Casa Thuringer - Capitolul 04

Casa Thuringer - Capitolul 04

de Panait Istrati



IV.

Era pe la sfarsitul lui iulie. O recolta dintre cele mai abundente facuse ca intreg orasul sa fie cuprins de frigurile omului care crapa de bucurie. Portul fiind sufletul tuturor afacerilor locale, daca el lucreaza, fiecare e multumit. si, in vara aceea, portul zbarnaia ca un imens stup.

Sosirile cerealelor se cifrau uneori pana la o mie de vagoane pe zi. Toate liniile portului erau complet astupate. Cat despre slepuri, pe care remorcherele le tarau gafaind, cate sase deodata, nimeni nu mai stia unde sa le ancoreze. incarcate la maximum, zaceau pretutindeni, scufundate pana la o palma deasupra apei. Pe toate puntile se putea vedea acum, de aproape, tot ce se petrece in gospodariile acestea plutitoare, cu gaini si purcei inchisi in cotete prea stramte, cu caine si pisici care alergau de la un capat la altul al slepului, mirati de a se vedea coborati la nivelul apei, in care le placea sa-si oglindeasca chipul, ca niste copii. Zeci de vapoare se inghesuiau unele intr-altele. Toate pavilioanele. Toate limbile. Seara, numeroase cete de mateloti luau cu asalt "tractirurile" cele mai suspecte. Ofiterii se duceau in locuri mai "serioase", din centrul orasului. Simpli marinari nimereau pe strada Unirii, la "Felinarul rosu" sau pe "sant", cum i se mai zicea din vechime.

Cei dintai n-aveau asupra celor din urma decat avantajul iluziei. Consumatiile si celelalte articole erau absolut aceleasi, cu singura deosebire ca erau platite mult mai scump.

Cetatenii orasului mai stiau ca daca ofiterul prefera sa ia o trasura ca sa se intoarca la bord, matelotul putea uneori o noapte intreaga ca sa faca acelasi drum pe jos, riscand astfel ca la un colt de strada obscura sa cada cu pieptul in cutitul unui hamal la fel de beat, care n-avea nimic de impartit cu el, bineinteles, dar care asa hotarase, ca tocmai in noaptea aceea sa nu se duca acasa, inainte "de a o face lata".

Asemenea intamplari nu creau Brailei reputatia de oras de hoti, caci niciodata jaful nu era motivul acestor crime. Ele n-aveau chiar nici un fel de motiv. Se ucidea din exces de sentimentalism. si acelasi hamal beat putea sa fie tot asa de bine asasin ca si victima. Nuanta era imperceptibila si cu totul abandonata hazardului, care decidea intr-o secunda, cine avea sa manuiasca cutitul criminal si cine avea sa ofere pantecul de injunghiat.

Caci cutitul acesta atat de temut, faimos in toate cercurile politiste ale tarii si care facea atatea victime inocente la Braila, in epocile de munca intensa, cutitul acesta nu era o arma, ci o scula. Orice muncitor din port il avea varat intr-o teaca si oblic infipt la brau. El slujea, de o suta de ori intr-o zi, ca sa taie sfoara cu care erau legati sacii plini de cereale. Desigur, era fioros, lung de douazeci de centimetri, cu varf, si foarte ascutit. Ca sa tai o biata sfoara, cel mai neinsemnat briceag ar fi fost de-ajuns. si ar fi evitat, fiecaruia, in ceasurile de veselie furibunda, sangeroasa tentatie.

Adevarul acesta, un singur om pe vremea aceea, un om de-o miscatoare neinsemnatate, nu inceta o clipa de a-l proclama pe toate cararile. Parea sa fie un cersetor. Batran de vreo saizeci de ani, vesnic neras; stirb, sasiu, imbracat in zdrente si incaltat cu niste catrosi pe care i-ar fi pierdut din picioare daca nu i-ar fi legat cu sarma. Adrian, batand zilnic cheiurile portului, l-ar fi luat cu adevarat drept un cersetor, daca nu l-ar fi vazut purtand intr-o mana tava cu rahat, iar in cealalta donita cu apa rece si gonind, leoarca de sudoare, sub soarele nemilos al verii. Era deci un "rahagiu", ca atatia altii.

il chema "mos stefan". Dar, in vreme ce toti mos stefanii, rahagii ai portului, isi vedeau de rahatul lor si prea putin le pasa de ticalosul cutit al muncitorilor, acest original rahagiu se declarase vrajmas de moarte al instrumentului ucigas, dovedindu-se in acelasi timp neobosit apostol al inlocuirii lui cu un briceag inofensiv. El propovaduia aceasta reforma, cui voia sa-l asculte. si cand cineva il intreba daca are rahat bun si apa rece, el raspundea printr-un blestem la adresa cutitului pe care vreunul din clientii lui il purta la brau, in vazul lumii.

La inceput, aceasta cruciada a bietului batran paru lui Adrian, ca de altfel tuturor oamenilor din port, destul de ridicola. Ce putea el, un om de nimic, impotriva unui obicei pe care nici autoritatile nu reusisera sa-l starpeasca, desi fusese combatut prin toate mijloacele? Dar, asistand din ce in ce mai des la acest apostolat si privind mai de aproape fata iluminata a apostolului, Adrian isi aminti ca un alt iluminat, acum doua mii de ani, spusese ca credinta e capabila sa miste muntii din loc.

Mai era de remarcat ca muncitorii aveau simpatie pentru acest rahagiu. Ai fi zis ca uneori ii domina. Ei acceptau mustrarile, cu mici strambaturi din nas. Aceasta se datora unui fapt de mare importanta in ochii omului de jos: absoluta dezinteresare a batranului, ba chiar sarmana lui generozitate. Mos stefan stiuse totdeauna sa inchida ochii asupra micilor furtisaguri ale hamalilor, carora le placeau uneori s-o ia la picior, uitand sa plateasca rahatul mancat. Negustorul nu le-o reamintea niciodata. El le imprumuta uneori chiar un gologan, care de asemenea ramanea "uitat".

intr-o zi, Adrian fu martorul unei scene care-l misca adanc.

Era in timpul pranzului. Muncitorii, in izmene, cu piepturile goale, cu basmaua stransa pe cap, stateau tolaniti si mestecau vartos enorme imbucaturi de paine si mici felii de ficat fript, hrana usoara pe care le-o distribuia un negustor ambulant, tarand dupa el un carucior. Mos stefan era si el prezent, ca sa stinga setea. El se ducea de la un grup la altul, isi plasa paharul cu apa rece si predica impotriva cutitului.

Adrian il urmari de-a lungul cheiului si, la un moment dat, il vazu agatandu-se de un hamal care, muscand dintr-un ficat, taia cu cutitul simetrice patratele de paine si tot indopandu-se cauta sa scape de batran, care se tinea dupa el, rugandu-l sa-si arunce cutitul in Dunare:

- Gheorghe, Gheorghe! gemea mos stefan. Spune-mi daca esti un om de treaba ori un ucigas?

- Ba nu sunt deloc un ucigas! Am femeie si copii. Dar am si eu un cutit de care ma slujesc ca toata lumea.

- Poti sa-ti faci treaba si cu o ciacaie. Uite, iti dau eu una, dar da-ncoace cutitul.

si mos stefan, dupa ce isi sterse cu dosul palmei ochii lui vesnic lacramati, scoase din buzunar unul din acele bricege germane de zece bani, foarte populare pe atunci, si-l oferi muncitorului. Acesta se opri din mancare, privi pe rahagiu cu o vizibila uimire si facu schimbul, dar astepta sa vada ce avea de gand sa faca batranul cu cutitul. Mos stefan, de indata ce-l avu in mana, scuipa pe el si invanindu-l de vreo doua ori pe deasupra capului il arunca, hat, departe, in Dunare, apoi se departa fara sa mai zica nimic.

Adrian il ajunse din urma:

- Ia spune, mos stefane, faci deseori asa ceva?

- E al saptesprezecelea om pe care-l dezarmez! sopti batranul, sufland din greu si vazandu-si de drum.

Adrian ramase pironit locului, fluierand a paguba si zicandu-si cu glas tare:

- Dar eu sunt un biet vierme alaturi de mosneagul asta, care crede cu indarjire ca va reusi sa dezarmeze pe cei sase mii de "cutitari" ai portului!

si o lua spre casa, intristat de propria-i necredinta.

Cu docherii, erau, in adevar, aproape sase mii de muncitori, dintre care cam vreo opt sute de carutasi, numiti ghiociari, din cauza carutei lor cu un cal, zisa ghioci. Plecarile in masa a acestor vehicule, la patru dimineata, dezlantuiau pe pavajul orasului un zgomot care se auzea pana la o leghe departare. Ai fi zis o cavalcada de cateva regimente de artilerie, alergand in galop. Se poate usor inchipui in ce infern traiau nenoricitii locuitori ai strazilor pe unde treceau aceste opt sute de carute.

Dar iadul cel mai intolerabil incepea seara, odata cu betivaniile care aveau sa dureze pana tarziu in noapte. Cea mai mare parte dintre carutasi si hamali, sfarsind munca zilei, se opreau regulat pe la carciumile semanate in drumul lor. Ei nu erau hotarati sa intarzie mai mult de un sfert de ceas. Multi dintre ei erau chiar incarcati cu targuieli pentru casa: peste, carne, paine. Era vorba doar sa ciocneasca un pahar cu un "frate". Iata de ce nici nu luau loc la o masa; beau in picioare, rezemati de tejghea, tinand intr-o mana stiuca spanzurata de sfoara.

Apoi, fiecare dintre cei doi "frati", tinea sa plateasca el cel din urma rand, ceea ce facea pe celalalt sa comande, din ambitie, un "kil si doua fleici", ba chiar si sa puie pe un tigan sa le cante la ureche. in felul acesta, ii apuca miezul noptii, cand "fratia" degenera intr-o incaierare generala, unde puteai vedea stiuca strivindu-se in capul celui mai bun prieten, sticlele zburand in bucati si sangele curgand din belsug.

Uneori, spectacolul acesta era ambulant. Doi ghiociari, dupa ce si-au distribuit reciproc o buna portie de pumni, se urcau in carutele lor si o porneau intr-o goana turbata pe strazile pustii cufundate in intuneric, biciuindu-si caii si biciuindu-se intre ei, pana ce, la un colt de strada, violenta unui viraj ii trimetea pe amandoi cu capetele de caldaram.

Puteai asista si la unele scene vesele. Cutare nevasta, ce-si ingaduia sa fie crunta, pleca in cautarea barbatului, de indata ce acesta intarzia o jumatate de ora, il descoperea, instalat la o masa, in tovarasia unui prieten, amandoi oameni de treaba, sentimentali si domol chercheliti. Furioasa cumatra n-avea nici un fel de indurare. infipta in pragul carciumii, cu mainile in solduri si fulgerandu-si sotul cu niste ochi de scorpie, ii arunca in auzul intregii pravalii cea mai murdara dintre ocarile romanesti: -Facu-ti si dregu-ti in sufletul ma-tii de pacatos! si napustindu-se asupra bietului om, il scotea din pravalie cu lovituri de papuc.

Dar feministele astea erau rare. Mult mai des vedeai sotii plangand, rugatoare, pe la usile carciumilor, si primind de la barbatii lor continutul unui pahar de vin in plin obraz, cand nu se intampla sa fie batute mar pe loc, pentru a fi indraznit sa-si caute barbatul prin carciumi si, deci, sa-l "faca de rusine".

Adrian cunostea, in toate tristele ei amanunte, aceasta cruda viata de greiere pe care o duce muncitorul din port, o parte a anului, dupa cum o cunostea si pe aceea din partea cea mai lunga a anului, cand saracia lucie, frigul, foamea, boalele bantuiau caminul. Astfel, pilda de devotament ce i-o dadea mos stefan ii biciui constiinta.

Cum? Un om batran si slab considera ca o datorie a lui sa faca ceva pentru imbunatatirea soartei aproapelui sau, pe cand el, Adrian, tanar cu capul plin de pretentii, sta inactiv, multumindu-se sa citeasca si sa filozofeze?

"in fond, nu sunt decat un profitor in felul meu, isi zicea el. Nu vreau sa fac decat ce-mi place. si iata ca acum placerile pe care ti le aduce femeia incep sa ocupe un loc din ce in ce mai mare in viata mea. in curand am sa traiesc numai pentru ele, pentru lecturile mele si egoista mea nevoie de libertate personala. Dar aproapele meu? Nu exista frumusete morala intr-o viata care ramane indiferenta fata de nenorocirile altuia. Unde este adevarata frumusete morala a vietii mele?"

El tinea mult la asta, dar intelegea ca nu e de-ajuns sa recunosti raul si sa-l infierezi, pentru ca sa fii chit. si apoi, nu uita de unde se trage.

Viata mamei lui, spalatoreasa muncind din greu pentru o bucata de paine, trebuia sa-i aduca aminte cata nedreptate domnea pe pamant. Cand te nasti mai inteligent si mai generos decat cea mai mare parte dintre fratii tai de mizerie, aceasta origina umila creeaza obligatii. El isi amintea a fi citit undeva ca "inteligenta, talentul, generozitatea inimii sunt patrimoniul umanitatii". Cu cat esti mai dotat, cu atata esti mai obligat fata de aceasta.

in fine, continuand cu critica persoanei sale, Adrian isi zise ca, la urma urmei, el nu-i decat o sluga si se dispretui. Da, o sluga sensibila la amabilitatile stapanilor lui si care, colac peste pupaza, diviniza gratiile doamnei. Mai ca ar fi fost in stare sa se culce chiar si numai cu camasa stapanei lui, pe cand un idiot ca profesorul de gimnastica obtinea de la Ana cu totul altceva.

Cert, fratii Thuringer erau niste burghezi cinstiti, nicidecum hrapareti, umani, chiar foarte largi cu cei care-i serveau. Dar asta nu schimba cu nimic soarta celor invinsi. Tot crutand pe cat posibil oameni ca domnul Max si femei ca Ana, trebuia inceputa opera de daramare a acestui regim care, favorizand prea mult pe unii, facea din ceilalti sclavii viciului, ai ignorantei, ai muncii animalice si chiar ai lipsei de munca, ceea ce era si mai trist.

Aceasta schimbare de idei il facu sa treaca dintr-o data de la o extrema la alta. El nu mai avu nici o dragoste de munca. si dragostea asta era tot un semn de slugarnicie. Adica cum? Avea el oare sa-si faca o cariera din starea de astazi? isi va fauri el acel suflet servil pe care-l vedea la "domnul Weber", la "domnul Aron", cei doi "inalti functionari ai casei, care, in prezenta patronilor, luau niste atitudini cand nu stiai ce sa "admiri" mai mult: josnicia vizibila sau ipocrizia ascunsa?

Acestor oameni le curgeau balele dupa situatia stapanilor lor. Slabi si lasi, ei erau corecti in munca lor numai atat cat trebuie ca sa nu fie prinsi cu vreo vinovatie. Dar, in ascuns, se initiau in arta de a face comert cu strainatatea si, de cate ori le era posibil, furau clienti de-ai casei, gata sa lucreze mai cu folos cu firme suspecte pe care ei le dirijau pe sub mana, pe numele unui tata, al unui frate ori al unui var. in felul acesta, casa Thuringer, increzatoare, pierduse o buna parte din clientela ei. Cand prindea cu mata in sac pe functionarul necinstit, era prea tarziu. Concedierea acestuia nu repara nimic.

"De ce sa-mi leg soarta de oamenii astia de afaceri? isi zicea Adrian. Curate sau suspecte, marile afaceri se fac totdeauna pe spinarea omului sarac. Or, eu sunt si am sa raman toata viata tocmai acest om sarac, care n-are alta avere decat cele doua brate ale lui. Nu cu bacsisuri si cu costume vechi, cu care te gratifica stapanii tai din cand in cand, are sa se faca dreptate pe pamant. Soarta mea e deci aceea a tuturor dezmostenitilor si locul meu e alaturi de ei. Cu voie sau fara voie!"

El incepu sa se gandeasca la mijloacele de a activa. Toata energia lui se concentra asupra acestui cuvant: sa activeze. Dar cum sa inceapa?

Singur, nu era cu putinta. Cu nici un pret n-ar fi adoptat caraghiosul sistem de propaganda al acestui iluminat mos stefan. si, la Braila, nu se aflau decat cativa idealisti izolati, ca el, dar nici un fel de organizatie. Chiar si asa, nu i-ar fi placut sa se frece de toti asa-zisii "libertari" sau "individualisti", dintre care cei mai multi nu erau decat niste adevarate lichele. Te pisau vesnic cu Kropotkin ori cu Bakunin si aveau un raspuns gata la orice, dar schimbau vorba de indata ce le cereai sa-si precizeze mijloacele de trai.

Nu, lui ii trebuia un club socialist ca la Bucuresti. Acolo, cel putin, puteai sa vezi limpede: niste bieti lucratori silabiseau brosuri ca Sa fie lumina sau Cartea muncitorului si racneau pe toate tonurile imnuri revolutionare. Dar nu puteai sa te inseli, erau cu adevarat lucratori, pe cata vreme cu anarhistii acestia, nu stiai niciodata cu cine aveai de-a face. Tovarasul fara pata isi freca coatele de cel mai autentic agent al Sigurantei.

intr-o seara de pe la inceputul lui august. Adrian nu mai putu sa rabde si se duse sa-si revada un vechi prieten la care tinea mult, pentru sufletul lui drept si viata-i exemplara. Era un cizmar numit Avramache, al carui trecut dureros impunea si mai mult respect.

Ramanand orfan la varsta de sase ani, un unchi fierar se insarcina cu cresterea lui, adica il instala sub foaie si-i dadu ordin "sa sufle pana o plesni", daca voia sa fie "hranit, adapostit, imbracat". Micul Avramache "sufla" de la trei dimineata pana la noua seara, lesinand de mai multe ori pe zi. Unchiul il readucea la viata, croindu-i rinichii cu vergele de fier inrosite. Asa fu "crescut" pana la zece ani, cand, intr-o noapte, isi lua lumea in cap, cu trupul acoperit de rani si cu cateva coaste rupte, caci tutorele sau, cand nu putea sa-l loveasca cu o vergea, ii mai trimitea si ciocanul in sale.

Avramache merse o saptamana intreaga, fara sa stie incotro se ducea, cersind prin sate, strabatand paduri si ape si culcandu-se prin capitele de fan de pe camp, pana ce ajunse la Braila, unde primul om pe care-l intalni, un cizmar de treaba, induiosat de infatisarea lui, il duse numaidecat acasa, il considera ca pe al noualea copil al lui, alaturi de ceilalti opt ce-i avea, si il invata meseria.

- Ah, ce fericit eram! povestea Avramache. Nici nu concepeam o viata mai dulce in rai, cu toata munca noastra grea si saracia care domnea in gospodarie.

Dar era scris undeva ca suferintele lui trebuiau sa reinceapa sub o forma nemaipomenita. invatase repede cizmaria, precum si putina carte. Avea tocmai treisprezece ani si i se acordase un mic salariu ca bani de buzunar, cand, ducandu-se sa predea o pereche de pantofi unei blestemate femei de moravuri usoare, aceasta il retinu pe baietan la masa, il imbata si...

Avramache jura ca nu-si mai aducea aminte de ce se intamplase dupa asta, dar cateva zile mai tarziu se pomeni ca sufera de o "boala rusinoasa", de care el doar auzise vorbindu-se. La varsta lui, boala asta ii paru ceva monstruos. El ascunse tot, suferi crancen, slabind groaznic, apoi doua teribile buboaie ii aparura in ambele parti de jos ale pantecului.


Atunci durerea deveni atat de insuportabila incat, de teama sa nu se dea de gol, parasi casa binefacatorului sau, asa cum o parasise pe a unchiului, fierarul, cu deosebirea numai ca de asta data abandona o casa ospitaliera si mergea sprijinindu-se de garduri. Se duse sa se prabuseasca la poarta spitalului comunal, unde fu internat si descoperit mai tarziu de patronul si prietenii lui, care il planse, nu-i facu nici o mustrare si il aduse acasa, de indata ce fu vindecat. Avramache statu pana la etatea de douazeci si unu de ani cand, scutit de serviciul militar, se casatori cu fata aceluia care de doua ori il adunase de pe drumuri si al carui asociat deveni.

Anii se scursera. Batranii murira. Ramas singur cu femeia lui, ei fura amandoi cuceriti de ideile socialiste, care erau pe atunci pentru intaia oara raspandite in tara de intelectuali ca: Gherea, Mortun, Nadejde, Diamandi si altii. Avramache, al carui suflet era preparat de lecturile a tot ce se scria si se traducea mai cu temei atunci, deveni repede apostolul brailean al noii credinte.

El isi transforma caminul in club socialist, se abona la gravele reviste marxiste Contemporanul Literatura si stiinta, facu sa vie la Braila oratori de frunte si lua parte la toate miscarile de strada. Apoi, dupa impuscaturile de la Slatina si tradarile celor mai multi dintre sefii "marxisti", care se dusera cu arme si bagaje "sa formeze aripa stanga a partidului liberal", Avramache suferi soarta tuturor apostolilor mai marunti: fu groaznic batut in beciurile politiei, iar casa ii fu devastata.

Aceste evenimente se petrecusera cu vreo cinci, sase ani in urma. Ele avura o inraurire dezastruoasa asupra sufletului bietului cizmar. Redus la mizerie, pierzand orice credinta in puterea de caracter a oamenilor, se retrase ca intr-o sihastrie impreuna cu excelenta lui tovarasa de viata, cartile lui dragi si o raza de speranta in viitorul departat al omenirii. Neavand copii si cum isi pierdusera toata clientela bogata, se multumira cu doua odaite de mahala, dormind intr-una, lucrand in cealalta.

De asta data, munca unuia singur si putinul castig ce le aducea o clientela saracacioasa, neputand indestula gospodaria, femeia fu nevoita sa invete si ea sa puie petece si chiar sa talpuiasca. ii vedeai pe amandoi, prin ferestrele de la strada, stand pe scaunasele lor joase, tacuti, resemnati. Trecusera de patruzeci de ani, ea, cam groasa, blonda, cu miscarile domoale; el, doi ochi albastri intr-un cap de tigan, paros, mustacios.

Ca orice cizmar, era nitel poet. Declamand cu oarecare talent, pe vremuri, la serate si serbari populare, el strecura, timid, "creatii personale" printre capodopere de-ale lui Eminescu, Cosbuc, Heine sau Petöfi. Chiar si astazi, cand venea vreun prieten sa-l vada, el ii citea cate o poezie nou "comisa", plimbandu-si cu religiozitate privirea pe colectia de pontifi ai socialismului cu care erau acoperiti toti peretii: Marx, Engels, Lessalle, Bebel, Singer, Kautski.

Adrian il cunostea de mult si fusesera un timp vecini, dar nu-si amintea decat vag de epoca eroica a lui Avramache. De altfel, mai tarziu. Adrian avu mai putina dragoste pentru cizmarul socialist si poet, decat pentru omul afectuos si cititorul cunoscator. Cat despre militant, el gasea ca Avramache era un socialist cum nu prea se vedea la Braila, lasand la o parte lavaliera si "cioculetul", prin care se asemanau toti palavragiii ignoranti ai socialismului de provincie.

Din cauza aceasta, cu toata elocinta doctrinara a maestrului, discipolul se incapatana sa nu aprecieze decat pe prietenul duios, omul cinstii, idealistul singuratic, cunoscatorul tuturor cartilor bune, ceea ce irita uneori pe cizmar, care iubea temperamentul lui Adrian si ar fi voit sa-i incrusteze altoiul revolutionar militant, blamand pe amatorul socialist.

Or, Adrian tocmai venea sa faca acum mare caz de acest graunte de militantism pe care Avramache dorea sa-l vada incoltind in inima adolescentului.

Era ora zece seara. Sotii visatori se aflau in camera lor; ea, carpind rufe, el citind cu voce tare o carte frumoasa, de curand tradusa in romaneste: Mos Goriot, de Balzac. in clipa in care Adrian patrundea in casa, Avramache ridica bratele la cer si striga:

- Ah, ah, ah! Cat e de uman! Cat e de grandios! Sarmane ",mos Goriot"!

- Se citeste Gorio, nu Goriot, zise Adrian, intinzandu-le amandoua mainile. Mihail mi-a spus ca, in frantuzeste, t de la urma nu se citeste.

- O, Adrian! O, baiatule! Sa-i ia dracul pe toti t de la urma cuvintelor frantuzesti! Dar daca tu ai citit deja cartea asta, dupa cum ai aerul, ai sa recunosti ca, intr-o zi, toti oamenii, chiar si mutii, au sa mugeasca, in fata acestui personaj, ca boii: mmm! mmm!

Mai, frate Avramache! Iata de ce tiu eu la tine. Tu nu esti mare cand ma "barbieresti" cu frumoasa voastra "Conceptie materialista a istoriei", ci cand urli cu atata suflet asupra acestui prea bun "mos Goriot". Totusi, te inseli cand iti inchipui ca boii omenesti au mai multa nevoie de mosi Gorioti decat de fan.

Ei bine, nu! Sa sfarsim odata cu aceasta problema a fanului, si ai sa vezi ca toata lumea are sa ceara numai mosi Gorioti!

Adrian repeta parafrazand:

- Sa sfarsim odata cu aceasta problema a fanului, si ai sa vezi ca toata lumea are sa ceara... sa danseze!

si infuriindu-se:

- imbatranesti nebun, Avramache! stii unde isi petrec serile fostii mei camarazi de scoala primara, astazi bacalaureati? Ei bine, in Saloanele de dans Weber! Iata, chiar vizavi de tine sta un bacalaureat, fiul vatafului Grigore. Pui ramasag cu mine, nu numai ca nu stie sa "mugeasca" fata de un mos Goriot, dar ca nici habar n-are de el? iti spun asta fiindca, intr-o zi, intalnindu-i, i-am vorbit de Crima si pedeapsa, de Dostoievski si el m-a privit ca un vitel. Dar sa zicem ca Dostoievski e un rus, pe cand opera lui Balzac ar trebui s-o cunoasca din liceu, unde a invatat limba lui Voltaire, noroc pe care nici eu, nici tu nu l-am avut.

Avramache sta cu capul rezemat de speteaza scaunului si suradea cu melancolie. De fapt, el era intr-un gand cu Adrian, dar avea nevoie sa-si apere credinta impotriva adevarurilor pesimiste. Altfel, n-ar fi putut trai.

- Totusi, relua Adrian, sunt de parerea ta! Societatea trebuie sa asigure, mai intai, tuturor membrilor ei, painea zilnica. Sunt gata sa lupt pentru asa ceva.

- Ah! sari Avramache. Esti gata? Te-au convertit cei de la Bucuresti? Felicitarile mele, tinere luptator, dar cum vrei sa lupti, cand iti lipseste credinta?

- Ce credinta? E nevoie numaidecat sa cred ca toti oamenii vor fi intr-o zi ca tine, ca mine sau ca Mihail, pentru ca sa le recunosc dreptul de a manca pe cat le e foame? Nu. Pentru asa ceva, nevoia mea de dreptate mi-ajunge.

- Deci, tu nu speri intr-o perfectionare a aluatului omenesc, in ziua in care el nu va mai fi flamand?

- Pana la un punct, da. Dar nu pot sa sper ca fiul lui vatafu' Grigore are sa vie intr-o zi sa-ti sarute mainile, tie, un biet cizmar, numai din motivul ca te-a vazut plangand deasupra unei carti a lui Balzac. Daca asta ar putea sa se intample, el n-ar fi asteptat propaganda ta. De mult te-ar fi descoperit singur, asa cum l-am descoperit eu pe Mihail, fara sa fiu impins de nici un fel de propaganda.

- Atunci ai sa lupti pentru putin lucru!

- Cum, putin lucru!? N-ai fi tu fericit, de pilda, sa vezi ca hamalii nostri nu se mai omoara, nici ca isi schilodesc femeile, nici ca se mai imbata ca niste brute, asa cum fac astazi? Iata o perfectionare a aluatului omenesc. Numai atata, si inca ar fi mult. Mi-as sacrifica bucuros libertatea si chiar viata, ca sa contribui la aceasta perfectionare a omului. si, fiindca suntem in subiect, afla ca am venit sa te intreb daca nu vrei sa iei initiativa infiintarii unui sindicat muncitoresc mixt, la Braila?

- Exista acest sindicat mixt.

- De cand?

- De doua luni.

- Esti si tu inscris?

Bineinteles. Tu nu esti inscris.

- Am sa fiu, nu mai tarziu decat maine. Am sa ma inscriu ca zugrav, caci am de gand sa ma intorc curand la vopsitoria mea. Mai e vreun zugrav inscris?

- Sunt doi: Costea si Pamfil.

Adrian stramba din nas:

- Pamfil, mai merge, dar Costea... Politist. Cartofor. Mincinos. Pe langa asta, plin de pretentii, fiindca a facut parte din prima miscare socialista. "Cunosti bazele social-democratiei sau programul de la Erfurt?" - iata vesnica lui intrebare pe care, cu rost sau fara rost, o pune tuturor acelora cari, ca si el, habar n-au de aceste "baze" sau acest "program". Nu. Nu-mi place tipul asta.

Avramache ofta amarnic:

- Draga Adrian, ai luat-o pe drum gresit! intr-o miscare de mase, nu totdeauna iti iubesti camarazii, dar nu despre asta e vorba. Noi nu propovaduim crestinismul, iar doctrina socialista nu spune nicaieri: "Iubiti-va unii pe altii", ci: Organizati-va! Fiti solidari! Rasturnati capitalismul si ziditi societatea comunista!

- Cu cine sa zidesti aceasta societate? Cu oamenii, asa cum sunt?

- Drace! Nu cumva ai vrea ca fiecare sa si-i ticluiasca dupa gustul lui?

- Dar moralitatea?

- O cerem de la toti tovarasii. Cei care n-o au deloc, sunt aruncati peste bord si atat. Trecem mai departe. N-avem timp sa despicam firul de par in patru. Simpatie, antipatie, astea sunt sentimente care n-au ce cauta intr-o organizatie revolutionara. Acolo esti un soldat, nu altceva. Ceea ce vrei tu, e idealul, si idealul e dusmanul omului. Am invatat asta pe pielea mea. Corijeaza-te, deci, daca vrei sa lupti in randuri. Iar daca randurile nu-ti convin, sterge-o, pana mai e timp, ori ai sa fii calcat in picioare! Caci, sa stii, inima poate primi tot felul de gloante! S-a vazut asa ceva in Franta, acum vreo suta de ani, cand capete mai mandre decat al tau s-au rostogolit ca niste dovleci.

Sanda, nevasta lui Avramache, puse samovarul pe masa, si vederea acestui obiect rusesc, rar in gospodariile romanesti, influenta sensibilitatea biciuita a lui Adrian ca o dezmierdare amicala. El se sforta sa-si retie lacrimile.

Sentimentele reci ale militantului socialist ii rascolise sufletul. Venise, plin de duiosie, de mila, de dragoste si de revolta, sa-si ofere inima, adica tot avutul lui, miscarii revolutionare, si iata ca un camarad experimentat ii spunea ca aceasta inima nu era buna decat sa primeasca gloante din ambele parti ale baricadei.

De ce cruzimea asta? Numai fiindca el, Adrian, voia ca omul de maine sa fie deosebit de cel de azi. Dar asta i se parea cu totul natural. Cum? Anumiti oameni voiau sa taie capul altor oameni, si nu era oare obligatoriu sa ceri celor dintai sa nu mai aiba naravurile celor din urma? La ce bun sa lupti, atunci? Ca sa ingadui unora de-a lua locul celorlalti? Cu alte cuvinte: scoala-te tu, sa ma asez eu!

Aceasta nu il interesa pe Adrian.

- La ce te gandesti? il intreba Sanda, oferindu-i ceasca de ceai si dezmierdandu-l pe cap. Ia nu-ti mai face sange rau! Niciodata n-ati fost de acord asupra acestor chestiuni si cred ca nici n-o sa fiti vreodata. De ce nu vorbiti mai bine despre literatura? Acolo va intelegeti de minune.

Avramache inghiti prima ceasca de ceai, oparindu-si gatul, apoi aprinse o tigara si isi intoarse fata-i cinstita spre Adrian, care fuma ganditor:

- Ca orice militant socialist, ii zise el, tiu mult sa fac adepti, si tu ai putea sa fii unul de frunte, caci ai mari calitati, dar pentru asa ceva ar trebui sa te dedublezi: omul de inima nu trebuie sa se amestece in afacerile omului de actiune. Nici eu n-am inteles acest adevar, cand am debutat in miscare, si am suferit mult. Am adapostit, hranit si imbracat tovarasi pe care ii credeam prieteni si pe care i-am iubit. Unii dintre ei au disparut intr-o zi, jefuindu-ma. Altii s-au dus sa raporteze la politie toate gandurile mele. Doi sau trei au incercat chiar sa-mi pangareasca tovarasa. in fine, tradarea colectiva a pontifilor nostri, pe care ii adoram ca pe niste idoli, m-a facut sa cad intr-o boala din care nu credeam sa ma mai scol. Caci am facut greseala sa subordonez triumful unei idei, suprimarii tuturor acestor crime impotriva inimii.

De ce "greseala"? intrerupse Adrian. Asta nu s-a dovedit perfect adevarat? Nu s-a prabusit la pamant intreg scheletul subredei voastre constructii?

- Da, s-a prabusit, dar de ce? E tocmai din cauza ca am amestecat afectiunea si deceptiile ei, cu actiunea revolutionara. Noi ne atasam oamenilor, nu ideii. ii iubeam mai mult pe ei decat pe aceasta, pe care de-abia o intrezaream. Unii ne-o mascau cu duiosia lor efemera, altii, cu stralucitoarea dar egoista lor personalitate. si , in ziua in care toti acesti oameni s-au prabusit, s-a dus de rapa si biata idee. Ei bine, nu! in razboiul nostru social, mai mult decat intr-un razboi capitalist, soldatul nu trebuie sa-si paraseasca postul, pentru motivul ca, la spatele lui, cutare sef, cutare prieten sau chiar nevasta lui l-au tradat. Pentru nimic in lume, noi nu trebuie sa dezertam din lupta, intelegi tu? Patriile burgheze pot sa dispara datorita lasitatii armatelor lor de sclavi; si noi vom face totul ca ele sa dispara intr-o zi. Patria umana, ea nu poate sa dispara! in fiecare veac, in mersul ei invingator spre mai bine, ea isi descopera eroii care trebuie sa o serveasca in cutare sau cutare moment. Astazi, adica in acest secol, e randul nostru, al proletarilor, sa o servim. Noi suntem eroii destinati de cursul istoriei. Vrei sa intelegi asta, Adrian?

Adrian tacea, cu ochii in ceasca cu ceai.

- Bine! zise cizmarul. Gandeste-te! Dar spune-mi, inainte de a pleca, daca ai venit la mine cu o idee precisa si care idee, dupa ce m-ai lasat aproape un an fara nici o stire din partea ta. Tanarul isi ridica fruntea, ca un invins: -Viu sa-ti aduc o stire pe care va trebui s-o tii in taina, pentru moment. Cunosti cele doua elevatoare pe sine, din docuri, care scot graul din silozuri si-l incarca in vapoare. Se stie ca masinile astea fac un mare rau hamalilor, caci nu numai ca au luat painea la sute de guri, dar mai si depreciaza munca. Ai auzit, poate, ca in ziua punerii lor in functiune muncitorii s-au napustit furiosi sa le arunce in bazin si ca represiunea acestei revolte a facut atunci mai multe victime. Ei bine, istoria asta o sa se repete pe curand. Ieri, gratie unei indiscretii, am aflat ca firma "Oléano & Co.", din Hamburg, unde fratii Thuringer sunt actionari, a expediat la Braila trei elevatoare plutitoare. "Cupele" acestor elevatoare, in loc sa se scufunde in siloz, se scufunda in pantecul unui slep incarcat cu grane. Astfel, inventia asta draceasca, dupa ce a furat muncitorilor o buna parte din munca din docuri, o sa le-o fure in curand si pe apa, pe tot cheiul portului. si poate ca iarasi are sa curga sange.

Avramache sari in sus ca o pantera:

- Iata, vezi ce bun camarad poti sa fii tu cand vrei! stirea asta face pentru noi mai mult decat o mie de discursuri ale celui mai stralucit propagandist. Va trebui ca noi, socialistii, sa fim cei dintai care s-o anuntam muncitorimii portului, nu cu intentia de a-i face sa distruga aceste masini dracesti, ci ca sa se organizeze si sa le puie intr-o zi in slujba colectivitatii comuniste, dupa ce va fi suprimat capitalismul, care face astazi ca orice cucerire tehnica sa fie fatala lucratorilor.

- Asta e si parerea mea. Cunosc bine mecanismul muncii din port si am sa te initiez si pe tine. Vorbind muncitorilor, trebuie sa pui degetul drept pe buba, caci omul de la sac dispretuieste pe toti acesti palavragii electorali, care habar n-au de durerile lui. Nu trebuie sa te confunde cu ei. Vataful va fi deci marele tau cal de bataie. Sa ataci fatis aceasta monstruoasa lipitoare a muncii din port, iata o opera salutara pe care nimeni inca n-a indraznit s-o intreprinda, data fiind forta politica ce-o reprezinta vatafii. E sigur ca aceasta ofensiva, dusa curajos in numele ideii socialiste, va face o impresie profunda asupra hamalului, om banuitor, de mult convins ca la spatele fiecarui discurs se afla totdeauna o candidatura de sustinut. De asta data, el va vedea ca nu un "tip", ci o idee isi pune candidatura. Am sa-ti dau fapte si cifre asupra originii si formatiunii scandaloase a catorva mari averi vatasesti, precum si asupra moravurilor acestor canibali...

- Dar, din moment ce esti asa de la curent, de ce n-ai vorbi tu insuti acelora care te cunosc ca pe unul de-ai lor?

Tocmai de asta nu pot sa le vorbesc eu! Hamalii n-au nici o stima pentru unul de-ai lor. "Ce stii tu mai mult decat mine?" iti spun ei. Apoi, eu sunt prea tanar, n-am nici mustata. si ei sunt oameni in varsta care, la orice vorba, au obiceiul sa-si rasuceasca mustata si sa ti-o arate, spunandu-ti ca "mucosii ar face mai bine sa mai suga tata, decat sa-i invete pe ei, oameni copti, cum trebuie sa traiasca". Un alt fapt care ma impiedica sa le vorbesc, e ca am o teama naprasnica de a lua cuvantul in public. Inima mi se opreste, chiar numai cand vad pe cineva ca se urca la tribuna. Ma intreb cum fac oratorii de nu cad morti in clipa in care sunt anuntati publicului?

El se ridica sa plece:

- Acum ma duc, e tarziu si starea mea de servitor ma obliga sa fiu in picioare la cinci dimineata.

- Apropo, facu Avramache, spuneai ca vrei sa parasesti "slugaria" si sa te intorci la "varuiala". Ei bine, mai asteapta nitel. Ai putea sa ne fii util acolo unde esti. Vei fi omul nostru in tabara masinatiilor burgheze.

- Da... pana in ziua cand tabara va afla de dubla mea functie.

A doua zi, seara. Adrian se duse in strada Plevnei, unde se gasea modestul sediu al "Sindicatului muncitoresc mixt". O sala, nu mult mai mare decat o camera ordinara, patru banci, o tribuna infasurata cu panza rosie, portretele obisnuite ale fondatorilor socialismului, iar deasupra tribunei, scris cu litere rosii chiar pe zid: Proletari din toate tarile, uniti-va!

Secretarul neplatit al acestui sindicat, un lucrator electrician, venea in fiecare seara sa stea timp de un ceas la sediu, in vederea vreunor noi inscrieri posibile. Cunoscandu-l, Adrian n-avu nevoie de nici un fel de recomandare. El plati taxa de inscriere, precum si cotizatia pe trei luni, isi lua "Cartea de membru" si, iesind in strada, se lovi piept in piept cu un prieten din copilarie, care isi sfaramase viitorul, datorita ideilor lui anarhiste cele mai violente si caracterului sau insuportabil, dar a carui fire cinstita si puternica personalitate pastrau toata admiratia lui Adrian.

Era fostul student in fizico-chimice Ion Rizu, poreclit Ciupitul, din cauza fetei sale groaznic ciuruita de variola. El mai avea sa-si treaca ultimele examene la Facultatea de stiinte din Bucuresti cand, tatal sau, bogat angrosist de fierarie, ruinat la joc, se omori. Ramas fara nici un ajutor, tanarul Rizu mai avu nenorocirea sa constate ca unul dintre profesorii lui il persecuta din cauza ideilor lui anarhiste si-l "trantea" pentru a treia oara la acelasi examen de electricitate. Cum el stia ca acest profesor nu ramanea indiferent in fata unor anumite sume de bani pe care studentii le varsau asistentului sau in ajunul examenului, Rizu il invectiva in plina clasa, numindu-l "profesor veros". Asa se sfarsi o cariera, care promitea sa fie stralucita.

Exclus din Universitate, redus la mizerie, tanarul Rizu se vazu nevoit sa-si castige viata dand lectii elevilor liceului din Braila si fabricand "plesnitori" si "rachete" pe care le vindea el singur pe la serbari populare. Ca o culme a nenorocirii, o femeie, una singura, trecu prin viata-i singuratica, nu ca sa i-o indulceasca, ci ca sa i-o faca si mai crunta. El deveni numai venin, inainte de a fi trait.

Nu se stia daca are vreun prieten. Nimeni n-ar fi putut spune in ce cocioaba isi rumega ideile negre. Chiar si anarhistii il evitau. Doar Adrian se mai ducea uneori sa-l caute la Ceainaria populara, unde stia ca isi bea regulat ceaiul seara, izolandu-se in coltul cel mai obscur. si , fata cu Adrian, mizantropia lui era mai putin amara. il stima ca pe un baiat sincer si un autodidact merituos, pe care il lasase pe bancile scolii primare.

Totusi, vazandu-l iesind de la sediul "Sindicatului mixt", nu putu rezista placerii de a-l intepa cu rautate:

- Ia te uita! facu el, mirat. si tu esti amestecat in marmelada asta mixta? N-as fi crezut-o! Pe cand, candidatura d-tale de deputat socialist, d-le Adrian Zografi?

Adrian vazu in ce hal de mizerie se afla si nu lua in seama ironia lui. Apucandu-i bratul, il tari cu el:

- Hai sa bem un ceai impreuna. De mult nu ne-am mai vazut.

Rizu fu miscat. El stia ca Adrian, ca atatia altii, ar fi putut usor sa raspunda sarcasmului sau, batjocorindu-i chimia si anarhia, amandoua reduse la fabricarea de focuri de artificii. Astfel fu multumit ca a scapat usor, caci nimic nu-i era mai penibil decat aluziile rautacioase, uneori crude, la aceste doua pasiuni ale vietii lui: ideile anarhiste si chimia, pe care spera s-o ilustreze intr-o zi pe inaltimea unei catedre universitare.

Ei facura tot drumul fara sa mai schimbe un cuvant. La ceainaria plina de pescari lipoveni, care miroseau a rachiu si a peste, Rizu ii zise lui Adrian, de indata ce se instalara intr-un colt:

- Ai sa-mi ierti rautatea de adineaori, nu-i asa?

- Ei, parca eu nu stiu ca tu nu esti om rau.

- Oh, ba da! Sunt rau. Ce vrei, viata pentru mine nu mai e decat o povara. Asa ca... Sunt lovit. Lovesc. Ori, mai bine zis, musc, ca un paria neputincios.

Adrian se uita la fata lui, atat de schilodita de nemiloasa boala si gasi ca Rizu era baiat simpatic, gratie ochilor lui negri, arzand de patimi inabusite.

- Ia spune, Ioane: de ce nu vrei sa ne vedem mai des? Traiesti prea singur.

El voi sa-i ia o mana. Celalalt si-o retrase:

- Nu trebuie sa fii prea afectuos cu mine. Nu tiu. M-am dezobisnuit si nu stiu din ce motiv as relua acest obicei. Ori esti afectuos fata cu viata, ori nu esti deloc. Nu e cu putinta sa iubesti un om si sa-i urasti pe toti ceilalti. si pe mine, doar ura ma mai hraneste. imi detest chiar si idolii. Priveste pe un Elisée Reclus. in fond, chiar si tipul asta mare n-a putut sa reziste pana la sfarsit de a se aseza confortabil pe marile venituri ale cartilor lui. Atata paguba pentru discipolii care au umplut puscariile, impinsi de frumusetea scrierilor maestrului. Nu. Mai mult imi place Georges Sorel. E mai consecvent.

Tu stii ca eu nu sunt anarhist, zise Adrian, dar uneori aprob actiunea voastra directa, suprimarea aceluia care este dusmanul omenirii, sau sabotajul, distrugerea masinilor care iau painea de la gura. Netagaduit, asta nu duce la nimic, dar satisface inima. Iata, de pilda, cele trei elevatoare plutitoare ce vor sosi in curand la Braila: cu placere le-as vedea sarind in aer, chiar daca anul urmator ar fi sa le inlocuiasca cu un numar dublu.

- N-am auzit nimic vorbindu-se cu privire la aceste elevatoare plutitoare, zise Rizu. Esti sigur?

- Peste cincisprezece zile vor fi puse in functiune. Dar nu vorbi nimanui.

- N-am obiceiul sa ma spovedesc, stii bine.

Rizu schimba numaidecat vorba. Putin dupa aceea, se despartira. Adrian insista ca sa fixeze impreuna o viitoare intalnire. Anarhistul refuza.






Casa Thuringer - Introducere
Casa Thuringer - Capitolul 01
Casa Thuringer - Capitolul 02
Casa Thuringer - Capitolul 03
Casa Thuringer - Capitolul 04
Casa Thuringer - Capitolul 05
Casa Thuringer - Capitolul 06
Casa Thuringer - Capitolul 07
Casa Thuringer - Capitolul 08


Aceasta pagina a fost accesata de 674 ori.
{literal} {/literal}