine stie unde. Pentru exportarea lor, se inchiriasera vreo treizeci de vapoare care aveau sa soseasca dintr-o zi intr-alta. Daca incarcarea si expedierea lor nu se efectuau in termenii prevazuti in contracte, ruina completa pandea pe Carnavalli ca si pe Thuringer.

Aceasta febra care cuprinsese casa, suprima aproape toate petrecerile. Nu se mai juca si aproape nu se mai iesea la plimbare. Adrian alerga de zeci de ori pe zi la posta, cu telegrame lungi cat niste scrisori. Gandindu-se la lovitura pe care socialistii o preparau exportatorilor si de care el nu era strain, constiinta il mustra uneori. Ana ii spusese intr-o seara:

- Daca afacerile merg bine in vara asta, Carnavalli si cu ai nostri au hotarat sa creeze niste fonduri cu care sa se vie iarna in ajutor nevoiasilor portului. Iar d-l Max iti va propune sa te duci in Germania sa inveti, pe cheltuiala Casei, stiintele comerciale. El zice ca tu nu esti facut ca sa fii servitor.

"Ah! se gandi Adrian. El vrea sa ma trimeata in Germania si eu vreau sa-l ruinez! Caci greva care va izbucni in clipa cand noi vom anunta muncitorilor sosirea elevatoarelor, nu va fi altceva decat ruina lui."

Aceste generoase intentii ale celor trei exportatori il facura sa se simta foarte nenorocit. Oricum, oamenii astia nu erau niste canalii. Da, el stia bine ca Avramache va taxa de "filantropie burgheza" toate aceste "fonduri de ajutor", destinate sa faca pe muncitori sa suporte mai usor mizeria si servitudinea ce le-o impunea exploatarea capitalista, dar ce puteau asemenea interpretari ale legilor sociale impotriva legii inimii lui? ii era peste putinta lui Adrian sa nu distinga binele de rau, sa puna toata lumea in acelasi sac.

El vazuse cu ochii lui pe Carnavalli si pe fratii Thuringer ajutand nevoiasi, subventionand vaduve impovarate de copii, repatriind familii. si vazuse de asemenea bogati ciocoi batandu-si argatii si slobozind cainii asupra cersetorilor. Se putea oare aplica aceeasi masura unora ca si celorlalti? De oricare parte a baricadei s-ar fi aflat oamenii. Adrian ii privea cu aceeasi inima. Cizmarul ii spusese ca o asemenea inima era dintre acelea care primesc "tot felul de gloante". Ei bine, daca nu-i era ingaduit sa fie judecator drept, el voia mai bine sa fie victima decat calau.

in seara in care Ana crezu ca-i face placere dezvaluindu-i proiectele generoase ale armatorilor, Adrian se arunca la picioarele ei si planse de remuscare. Amintindu-si ca i-a vorbit odata de elevatoare, ea il intreba daca nu cumva a comis vreo indiscretie. Or, era mai mult decat o indiscretie. Un adevarat plan de batalie fusese stabilit in afacerea elevatoarelor. Ana credea ca el plange de bucurie.

- intelegi, ii spunea ea, tu esti acuma considerat ca un membru al casei. Viitorul tau e aici, nu in alta parte.

"Atata paguba de viitor! gandea Adrian. Ce imi sfasie inima, e bunatatea oamenilor astora, nu grija viitorului meu".

Era bunatatea lor si inca ceva: patima lui pentru Ana, impotriva careia in zadar se apara si care il hranea cu cea mai buna substanta a vietii, visul. Razvratirile lui impotriva acestei "servitudini", pe care el o judeca daunatoare elanului sau revolutionar, nu faceau decat sa i-o impuna si mai tare, ca ceva indispensabil. Chiar si dragostea trupeasca a Iuliei era neputincioasa sa-i micsoreze nevoia ce o avea de Ana. De altfel, Adrian n-o dorise niciodata. si cu cat cunostea mai bine tot ce putea sa-i dea Iulia, cu atat adora mai tare tot ce nu era in puterea Anei sa-i refuze.

Aceasta, netemandu-se de el, se obisnuise cu mangaierile lui de sarpe misterios. Cand se intampla sa se bosumfle, ea era aceea care cauta sa-l imbuneze. Deseori se ducea sa-l caute in camera lui, unde Adrian se retragea ca "sa se regaseasca", de indata ce ziua de munca era sfarsita. Acolo stateau de vorba ca doi buni prieteni. Caci, in ce priveste setea de a se refugia in visuri. Ana, pastrand proportiile, putea si ea sa spuna ca profesorul de gimnastica, care cunostea bine echilibrul corpului, ignora complet pe cel al sufletului si ca el nu era pentru mandra lui metresa decat ceea ce Iulia era pentru Adrian. Iata de ce, in fata unei duioase dezmierdari, ea se simtea tot atat de miscata si de primitoare, ca si cum ar fi fost o copila.

De multe ori, cand Adrian ii atingea bratele goale cu mainile sau cu obrajii lui inflacarati, sau cand i se arunca la picioare si ii cuprindea genunchii, placerea ei intrecea cu mult tot ce stia ca-i putea aduce dragostea trupeasca. si atunci cu greu rezista nevoii de a lua capul tanarului si de a-l acoperi de sarutari, intr-o zi, surprinzand pe Adrian cu fata scufundata in bluzele ei atarnate in dulap, fu atat de emotionata, incat ii zise:

- Saruta-ma cuminte, aici, pe gat.

- Nu! raspunse Adrian; pe gat sarut pe Iulia. Dumitale am sa-ti sarut picioarele. si, aruncanduse la pamant, i le saruta.

"Tare-i prost!" gandi ea, cu obrajii in flacari.

Carne mistuitoare a femeii sau numai gratia ei ideala; bunatate a oamenilor; dor de dreptate; dragoste de viata, revolta, toate acestea, claie peste gramada. Adrian le inchidea in inima lui si le plimba zilnic prin port, de-a lungul unor cheiuri in fierbere unde vuietul presentimentelor populare umplea spatiul. Acolo ii placea lui sa-si cufunde fiinta-i clocotitoare, in larma de strigate, de fluieraturi de sirene, in imbulzeala, prafarie, sudoare. Acolo oamenii erau toti buni. Eroicul zeu Munca ii inghitea in ametitorul lui vartej de activitate, munca cu toptanul, unde fiecare, rupandu-si ciolanele, putea sa castige "gros".

Busturi si fete aprinse, febrile, manjite de sudoare si praf, ochi injectati de sange, furnicar uman care alerga in siruri neintrerupte, cu sacul pe umeri, facand sa trosneasca puntile sub greutatea lor, dezlegandu-li-se uneori izmenele si aratand astfel cerului tot ce un om de treaba poate sa aiba mai rusinos.

intr-o sambata de pe la mijlocul lui august. Adrian se ducea cu nasul in vant sa caute printre "poste" pe magazionerul casei, ca sa-i transmita un ordin urgent cand, mos stefan, rahagiul, il apuca de brat:

- Maine, duminica, la ora noua dimineata, inauguram Casa Muncitorilor din Port.

- Care "Casa"?

- Cum nu stii? Acum suntem doua sute si am inchiriat o proprietate intreaga, cu o frumoasa sala de intruniri, pe strada stefan cel Mare.

Dar ce dracu ai putut sa le descanti hamalilor, ca sa aduni doua sute?

- Le-am spus ca trebuie sa se ajute intre ei, cotizandu-se. Pentru boala si moarte, un leu pe luna. Pentru cheltuielile generale, alt leu. Iar cei care vor sa aiba iarna lemne de foc uscate si ieftine, n-au decat sa verse zece lei pe saptamana, timp de doua luni si vor deveni astfel asociatii unei cooperative de lemne de foc, care le va furniza in fiecare an cinci mii de kilograme. Suma asta reprezinta jumatatea pretului pe care il platim de obicei pentru aceeasi cantitate de lemne verzi sau ude.

- si ai gasit trei cooperatori care sa-ti verse acesti zece lei pe saptamana?

- Am gasit cincizeci si am cumparat zece vagoane de lemne. Dar pilda va fi urmata de multi altii, de indata ce vor vedea ca nimeni nu se atinge de banul lor, caci am bagat pe toti acesti cincizeci de tovarasi in Comitet.

- Cine conduce pe acesti oameni?

- Se conduc singuri. Pe mine m-au rugat sa nu mai vand rahat, sa locuiesc cu familia mea intr-o odaita a cooperativei, ca gardian, si sa vand lemne in detaliu, ceva mai jos decat pretul zilei, impartind castigul pe din doua. Asta asigura painea copiilor mei, nimic mai mult.

"Asta gandi Adrian, echivaleaza cu zero, dar m vei fi facut inceputul, batranelule, si iata ce e mult. Cu restul ne insarcinam noi."

- Mi-ar face placere daca ai vrea sa vii maine sa spui doua cuvinte de incurajare oamenilor nostri. Sunt prea singur si nu tocmai priceput.

- Am sa viu. si am sa aduc si cativa tovarasi.

Chiar in seara aceea, Adrian se duse sa povesteasca lui Avramache ispravile lui mos stefan.

- Iata unul care v-a dat gata, pe voi militantii indopati cu doctrine, zise Adrian, melancolic. Batranul acesta, al carui vocabular nu trece de doua sute de cuvinte, a cucerit un hamal de fiecare cuvant, fara discursuri, nevorbind decat de boala, moarte, lemne de foc si distribuind bricege acelora care aruncau cutitul! Vezi, deci, cat de putin lucru le trebuie oamenilor, ca sa-i hotarasti la fapte mari. Caci, fara nici o indoiala, rahagiul acesta analfabet a pus, fara sa stie, bazele unei miscari care nu se va opri la boala si la combustibil. Blodogorind cateva indemnuri stereotipe, ei a facut, singur, ceea ce toti sefii vostri docti n-au reusit impreuna, cu toata elocinta lor. Acum e randul tau, maine, sa trantesti bomba elevatoarelor si sa pui bazele "Sindicatului Muncitorilor din Port". intrunirea aceasta de a doua zi contrarie pe Avramache. El era vanator pasionat si tocmai se pregatea sa inchirieze o lotca si sa se duca in balti, de sambata seara pana duminica la pranz.

- Te asteptam, ii zise el lui Adrian, ca sa-ti propun sa ma insotesti, ca altadata. Desi nu esti vanator, stiu ca-ti place sa hoinaresti prin tufisurile Dunarii, mai ales ca avem si luna plina.

Hai sa amanam placerea asta peste opt zile. Acum e momentul sa faci sa explodeze bomba noastra.

in clipa aceea Sanda intra, venind din oras. intelegand despre ce era vorba, ea le trase un dus rece, spunandu-le:

- "Bomba" voastra nu mai e decat o tracatruca! S-a aflat asta-seara in port ca cele trei elevatoare se afla in docurile din Galati, unde le pune la punct. Ia duceti-va nitel sa vedeti ce se petrece in oras. Toate mahalalele sunt in picioare.

Adrian respira usurat.

"E mai bine asa, isi zise el. Daca ceva grav li se va intampla bunilor Thuringer, cei putin n-o sa fie din vina mea. Atata paguba pentru bomba."

Avramache nu gandea la fel.

- Ce pacat! Iata o ocazie pierduta. Ar fi trebuit sa ne trezim mai devreme, sa ne fi dus in port chiar de la inceputul acestei saptamani, ca sa anuntam muncitorilor stirea. Cum se face ca n-ai mirosit de sosirea elevatoarelor la Galati?

- Asta-seara, la sapte, eram inca in port, dar nu se stia nimic. si acasa n-am auzit vorbindu-se nimic in cursul saptamanii.

Cei doi prieteni iesira. Caldura era inabusitoare. Ei dadura o raita prin Comorofca, unde se afla "Casa Muncitorilor", pe care aveau s-o inaugureze a doua zi, apoi coborara strada Grivitei si o luara pe strada Galati, unde lumea forfotea ca la Mosi. Dinaintea tuturor pravaliilor, munti de pepeni verzi si galbeni, luminati de cate un felinar chior. Muncitorii cumparau cat puteau sa duca in brate. Carutasii incarcau cu duzinele. La Braila, inspre toamna, pepenii sunt o desfatare populara pentru toate pungile.

Carciumile erau pline de o multime agitata. Se bea putin si fara veselie. Nu se auzea nici un tigan scartaind din vioara, in schimb, injuraturile curgeau de ti se facea parul maciuca:

- Ah, boierii astia din guvern! Ei sunt pentru progres, hai? Dar noi? Noi? Crucea Maicii Preciste, care a fatat pe Hristos! Dar noi ce suntem? Cei care platesc oalele sparte? Tot noi, mereu? Ei bine, nu! De asta data, o sa bardahanim cateva burti pline cu mate subtiri!

Era un munte de om acela care fulgera injuraturile si amenintarile de mai sus, din pragul unei pravalii, scuipand si fara sa priveasca pe nimeni din multimea care il inconjura, atat era de furios. Un gardist, infipt in mijlocul strazii, il asculta clatinand din cap, apoi mormai, ca pentru el:

- Draga vere... Daca nu asta-seara, dar maine tot o sa te auda vreun taraie-vatrai si o sa-ti inmoaie oasele la politie, desi ai toata dreptatea.

- Iata, mos stefan! facu deodata Adrian, aratandu-l cizmarului, care nu il cunostea.

Rahagiul, imbracat cu bluza lui petecita, purtand o palarie plina de gauri si niste mesi scofalciti in picioare, umbla din carciuma in carciuma, repetand aceeasi fraza:

- Tovarasi, veniti maine-dimineata la casa voastra, o sa facem o sfestanie si o sa vorbim despre elevatoare.

Cei doi socialisti ramasera cu gura cascata:

- Sfestanie si elevatoare! Asta e cu adevarat rahat cu apa rece!

si totusi, niciodata vreun orator celebru, nici vreo cauza populara n-au adunat la Braila multimile ce se puteau vedea indreptandu-se, in duminica aceea, inca de pe la sapte dimineata, spre "Casa Muncitorilor din Port", casa lor, asa cum mos stefan avusese geniala idee s-o numeasca.

Imobilul era un local mare, cu dependintele si curtea lui, ocupand coltul strazii stefan cel Mare cu Carantinei, in fata faimoasei Comorofca a Godinilor razbunatori. O sala mare de intruniri; trei incaperi spatioase si o imensa curte, pe jumatate plina de lemne. Sala si curtea puteau sa contina o mie de persoane. La ora opt, ele erau arhipline. Un ceas mai tarziu, alte o mie de persoane stationau in jurul localului, inghesuindu-se pe la usi si ferestre, ce erau deschise, ca sa auda pe mos stefan care, cocotat pe un scaun, vorbea unui intreg popor in picioare.

Hamali si carutasi venisera in majoritate insotiti de femeile lor, dintre care unele purtau un copil in brate sau il duceau de mana. Toti gatiti in straie de duminica: barbatii mai ales erau de remarcat cu clasicul lor costum negru de seviot sau cangar, nelipsita palarie "Borsalino" si incaltati cu pantofi de lac. Proaspat rasi pana la sange, gatuiti de gulerul stramt al unei camari, foarte scrobite si purtand fiecare teribilul lor baston de corn afumat, care facea ravagii in sangeroasele incaierari dintre comorofceni si atarnateni, ei ascultau pe rahagiu, luand un aer Siret, privind piezis, tusind marunt, aproband sau dezaproband discret din cap, tot chinuindu-si mustata si admirandu-si in voie lavaliera rosie sau albastra. Din vreme in vreme, ca o dovada a ciudii ce-i stapanea, schimbau pozitia palariei, trimitand-o cand pe ceafa, cand pe frunte sau pe o ureche.

- Fratilor, zicea mos stefan, v-am chemat in casa asta, care e a voastra, fiindca asa va impinge nevoia. Atata timp cat suntem pe pamant, este viata, este boala, este moartea. Mai este familia si copiii. Noi trebuie sa veghem la toate. Cumparati totdeauna lemne ude si scumpe. De ce n-am avea noi doctorul si lemnele noastre? Cand cumperi cu vagonul esti mult mai folosit. Chiar si farmacistul isi rade de noi, cu preturile lui scumpe. si toate astea, numai din cauza ca nu suntem cu solidaritate. Iata aci comitetul si registrele voastre de cincizeci de persoane. Pentru zece lei pe saptamana, timp de doua luni, si pentru inca cincizeci de bani in plus pe saptamana, deveniti cu totii cooperatori de lemne si membri cu toata familia voastra impotriva boalei. Asa ca o sa va fie si voua cald iarna si o sa aveti doctor la dispozitie cu toate doctoriile. Caci copiii sunt aproape totdeauna bolnavi. Dumnezeu ni i-a dat si noi n-avem ce face, dar noi avem azi stiinta care...

- Dar elevatoarele? racni o voce.

- Da, da, cum ramane cu elevatoarele? adaugara alte voci.

- Ei bine, zise mos stefan, elevatoarele, de! asta e progresul pentru traficantii de cereale, care gasesc ca e mai ieftin asa...

Un glas naprasnic intrerupse, facand sa tremure peretii:

- Ah, dumnealor gasesc ca asta e progres! si noi gasim ca va trebui sa le inecam in Dunare, cand vor sosi! -Da, in Dunare! in Dunare! incepu sa vocifereze toata sala. Mos stefan, foarte incurcat, simti ca-l trec sudorile, privi pe deasupra capetelor, ca sa descopere pe Adrian si sa-i dea cuvantul, caci nu prea stia ce sa spuie cu privire la elevatoare. Nu-l vazu insa. Adrian sta pitulat langa Avramache, in fundul salii. Ei asteptau, pufnind de ras, ca batranul sa sfarseasca cu boala, lemnele si sfestania.

- Iata preotul! striga deodata rahagiul, usurat, salvat, plin de curaj. Lasati sa treaca preotul! si sa jurati numaidecat pe sfanta Evanghelie, ca n-o sa mai purtati cutit si o sa va faceti treaba cu o ciacaie!

Popa, foarte tanar, pasi cu mandrie spre masa acoperita cu o panza alba ce i se pregatise.

- Pardon, tovarase! striga brusc Avramache: cer cuvantul in chestia elevatoarelor!

- Dupa sfestanie! raspunse mos stefan.

Voci ripostara:

- Da-i cuvantul! Elevatoarele sunt mai importante decat sfestania.

Preotul se simti jignit, se urca pe un scaun si voi sa spuie ceva, dar in clipa aceea o mare invalmaseala se produse la usa principala. Era un subcomisar, care sosise in pas alergator, cu patru gardisti dupa el. Cateva imbranceli avura loc, unele femei tipara. Politistul isi posta sergentii afara si, facandu-si loc cu coatele, ajunse pana la mos stefan:

- Ce faceti voi aici? intreba el, gafaind si rosu de manie. Cine v-a dat voie sa va adunati si sa vorbiti de elevatoare?

Fara sa astepte raspunsul batranului, care nu-l interesa, el se uita imprejur ca sa descopere alti instigatori, vazu pe preot cocotat pe scaun si-l trase jos cu o smucitura:

- Dar tu, popo, ce descanti aici? Ce treaba ai tu cu elevatoarele? Ia carati-va repede, toti! Sa nu vad picior de om!

Preotul, tremurand si galben, disparu, fara sa cracneasca. Atunci Avramache se apropie de subcomisar:

- si acum, domnule, ii zise el calm, e randul d-tale sa te duci dupa popa, dar cat mai repede.

Da, s-o stearga repede! Suntem in casa noastra! strigara mai multe voci.

Politistul pierdu capul si se adaposti repede in spatele lui mos stefan, intr-un colt. Avramache se urca pe scaun:

- Tovarasi! Va rog sa ascultati in liniste ce am sa spun reprezentantului autoritatii. Astfel, veti sti pe viitor cum sa tratati pe un om al politiei.

Coborand si intorcandu-se catre subcomisar:

- Domnule, zise cizmarul, binevoieste de explica tuturor acestor oameni, care sunt la ei acasa, ce-ai venit sa faci aici, sub acoperisul nostru?

- Dar d-ta? Cine esti d-ta, ca sa ma intrebi? facu politistul, scandalizat.

- Eu sunt un muncitor, bine cunoscut de oamenii astia si va vorbesc in numele lor. Noi suntem la noi. Sala asta este a noastra. Dar d-ta?

- Apoi... asta e o adunare...

- Perfect, o adunare...

- ... Care se ocupa de elevatoare...

- ... Care poate sa se ocupe de tot ce pofteste, in cadrul legilor, o adunare care, fara interventia d-tale, avea chiar sa fie botezata cu aghiasma, ceea ce, de altfel, se potriveste ca nuca in perete cu o adunare de oameni grozav de suparati, cum suntem noi acum!

Un ras omeric ridica toata sala:

- Bravooo Avramache!

- ... De cand oare politia a inceput sa-si permita sa turbure o adunare de oameni pasnici? Ce, ori suntem in stare de asediu? Nu! Atunci? Nu stii d-ta ca Constitutia tarii, baza tuturor legilor, ne da dreptul sa ne adunam si sa discutam in liniste, fara sa avem nevoie de nici un fel de autorizatie? si iti dai d-ta seama ca, in momentul acesta, prin prezenta d-tale aici, savarsesti un act de ilegalitate, cu alte cuvinte, calci in picioare una din dispozitiile cele mai sfinte ale Constitutiei? Asa ca, d-le subcomisar, te invit, in numele acestor doua mii de oameni, sa parasesti imediat sala si sa nu mai vii decat inarmat cu un mandat purtand semnatura unui judecator de instructie. Ai putea sa ne arati un astfel de mandat? Nu! Ei bine, iata usa, d-le subcomisar!

in timp ce politistul se indrepta spre usa, cu coada intre picioare, toata sala era in delir:

- Bravo! Bravo Avramache! Vorbeste-ne de elevatoare, pastele si grijania!

Cizmarul se intoarse catre multime, surazand.

- Acum, cand politistul si popa au plecat, o jumatate din statul burghezo-capitalist e gonita din aceasta sala si noi putem, deci, sa vorbim de orice.

Avramache facu mai intai o lunga digresie, cu privire la incidentul cu politia si explica oamenilor drepturile si libertatile pe care Constitutia le garanteaza intreg poporului roman. El isi sprijini afirmatiile cu citate de articole din legea fundamentala, tiparita intr-o brosura ce o avea asupra lui.

- Vedeti, conchise el, legile noastre sunt bune, dar asta nu e de-ajuns. Mai trebuie ca fiecare cetatean sa le cunoasca, altfel, cel dintai "sticlete" venit, le calca in picioare, iti intra in casa, te aresteaza si te tine arestat ilegal. Iata de ce e nevoie de o solida educatie civica a tuturor muncitorilor, daca vor sa combata cu succes pe exploatatorii lor, si aceasta educatie nu poate sa se faca decat in organizatiile sindicale. Eu nu spun ca nu e bine sa fii "cooperator... de lemne", si "membru cu toata familia impotriva boalei", asa cum va sfatuieste scumpul si devotatul nostru mos stefan...

- Traiasca mos stefan!

- ... Dar aceasta nu e decat o slaba aparare. Vreti un exemplu? Iata-l: e tocmai grozavul pericol al elevatoarelor. Sa le "inecam in Dunare", asta nu e o solutie, mai intai fiindca armata servila a capitalismului e oricand gata sa traga in voi, si apoi, pentru un elevator distrus, alte zece sunt puse in santier. Acesta e progresul tehnicii moderne, al carui rol in istoria timpurilor noastre vi-l voi explica intr-o zi. Pentru moment, am sa va spun numai ca singura lupta eficace impotriva masinismului, care arunca pe drumuri mii de brate, este organizatia sindicala si solidaritatea internationala. Pe masura ce masina smulge painea de la gura copiilor vostri, cereti reducerea orelor de lucru si marirea salariilor. La nevoie, ca sa obtineti aceste imbunatatiri, recurgeti la greva. Dar greva, aceasta arma cu doua taisuri, numai sindicatul stie cum s-o intrebuinteze cu folos.

Aci Avramache facu un splendid tablou al Internationalei sindicale a muncitorilor, organizatie mondiala atotputernica, ale carei celule sunt sindicatele nationale, pe care le sustine materialiceste si moraliceste in orice imprejurare, gratie imenselor ei mijloace. si cizmarul veni la ce stia el ca le arde muncitorilor:

- Daca ati fi fost acum puternic organizati in sindicatul vostru, ati fi putut opri toata munca portului, v-ati fi descotorosit de parazitii vostri, vatafii.

- Jos vatafii! Moarte vatafilor!

- ... si daca cineva ar fi indraznit sa incarce vapoarele cu ajutorul elevatoarelor, fara sa va fi dat mai intai satisfactie voua, ei bine, ati fi instiintat pe fratii vostri din Internationala transporturilor si toate aceste vase, incarcate impotriva intereselor voastre, ar fi ramas imobilizate pe mare. Iata un efect al solidaritatii muncitoresti internationale.

Entuziasmul fu de nedescris. Avramache fu ridicat pe umeri. Barbati si femei plangeau. Cateva voci strigara printre sughituri:

- Traiasca sindicatul! Traiasca... soliditatea internationala! Bravo Avramache!

De indata ce scapa din mainile admiratorilor sai, Avramache se urca iar pe scaun si striga:

- Tovarasi! Acum la fapte! Vom pune imediat bazele intaiului Sindicat al Muncitorilor din Port din Romania. Voi intocmi un proces-verbal, il voi trimite Comitetului Central din Bucuresti si ii voi cere statutele, cartile de membru si afiliatia. Alegeti deci, dintre voi, doisprezece tovarasi pe care ii stiti perfect cinstiti si seriosi. Vom constitui astfel Comitetul.

- Dumitru Chioru!

- Radu Popa!

- Gavrila Lungu!

O voce contesta pe acesta din urma:

- Nu! Gavrila e cinstit si serios, dar bea cam prea mult!

- Altul, care bea mai putin! zise Avramache, cu condeiul in mana, stand la masa care ar fi trebuit sa serveasca sfestaniei.

Comitetul astfel constituit, Avramache ii ceru sa-si aleaga un secretar.

- Ce vrei mai bun secretar decat dumneata! zisera oamenii. Nimeni dintre noi n-ar sti sa se descurce in masinaria asta.

- Eu, dragii mei, pot sa va ajut cu modestele mele lumini, dar voi aveti nevoie de un om care sa stea aici in permanenta, pentru multiplele ocupatii pe care le cere secretariatul unei mari organizatii cum va fi a voastra, nu mai departe decat maine-seara. si , vedeti, eu am meseria mea de cizmar pe care nu pot s-o parasesc. Asta e painea mea.

Multimea protesta, insista. Radu Popa striga tare:

- Da-o dracului, cizmaria d-tale! Noi vom fi asta-seara o mie de inscrisi. Nevarsand decat douazeci de bani pe luna, si inca iti vom asigura painea d-tale si a femeii. Ne esti cu totul trebuincios. Fara d-ta, ne ducem de rapa, chiar inainte de a incepe!

Cizmarul fagadui sa raspunda dupa ce se va fi sfatuit cu nevasta lui. Pana atunci, el accepta secretariatul provizoriu si onorific. Se semna procesul-verbal, apoi se trecu la inscrieri.

- Pentru moment, zise Avramache, acela care vrea sa se inscrie nu va plati decat un leu, taxa de inscriere. Mai tarziu, cand toate hartiile vor fi venit, fiecare isi va lua statutul, cartea de membru si va plati cotizatia lunara.

Mos stefan sari pe scaun:

- Nu uitati leul pentru boala, precum si cooperativa de lemne. si mai ales, pentru numele lui Dumnezeu, depuneti aici cutitele!

Da, tovarasi! interveni Avramache. Nu puteti fi sindicalisti si, in aceiasi timp, sa continuati a purta acest grozav cutit! Haide, dovediti ca sunteti oameni constienti!

O miscare generala se produse. Puteai vedea sute de maini ridicate, in sala, in curte, afara, fiecare muncitor tinand in mana un leu, iar in cealalta cutitul bagat in teaca. Femeile plangeau, strigau:

- Mos stefane! Avramache! Sa va dea Dumnezeu sanatate! Ne-ati scapat de o pacoste! Niciodata n-o sa va uitam!

A trebuit sa fie aduse alte trei mese, care fura instalate peste tot, pana si in strada. Fiecare, dandu-si numele si leul, depunea cutitul sub masa. si toate mergeau de minune, inscrierile se ridicau deja la o mie, cand, pe la pranz, trei trasuri se oprira in fata localului, care gemea de muncitori si de curiosi.

Era Parchetul, insotit de acelasi subcomisar si de cativa agenti. Primul procuror al orasului, un tanar cu trasaturile fine si cu privirea calma, ceru un delegat cu care sa vorbeasca.

- Avramache, secretarul nostru! raspunsera o suta de voci.

Cizmarul se prezenta, linistit si demn.

- Ce faceti aici? intreba magistratul cu o voce blanda, care facu excelenta impresie asupra spiritelor.

- Am pus, d-le Prim-procuror, bazele Sindicatului Muncitoresc din Portul Braila. Iata procesul-verbal, semnat de Comitet si de mine, in calitate de secretar.

- Cine esti dumneata?

- Avramache Constantin, cizmar, locuind aici in apropiere.

- Esti socialist?

- Da.

- Sa te duci maine, impreuna cu hartiile d-tale, la comisarul circumscriptiei respective, ca sa vedem daca esti in regula.

- Foarte bine, d-le Prim-procuror.

Magistratul vazu gramada de lei de pe masa:

- Ce e cu banii astia?

- Taxa de inscriere, care va fi depusa la Casa de economie, in numele a trei oameni desemnati de sindicat. De altfel, vom tine o contabilitate in regula.

- Dar cutitele astea? exclama procurorul, dandu-se inapoi si privind sub masa.

- Sunt cutitele care va dadeau atata de furca, d-le Prim-procuror, si la care muncitorii sindicalizati renunta de bunavoie.

Raspunsul acesta cazu la tanc. Membrii parchetului se urcara in trasura si plecara, in strigatele multimii:

-Traiasca magistratii cinstiti! Traiasca Constitutia!





Casa Thuringer - Introducere
Casa Thuringer - Capitolul 01
Casa Thuringer - Capitolul 02
Casa Thuringer - Capitolul 03
Casa Thuringer - Capitolul 04
Casa Thuringer - Capitolul 05
Casa Thuringer - Capitolul 06
Casa Thuringer - Capitolul 07
Casa Thuringer - Capitolul 08


Aceasta pagina a fost accesata de 647 ori.
{literal} {/literal}