Casa Thuringer - Capitolul 06
de Panait Istrati
VI.
In saptamana care urma acestei duminici, o atmosfera inabusitoare apasa asupra intregului oras. Chiar de luni dimineata, cei care cunosteau de mult fizionomia obisnuita a batranului port, intelesera ca a sosit momentul cand trebuia zis adio unui intreg trecut de vesela traditie.
Un prim semn al timpurilor ce aveau sa urmeze se produse in zori, in ceasul formarii echipelor de lucru, zise "poste". Vatafii, inspaimantati de marele eveniment din ajun, hotarara sa "lase fara paine", stergandu-i de pe listele de munca, pe toti acei care de-acum incolo vor fi numiti "sindicalisti".
- Daca Parchetul si legile nu pot nimic impotriva acestor derbedei, ziceau vatafii, ei bine, lasa ca-i invatam noi minte!
Dezamagirea veni imediat sa dovedeasca vatafilor ca lucrurile n-aveau sa se petreaca chiar asa de usor. Se credea ca sindicalistii sunt putin numerosi. Se mai bizuiau vatafii pe metoda clasica a intimidarii. Aceasta nadejde a lor se lovi pe loc de o masa de doua mii de oameni care, la cea dintai amenintare, ocupata aproape toate "postele", declarand ca numai morti vor fi scosi din lucru.
Acest conflict nu dura decat un ceas, timpul necesar armatorilor de a sari din paturile lor, desteptati de telefoanele din port, si sa comunice prefectului de politie ca cea mai mica turburate adusa bunului mers al muncii le-ar cauza, in conditiile actuale, pierderi considerabile. Vatafii trebuira sa cedeze, furiosi, dar inainte de-a fi sunat miezul zilei, incercara sa-si ia revansa recurgand, de asta data, la mijlocul tot atat de clasic al provocarii.
Ei dadura de baut tuturor batausilor de profesie si mituira pe toate lepadaturile politienesti, dandu-le tuturor cuvantul de ordine de a provoca, pe toata intinderea portului, atatea incaiereri sangeroase, incat operatia incarcarii vapoarelor sa fie oprita. Nu reusira insa decat sa provoace cateva hartuieli neinsemnate, caci, dintr-o parte, sindicalistii erau preveniti de Avramache, de ce avea sa se intample, iar de alta parte, prefectul daduse ordin comisarilor sa aresteze orice om beat care ar incerca sa faca scandal. Asa ca, in loc de "derbedei sindicalisti", a trebuit, de voie, de nevoie, sa fie conduse la politie chiar "mainile drepte" al vatafilor.
Zilele de marti si miercuri fura hotaratoare pentru viitorul acestei miscari din port. Bineinteles, inaltele autoritati locale pusera toata bunavointa ca sa descopere "instigatori", "sefi socialisti", dar cu parere de rau trebuira sa constate ca le era imposibil sa surprinda, pe cine ar fi dorit, in flagrant delict de "propaganda subversiva" printre echipele de munca. Cauza acestei totale lipse de "sefi" era simpla: cei doi promotori ai miscarii se aflau ocupati, unul sa vanda lemne, celalalt sa carpeasca ghete. Nu mai ramanea muncitorilor decat sa-si vada singuri de treaba, fara nici un fel de conducere, si o facura cu un instinct de conservare unic in analele socialismului roman.
Dintr-o zi pe alta, mii de oameni intelesera ca soarta lor si a copiilor lor depindea, in fata pericolului elevatoarelor, de graba pe care o vor pune de-a rupe, fie si numai pentru moment, cu un trecut de desfrau, de violente si de rivalitati, cauze ale tuturor nenorocirilor lor.
Ar fi usor istoricului sa constate, imediat dupa aparitia sindicalismului la Braila, ce scadere brusca s-a produs in numarul crimelor din oras. Autorul acestei cronici e martorul ocular al unor fapte de cari nici o statistica nu s-a ocupat vreodata si a caror insemnatate morala e totusi de o importanta sociala considerabila. E modificarea aproape spontana a temperamentului omului din port si disparitia faimosului "gatos", galcevitor si asasin, asa cum se poate vedea in povestirea noastra intitulata Codin. Caci nu crima propriu-zisa constituia drama cea mai sinistra a mahalalei brailene, ci insasi existenta acestei groaznice naturi de bruta inumana care, fara sa mearga totdeauna pana la crima, tiraniza pe ai sai si raspandea teroarea asupra unui intreg cartier, facandu-l sa traiasca sub amenintarea constanta a batei, a cutitului si uneori chiar a incendiului provocat in plina noapte. Cele mai adesea, bruta nu era nici un gatos cu reputatie de asasin, nici macar un om rau, ci un foarte cumsecade muncitor, bun sot, bun tata, dar care isi schimba firea si devenea de nerecunoscut, de indata ce apuca sa bea trei paharele de rachiu.
Iata de ce puteai vedea curtea cu jurati din Braila achitand sau neaplicand decat o pedeapsa minima majoritatii criminalilor ce se prezentau in fata ei. Juratii erau nevoiti sa-si dea seama ca omul incarcat de lanturi, ce-l aveau sub ochi, era el insusi o victima. si totusi, ce ticaloasa era victima asta! Cati nevinovati, cata lume pasnica, acest om de treaba nu era in stare sa ridice si sa puie pe goana in puterea noptii, cand venea beat si ameninta sa dea foc, desi asta nu se intampla poate decat o data pe luna. Acest om era tipul muncitorului din port. Daca te uitai bine, mai toti erau la fel. Omul acesta nu putea fi doborat ca un caine turbat, caci era cinstit si muncitor, uneori era iubit, toata lumea il stia bun vecin, bun prieten, care venea a doua zi sa-si ceara iertare, dandu-si cu pumnii in cap, ca sa-si exprime parerea de rau de taraboiul facut in ajun, fara ca totusi sa se corijeze vreodata si reincepand tambalaul la cea dintai ocazie.
Ei bine, acest tip de zurbagiu tiran isi schimba firea. in fata spectrului masinii dusmane, care avea sa-l inlocuiasca si impotriva careia nici o forta umana nu putea lupta, el fu cuprins de un fel de mistica a solidaritatii. Pana atunci, el isi inchipuia ca este un factor social indispensabil si se credea tare. Acum avea dovada nemernicei lui slabiciuni. Era aruncat ca o unealta netrebnica. Nici statul, nici Dumnezeu nu voiau sa se intrebe ce avea sa devie el, cu nevasta si copiii lui.
si totusi! Un salvator mijea la orizontul disperarii lui: sindicalismul, infratirea nationala si internationala a tuturor victimelor masinismului. Dar, pentru ca acest salvator sa poata sa-si exercite forta, sa-si joace rolul, era absolut obligatoriu ca el, hamalul, sa nu mai fie acelasi om. I se cereau virtuti de cari totdeauna isi batuse joc. Trebuia sa fie mereu ingrijorat de amenintarea care avea sa apese pe tot restul zilelor lui. Sa nu mai bea ca un nesocotit; sa nu mai caute galceava tovarasilor sai de viata; sa renunte la orice destrabalare, iata prima conditie a succesului ce putea sa-l astepte de la o lupta care se anunta teribil de grea. Din drepturile lui civice, din datoriile lui sociale, pe care le dispretuise in chip sistematic si din care stapanii lui, exploatandu-i ignoranta, trageau mari beneficii, el trebuia pe viitor sa-si faca armele de razboi social.
Toate acestea, muncitorul din port le afla din gura unor oratori cum nu mai ascultase inca, oameni impresionanti pe care Comitetul Central din Bucuresti, miscat de importanta evenimentului, ii trimisese la Braila pentru mitingul organizat de Avramache in joia acelei saptamani, ce se intamplase sa fie o zi de sarbatoare. Energicul secretar al noului sindicat profita de ea ca sa infuzeze sange revolutionar neofitilor sai.
Prevazand o mare afluenta, cizmarul inchirie marea sala a teatrului "Rally" care, cu toata marimea ei, gemea sub greutatea multimii ce se inghesuia din staluri pana la galerie. Nu se facuse nici un fel de convocare prin afise. Un cuvant suflat marti seara comitetului sindical ajunse ca sa raspandeasca in tot portul vestea mitingului si sa popularizeze numele celor doi oratori sindicalisti delegati de "Centru", Cristin, plapumarul din Bucuresti, si Gheorghiu, dulgherul din Ploiesti.
Erau doua tinere si viguroase vlastare ale pamantului, aparute a doua zi dupa moartea jalnica a plapandului copac exotic ce era Partidul socialist doctoral, uscat din lipsa de balegar indigen. Cristin, adevarata prajina, abia iesit din adolescenta, avea vorbirea curgatoare, desi cam alandala, insa violenta lui sentimentala ridica masele. Era totdeauna pus sa vorbeasca cel dintai, pentru ca vorbitorul urmator sa poata tempera entuziasmul agresiv al auditorilor si sa inlature riscul unui asalt pe baricade, pe care junele militant ii placea totdeauna sa le evoce, spumegand! Avramache il sfatui sa-si modereze cu prudenta limbajul obisnuit.
Gheorghiu, negru ca un tigan, bogata chica creata, tot asa de inalt si de slab, se deosebea cu totul de celalalt prin temperamentul lui dramatic, curios impregnat de cel mai surprinzator umor. Originar din regiunea petrolifera, el isi petrecuse copilaria cu ochii atintiti asupra oamenilor cari ieseau din sondele in flacari si ardeau ca niste torte vii, alergand pe campie. Povestind, in propaganda lui, viata infernala a acestor ocnasi ai aurului negru, el misca asistenta pana la lacrimi, apoi, fara tranzitie, dar cu mult talc, improviza o anecdota care inveselea toate fetele. Gheorghiu stiu sa fie si la Braila acelasi orator hazliu.
El se urca la tribuna dupa Cristin, al carui discurs fu plin de o vaga demonstratie a luptei de clasa si de o interpretare destul de colorata a rolului masinii in viitorul omenirii. Gheorghiu isi uimi ascultatorii prin cunostinta lui precisa a vietii hamalului brailean, caruia nu pregeta sa-i adreseze aspre mustrari pentru moravurile lui urate ce-l facusera faimos in toata tara. Fondul cuvantarii lui fu un atac viguros impotriva inumanului progres al tehnicii moderne, de care singuri capitalistii profitau, in paguba muncitorilor, osanditi sa plateasca gloaba cu membrele lor amputate, uneori cu viata, sau ramasi pe drumuri muritori de foame.
- Asa ca, facu el deodata, batjocoritor, tare m-am minunat cand am citit azi-dimineata in ziarele locale, nu ecouri de suferintele ce va asteapta, odata cu aparitia elevatoarelor, ci scancelile scribilor in solda burgheziei, plangand soarta armatorilor si pe aceea a vatafilor, atat unii cat si ceilalti amenintati, dupa cat se pare, in existenta lor, de subversiva voastra hotarare de a va apara pielea cu orice pret. Nu e mai putin adevarat ca acesti armatori si acesti vatafi incep si ei sa se planga de greutatea vietii. Asta imi aminteste fabula urmatoare: intr-o ograda taraneasca, o caruta si o sanie se plangeau, ca doua cumetre, de trista lor soarta: "Toata viata, zicea caruta, trebuie sa alerg pe o caldura care imi usuca madularele. Uneori simt ca ma desfac in bucati. Ma dor toate incheieturile. Nu mai pot! M-am saturat de viata asta!". "Dar eu? replica sania; deger de la un capat la altul al iernii, tarata, harjita pe niste drumuri ingrozitoare. Pot sa spun ca viata mea e un iad!" Dar o biata rabla de cal, auzindu-le cum se vaicareau, se intoarse catre ele: "Fir-ati ale dracului de pacatoase! facu el, va bociti ca sunteti chinuite, una iarna, cealalta vara? Ce sa mai zic eu, atunci, de bietele mele oase, ca trebuie sa va tarasc singur, pe amandoua, si iarna si vara?"
Ati inteles morala acestei fabule, prieteni? Caruta, sunt armatorii. Sania, vatafii. Iar vesnica gloaba, sunteti voi!
Toata sala in picioare aplauda, razand cu lacrimi.
Surpriza cea mare, la intrunirea aceasta, fu insa, pentru toata asistenta, corul compus de vreo cincizeci de tinere voci, improvizat de Avramache in mai putin de trei zile si care aparu pe scena, spre mirarea generala, la sfarsitul intrunirii. Fete si baieti, cu privirile naiv suspendate pe buzele cizmarului, intonara, cu o insufletire care ridica pe toata lumea in picioare. Internationala si Fratilor soldati, nu ne impuscati! in entuziasmul lor, hamalii erau gata sa darame sala. Multi voiau sa se precipite pe scena, ca sa-si sarute copiii, pe care mamele sindicaliste, confundand manifestatia de acum cu 10 Mai sau cu incoronarea regelui, isi imbracasera copiii in costum national.
Putin mai tarziu, privindu-i traversand centrul orasului, in fruntea cortegiului care se formase singur in strada, primul procuror zise prefectului de politie:
- Ei, spune-mi daca iti da mana sa comanzi soldatilor sa traga asupra acestor... "internationalisti", care se gatesc cu costum national si roaga pe soldati sa nu-i impuste!
Declaratia asta fu numaidecat ilustrata de un miscator incident. Un capitan de artilerie, cu tamplele albe si purtand doliu la brat, parasi brusc terasa cafenelei unde se afla impreuna cu alti camarazi, alerga la grupul de coristi si, luand in brate o draguta fetita de vreo sase ani, disparu cu ea intr-o mare cofetarie. Tot cortegiul se opri. Mama copilului parasi grupul de manifestanti si voi sa urmeze pe rapitor, dar nu indrazni sa patrunda in luxoasa pravalie, de unde ofiterul iesi, ducand de mana fetita care de-abia putea sa tie sub brat o mare cutie cu bomboane. Dupa ce o acoperi de sarutari, el o dadu mamei, explicandu-si gestul prin faptul ca avusese de curand durerea sa piarda singurul lui copil, o fetita de aceeasi etate.
- Seamana atat de mult cu a mea, zise capitanul, retinandu-si din greu lacrimile, incat mi s-a parut ca revad pe Olguta mea, in ziua cand a venit, gatita ca a d-tale, sa ma felicite pentru cincizeci de ani pe care ii implineam.
Femeia planse, voind sa sarute mainile nenorocitului tata. Publicul care privea scena, planse si el.
O mentalitate noua, in legatura cu aceasta viguroasa miscare populara se crea in oras. Nu se putea contesta muncitorilor din port dreptul de a se apara impotriva unei inovatii tehnice care ameninta existenta lor. Acesti sase mii de muncitori, impreuna cu familiie si numeroasele lor neamuri din oras si de la tara, formau trei sferturi din populatia judetului. Ei aveau copii in scoala si la cazarma, si faceau sa prospere cea mai mare parte a comertului local, caci bogatii, din snobism, isi aduceau toate cele necesare din Bucuresti sau din strainatate. Se cita cazul unor familii care, cu prilejul unei casatorii, comandasera la Paris pana si carpele de bucatarie.
in vremea asta, muncitorul din port isi urca femeia si copiii in caruta lui ori in aceea a fratelui ori cumnatului, impodobind-o uneori cu crengi de salcam inflorit ori salcie, si pornea sa cutreiere targul o dimineata intreaga, facand cumparaturi pentru toata lumea. Negustorul il recunostea si-l saluta de departe, chemandu-l "nea Neculaita" sau altfel si felicitandu-l pentru noul nascut pe care nevasta il alapta in plina strada. Uneori concurenta obliga pe negustor sa posteze in drumul acestui client sigur o droaie de baieti, viitori comercianti, care inconjurau pe om, il trageau de maneca, impingand la nevoie indrazneala pana a-i lua si caciula, numai ca sa-l hotarasca sa intre in pravalie. Dupa un bun alisveris, musteriu si negustor se duceau la carciuma sa se cinsteasca, platind fiecare un rand.
Toata aceasta lume de comercianti mai mari si mai marunti lua partea omului care ducea sacul in spinare, nu numai din interes, ci si din simpatie, fiindca aveau aceeasi obarsie. Fiecare inchise ochii si uita de socialism, aceasta "inventie a jidovimii internationale care voia sa stapaneasca universul", dupa cum spuneau antisemitii.
- Elevatoarele, raspundeau negustorii, si ele sunt o inventie a jidovimii internationale, numai atat ca elevatoarele nu vin, ca hamalul, sa-mi faca dever in pravalie. Deci, atata paguba pentru ele!
in fata acestei intorsaturi a opiniei publice, de-a dreptul favorabila sindicalistilor, armatori si autoritati dadura inapoi. Masinile, gata sa functioneze, trebuira sa mai zaboveasca in santierele din Galati. Era neindoios ca singura lor aparitie in port ar fi dezlantuit un uragan de manie justificata.
Nu era insa mai putin adevarat ca, dupa o saptamana sau doua, elevatoarele trebuiau sa fie aduse. Iata de ce autoritatile cautata sa trateze. Avramache fu convocat intr-o dimineata in cabinetul prefectului de judet, unde cizmarul se afla in prezenta fratilor Thuringer si a lui Carnavalli.
Prefectul il intreba daca nu era chip sa se ajunga la o intelegere:
- N-ai sa-mi spui, facu el, ca d-ta crezi o clipa in suprimarea pur si simplu a acestor masini! Au fost aduse. Deci, vor lucra, mai curand sau mai tarziu.
- Netagaduit! raspunse secretarul sindicatului. Dar, daca nu cred in suprimarea lor, cred in altceva, si iata unde nu o sa ne intelegem. Numai ca, in chestiunea aceasta, banuiesc, d-le prefect, ca veti fi singur de parerea d-voastra, caci acesti domni armatori vor fi de parerea mea.
- in ce chestie?
- in aceea a suprimarii vatafilor. Veti recunoaste si dumneavoastra ca vatafii nu pot sa pretinda ca sunt, ca elevatoarele, o inovatie tehnica. Elevatoarele au viitor, cu voia sau fara voia noastra. Vatafii, nu! Ei reprezinta o institutie invechita, plina de nedreptati fata de muncitori. Oameni responsabili, delegati de sindicat, pot sa-i inlocuiasca cu usurinta. Daca aprobati, ma insarcinez cu restul.
- Noi suntem gata sa subscriem imediat! exclama Carnavalli.
Omul guvernului privi in pamant, rosu de manie.
- Sunteti cam grabiti, domnilor. Aici, eu tratez!
"stiam eu bine ca politica e mai tare!" gandi Avramache.
Prefectul il concedie.
- Foarte bine, domnule secretar. O sa ne gandim.
Iar dupa ce pleca cizmarul:
- De ce nu ma lasati sa fac cum stiu eu? zise el armatorilor. Pentru dumneavoastra, vatafii sunt o cantitate neglijabila. Pentru noi, ei joaca un rol capital in politica judetului, caci brutele astea sunt toti oameni cu avere si fiecare dintre ei poseda zestrea lui electorala. Pe cand hamalii... stiti ca la noi toata taranimea, precum si orasanul care nu e proprietar sau n-are patru clase primare, voteaza in colegiul al treilea. Trebuie deci cincizeci de tarani sau tot atatia hamali, ca sa dea dreptul la un vot. intelegeti, acum? Nu e usor sa gasesti votul acesta, fara ajutorul vatafilor.
- Poate va e mai usor, zise Max Thurniger, sa va procurati acest vot pastrand pe vatafi si impuscand pe toti cei care voteaza in colegiul al treilea. Halal de legi si de politica! Dar asta nu ne priveste. Totusi, nu tinem sa platim oalele sparte in acest conflict. Ne trebuiesc elevatoarele, care sunt aduse cu autorizatia guvernului.
- Ma fac tare sa le pun la dispozitia dumneavoastra, fara sa ma ating de vatafi. in schimb, am sa ma ating de acest cizmar improvizat secretar, care nu e din orasul nostru si pe care am sa-l expediez la iuteala in orasul lui. Dupa asta, hamalii vor fi mai cuminti. Credeti-ma.
in seara aceleiasi zile, Adrian alerga la Avramache. -Pot sa spun ce s-a petrecut in cabinetul prefectului, dupa plecarea ta: vei fi trimes pe curand la locul tau de origina! Ce-ai de gand sa faci?
- Nimic. E perfect. De altfel, ma asteptam. Acesta e intaiul si cel mai bland dintre mijloacele pe care burghezia le are in arsenalul ei represiv impotriva clasei muncitoare organizate.
- Bine, dar ti se prabuseste o asezare lunga de treizeci de ani in acest oras. La Focsani, tu nu mai ai acum nici un rost, vei fi un strain. Mai ales ca erai un strain chiar si de pe vremea cand unchiul tau te dezmierda cu ciocanul si cu vergele inrosite.
-Asa e viata militantului revolutionar. Trebuie sa stii sa suferi pentru convingerile tale.
- Bun! zise Adrian, ridicandu-se. Ma duc.
- Mai stai putin!
- Nu. Am o idee care ma arde! La revedere, pe maine.
- Vezi sa nu faci vreo prostie! ii striga cizmarul din urma.
Adrian se duse sa se inchida in camera lui, unde petrecu o jumatate din noapte ca sa scrie un lung articol si o scrisoare. Gandul lui se ducea la un om cu temperament de mare luptator si jurnalist de rasa, care-si casigase pe atunci admiratia tinerimii idealiste, gratie campaniilor ce se duceau pe teren curat democratic impotriva politicianismului gheseftar: era Constantin Mille. El tocmai lansase ziarul Dimineata, in care lua viguros apararea tuturor napastuitilor. Eficacitatea campaniilor duse de ei impotriva stapanirii abuzive, asigura acestui organ popular un rasunet din ce in ce mai adanc in straturile de jos.
La usa lui Mille si a Diminetii hotari Adrian sa bata cu tot avantul tineretii lui generoase. in articolul ce-l scrisese povestea, intr-un chip vioi si juvenil, lupta inabusita ce se dadea in port si care avea sa izbucneasca in curand la lumina zilei. Cu prudenta, el scotea din cauza atat pe negustorii de cereale, cat si elevatoarele, ataca violent pe vatafi si demasca atitudinea odioasa a guvernului, care se solidariza cu acestia din urma impotriva unui popor de sase mii de muncitori si se pregatea sa izgoneasca din Braila pe secretarul tanarului sindicat, a carui fotografie o trimetea insotita de o miscatoare povestire biografica. in scrisoare spunea cine este si ruga pe director sa ia apararea muncitorilor.
in cele trei zile care urmara, ii fu aproape peste putinta sa inchida ochii noaptea, iar a patra zi de dimineata fu gata sa lesine de bucurie: articolul lui, in portul Brailei se afla in prima pagina, cu titlul pe trei coloane, cu fotografia lui Avramache in mijlocul textului si cu semnatura Azog.
Nu avu taria sa-l citeasca. Se afla cu Ana pe bulevardul Carol, ducandu-se la piata. Fara sa sufle o vorba, indoi ziarul si-l baga in buzunar, dar nevoia de a izbucni il stapanea atat de tare, incat il facu sa arunce cosnita in aer si sa topaie ca un smintit, apoi, repezindu-se la Ana, o stranse de brat pana ce o facu sa tipe:
- Ce te-a apucat? Ori esti nebun?
- Nu! Dar am o pofta turbata sa ma arunc in Dunare si imi pare rau ca nu pot s-o fac numaidecat!
Se oprira ca sa se uite un moment unul la altul.
- Doamne fereste! exclama Ana speriata. Tu nu esti ca de obicei! Nu mai ai aceeasi privire!
- Cu siguranta! ti-am spus ca ma faci atat de fericit, incat intr-o zi as fi capabil sa reusesc tot ce as intreprinde. Ei bine, am si reusit ceva. si acum, daca ai fi o adevarata eroina, mi-ai da voie sa te musc de un picior!
- Adrian, ma sperii!
Ana sari in laturi, privind imprejurul ei si inchinandu-se.
- Haide, linisteste-te, zise Adrian, mai calm. Am sa fiu cuminte. Dar, crede-ma, aveam dreptate cand iti spuneam ca toata puterea imi vine de la dumneata. Ceea ce am reusit azi, am facut-o gandindu-ma la dumneata si la un om la care tiu mult. Eu nu pot sa fac lucruri minunate decat gandindu-ma la cineva care mi-e drag. Singur nu-s bun de nimic.
Ana nu intelegea o iota din tot ce spunea el, dar era multumita sa-l vada redevenind asa cum il cunostea. O clipa crezuse ca a innebunit cu adevarat.
Adrian nu-i mai dadu nici o atentie si nu vazu nimic din tot ce era in targ in dimineata aceea. Se gandea la Avramache, caruia prefectura ii acordase trei zile ca sa-si lichideze afacerile si sa plece. Astazi, la pranz, expira termenul. Adrian ardea de nerabdare sa stie ce se petrecea in strada Grivitei. Vor fi ghicit ca articolul era al lui? Cu siguranta!
Astfel, secretarul izgonit din oras, sindicalistii vor sti ca un alt tovaras, care nu poate fi gonit, vegheaza asupra lor cu sprijinul unui mare ziar. Caci Adrian era acum incredintat de ospitalitatea pe care Dimineata o va acorda in coloanele sale viitoarelor doleante ale muncitorilor din port in lupta cu vatafii.
Aceasta convingere deveni certitudine, la intoarcerea lui din piata. Domnul Max chema pe Ana in biroul lui.
- Priveste, zise el, aratandu-i articolul si o scrisoare emanand din "Cabinetul directorului" Diminetii. E aci un foarte important articol care ne priveste, semnat Azog. si iata o scrisoare pe care directorul acestui ziar o adreseaza lui Adrian al nostru. Nu crezi tu ca Azog si Adrian Zografi sunt una si aceeasi persoana?
Cum? facu Ana, rosie de placere. Tu crezi ca Adrian a scris asta?
- Fara nici o indoiala. si totul e asa de bine spus, incat imi vine sa ma duc sa-l sarut. Se vede bine ca baiatul asta nu e un simplu servitor. El e chiar un tanar plin de talent! Dar cand s-a deprins in meseria de jurnalist? Iata-l dintr-o data in corespondenta cu Constantin Mille, proprietarul a doua mari cotidiene si unul dintre oamenii cei mai influenti ai tarii. E minunat!
- Ah! striga Ana. De aceea voia el adineauri pe bulevard sa se arunce in Dunare!
Max Thuringer bolovani ochii.
- Voia sa se arunce in Dunare?! Dar n-a facut nici un rau, din contra! De ce sa vrea sa se inece?
Ana fu confuza.
- Nu! Nu sa se inece. Era, asa, din fericire.
- Ei bine, se arunca cineva in apa cand e fericit? Curios chip de a-ti manifesta fericirea! Du-te si spune-i ca domnul Bernard si cu mine ii strangem mana si ii multumim pentru serviciul ce ni l-a facut. si sa nu se mai gandeasca sa se arunce in Dunare!
Ana alerga la bucatarie. Adrian era in odaia lui, unde isi schimba hainele, ca sa se duca la Avramache. Ea ii dadu scrisoarea si, brusc excitata, il cuprinde in brate si il saruta pe obraz. Scrisoare si sarut, dar mai ales acesta din urma, facura pe Adrian sa simta ca i se sfarsesc puterile. El se intinse pe pat si inchise ochii. Vazandu-l atat de pasiv, ea il mai saruta o data si fugi ca o caprioara, speriata de propria ei indrazneala.
Adrian intelese, din felul cum Ana ii adusese scrisoarea, ca stapanii lui au ghicit totul, dar aceasta il lasa aproape indiferent. Chiar si scrisoarea, care il intriga mai mult decat orice, uita un moment s-o citeasca, coplesit de pasiunile ce i le ravasise sarutarile neasteptate ale Anei. De asta data, contactul corpului si mai ales acela cu totul nou al buzelor ei, nu-i mai comunicau fericirea ideala de totdeauna, ci o nevoie imediata de a o rasturna pe pat si de a face din ea ce facuse din Iulia.
"si pe urma? se intreba el. Pe urma voi avea doua Iulii, dar nici o placere divina!"
Ideea ca insasi Ana nu era in fond decat tot o Iulie, il dispera. Ce va deveni el in ziua cand spectacolul acestei frumuseti armonioase nu-i va mai produce decat dorinti trupesti, asa cum se intampla cu durdulia unguroaica? in ziua aceea nu numai ca n-ar fi in stare sa scrie articole frumoase, nici sa incerce o descriere literara, asa cum isi propunea, dar nu va mai avea nici macar pofta de a matura birourile. Va trebui atunci sa plece, sa-si reia haimanalacul fara scop, nici rezultat. Ce pericol! Ce-i de facut?
Adrian deschise scrisoarea. O clipa, crezu ca n-are s-o poata descifra, atat era scrisul de marunt si incalcit. Niste purici striviti pe doua pagini. Constantin Mille incepea astfel scrisoarea:
" Tinere Adrian Zografi,
Dupa cum vezi, publicam in prima pagina a Diminetii de azi articolul d-tale in portul Brailei, aproape fara sa ne atingem de el.
Daca, asa cum presupun, acesta e primul d-tale articol, apoi e stralucit. Felicitarile mele! Scrie-mi daca ai vreun plan, vreo campanie de dus in aceasta afacere a vatafilor sau altceva privind viata muncitorilor din port, pe care pare s-o cunosti foarte bine".
Directorul Diminetii il ruga sa se puna in legatura cu reprezentantul local al ziarelor sale, caruia i se trimisese instructiuni in acest sens. Adrian putea sa se serveasca de telegraf, pentru orice chestiune urgenta. in sfarsit, Mille ii oferea o plata pentru fiecare articol si-l intreba daca n-ar fi dispus sa devie, dupa un timp de incercare, corespondentul lui la Braila.
"Corespondent, nu, gandi Adrian, ducandu-se repede spre strada Grivitei; trebuie sa te amesteci fara voie in multe murdarii democratice. Dar o serie de articole, da, se poate. Asta nu-mi stirbeste independenta."
si imediat ii trecu pe sub ochi titlul general al acestei serii de articole: Lipitorile portului. Suna bine. Apoi, cateva subtitluri: Cine sunt vatafii; Robie moderna; Misterele banitei cu doua capacitati (dintre care una saraceste pe armator, iar cealalta imbogateste pe "credinciosul" lui magaziner); "Patriotismul" autoritatilor noastre; Omul din port in fata elevatorului; Datorii democratice.
Adrian vedea cu precizie materia pentru o duzina de articole. Ardea deja de nerabdare sa scrie pe cel dintai, care ar fi un fel de Introducere. Cititorul trebuia familiarizat cu unele generalitati ignorate de marele public, ca sa fie scutit mai tarziu de explicatii plictisitoare.
"si, de asta data, voi semna cu numele meu intreg, isi zise el. Azog, cam miroase a evreu, si nu tiu sa incaseze altul o tranteala ce mi-ar fi destinata, daca intr-adevar campania mea ar avea o astfel de urmare."
Ajungand in strada Carantinei, Adrian intalni pe Ion Rizu, anarhistul, a carui mina il inspaimanta. Bietul baiat se vedea bine ca era tuberculos. Adrian nici nu indrazni sa-l intrebe cum o duce cu sanatatea. Rizu il felicita pentru articol.
- Dai dovada de frumos talent. Intri in lupta sociala, aratand de la inceput ca esti o forta. Pe cand eu, nu fac nici o isprava. Ba da! mor de ftizie galopanta. Dar n-am sa astept pana voi cadea din picioare. Am s-o scurtez. inainte insa de a sfarsi, am sa-mi arat si eu coltii domnilor acestora care isi bat joc de omul fara aparare.
Ei facura o bucata de drum impreuna. Adrian profita de un moment favorabil ca sa-i strecoare doi poli in buzunarul hainei, apoi il parasi, promitandu-i sa vie intr-o zi sa il vada.
Cand intra in atelierul cizmarului, mai multi tovarasi tocmai il intrebau pe secretarul sindicatului cine era "acest Azog?".
- Iata-l pe Azog! striga Avramache, strangand viguros mana lui Adrian. Bravo baiete! Ne-ai facut mart pe toti, iar pe unii i-ai pus cu botul pe labe! Reprezentantul Diminetii a fost adineauri aici, ca sa ne spuna ca la ora noua nu se mai gasea un numar in tot orasul si ca a cerut telegrafic inca cinci sute de foi. E un succes fara precedent pentru gazeta. inca vreo cateva articole la fel si Dimineata devine painea zilnica a hamalului din port. Dar sa nu-ti faci nici o iluzie in ce priveste rezultatele. Tot unui organ burghez ii aduci cititori, ceea ce creeaza o confuzie de spirite. si daca intr-o zi vei avea pofta sa faci pe Don Quijote in coloanele aceleiasi Dimineti, ai sa vezi ce fel de picior in... dindarat ai primi de la "tovarasul" Mille.
- Ca si cum tovarasii autentici n-ar fi capabili sa-ti faca la fel! Cel putin, o lovitura de picior burghez nu te doare la inima. Dar, ia spune-mi mai bine, cum stai cu trimiterea la urma?
- Ah, nu stii? Ei bine, neputand sa-mi termin toate afacerile in termenul de trei zile ce mi-a fost acordat, am facut o cerere de prelungire pentru inca trei zile, care mi s-a admis.
- Apoi, o sa urmeze o prelungire la calendele grecesti, zise Adrian.
- Asta nu ti-o garantez, dar ceea ce e sigur si care ma bucura enorm, e ca acum n-am sa mai plec fara sa fi impuscat cateva rate in balti. Placerea asta voi avea-o la sfarsitul saptamanii, duminica dimineata in zori. Daca mai tii sa ma insotesti, vino sa te culci aici sambata seara. La doua dimineata vom fi in luntre. La inapoiere, inainte de amiaza, te voi prezenta poporului sindicalist: "Iata pe Azog al vostru!" si imi voi lua ramas bun.
Adrian accepta si pleca. Nevoia de a-si scrie articolele cat mai repede il facu sa-si neglijeze treaba doua zile de-a randul. Departe de a-l certa, Ana veni de mai multe ori pe zi in camera lui, ca sa-l mangaie. Ea se gatea cu toate zorzoanele care stia ca-i plac lui Adrian, punea bluzele cele mai transparente si mai ales ii placea sa zaboveasca langa el dimineata, abia iesita din pat, cand mirosul si goliciunea pe jumatate ascunsa a corpului ei zapaceau capul adoratorului. De altfel, chiar si ea isi cam pierduse capul, de cand Adrian se revelase gazetar de talent.
El scrise doua zile si doua nopti, odihnindu-se foarte putin si mancand mai nimic. in schimb, bea multe cafele si fuma ca un turc.
Dezmierdarile Anei nu-l scoasera din hotararea lui de a o pastra "sublima". si ea, gingas cinstita, nu depasi limitele cele mai inaintate ale nechibzuintei femeiesti, in ciuda dorintelor ei secrete. Dar virtutea ei nu mai atarna acum decat de un fir de par, pe care Adrian putea sa-l rupa in orice moment.
Casa Thuringer - Introducere
Casa Thuringer - Capitolul 01
Casa Thuringer - Capitolul 02
Casa Thuringer - Capitolul 03
Casa Thuringer - Capitolul 04
Casa Thuringer - Capitolul 05
Casa Thuringer - Capitolul 06
Casa Thuringer - Capitolul 07
Casa Thuringer - Capitolul 08
Aceasta pagina a fost accesata de 1984 ori.
