Casa Thuringer - Capitolul 08

Casa Thuringer - Capitolul 08

de Panait Istrati




VIII.


Mandrul gentilom italian, Luigi Carnavalli, dupa ce cu multa voiosie a distribuit salariul pe doua luni ca gratificatie anuala numerosului sau personal, se omori in ziua de 31 decembrie a acestui an. O servitoare dragalase, cu ochii plini de lacrimi si cu capul imbrobodit, veni sa anunte fratilor Thuringer groaznica stire, cinci minute dupa sinuciderea generosului ei stapan, a carui somptuoasa locuinta se afla la doua sute de pasi de aceea a exportatorilor germani.

Fratii Thuringer se aratara foarte putin miscati. Rasturnati in vastele lor fotoliuri, fumand groase trabucuri, noutatea adusa de servitoare nu facu decat sa le mareasca usor paloarea de pe fruntile lor inghetate de saptamani intregi de perspectiva unei soarte asemanatoare aceleia a armatorului care isi rezolvase toate dificultatile, trimitandu-si un glonte in tampla.

- Nimeni n-ar fi banuit asa ceva! gemu servitoarea. Azi-dimineata ne dadea fiecaruia bacsisul obisnuit de fiecare An Nou, facea tot felul de glume, si cand colo, ia uitati-va ce "clocea" in cap!

Ah! facu d-l Max. V-a dat bacsisul de Anul Nou? Bine ca a putut sa faca si asta!

Servitoarea pleca, indignata.

- Ai vazut cu ce nepasare au primit vestea? zise ea lui Adrian, care o insotea la locul dramei. Totusi, d-l Luigi era cel mai bun prieten al lor. Doamne, ce inima rece au bogatii astia!

- N-o au chiar asa de rece, raspunse Adrian, numai atat ca alde Thuringer stau si ei prost de tot.

- Crezi? Atunci sindicalistii tai sunt buni de spanzurat, caci de la ei ni se trag toate nenorocirile!

Adrian n-avea pofta sa discute cu camerista afacerile sindicalistilor. El se gandea cu tristete la omul de inima care isi zburase creierii si pe care il stimase. Pe cand mergea, inotand in zapada pana la genunchi, figura fina, inteligenta, a nenorocitului armator ii aparu sub toate aspectele pe care i le cunoscuse. Acum avea sa o vada intepenita de moarte.

Parchetul nu sosise inca. Servitorime de prin imprejurimi stationa in fata casei, neindraznind sa intre. Un valet al mortului facea de santinela pe pragul vestibulului. Vazandu-l pe Adrian, incepu sa planga cu hohote si il conduse in camera sinucisului. Carnavalli se omorase culcat in pat. Capul, inclinat pe dreapta si atarnand afara din pat, nu lasa sa se vada rana. Bratul care trimisese glontele ucigas sta spanzurat deasupra covorului, unde revolverul zacea intr-un lac de sange. Chipul mortului era alb si linistit. Nici o urma de convulsiuni. Pe masuta de noapte, trei scrisori.

Adrian nu arunca decat o scurta privire asupra acestui tablou sangeros, si intoarse repede spatele. Examina in treacat dormitorul, traversa cateva alte camere si pleca ducand cu el imaginea unui interior supraincarcat de mobile luxoase, de oglinzi de Venetia, de covoare si de tablouri pe care n-ar fi putut sa le evalueze.

"S-a omorat omul acesta, oare, fiindca nu putea sa traiasca decat inconjurat de intreg fastul ce se vede?" se intreba Adrian. Caci valetul ii spusese ca stapanul lui ar fi fost nevoit sa se desparta in curand de aceasta locuinta princiara si de tot ce continea.

"Ei bine, nu se poate concepe o frumoasa existenta decat legandu-ti zilele de mobile scumpe si de numeroase ziduri? Un splendid animal omenesc asa cum era Carnavalli, bogat de sanatate si de spirit, avea el nevoie sa-si conditioneze fiinta de posesia unor valori asa de meschine?" Adrian era incapabil sa-si inchipuie cum asemenea aberatii puteau macar sa atinga un creier sanatos, o inima voioasa.

Totusi, el nu avu dispret pentru cel sinucis.

"Desigur, nu stiu inca decat putine lucruri despre tainele vietii, isi zise el. Trebuie sa existe oameni in ochii carora mandria tine un loc mai mare decat toate valorile reale ale vietii. Pacat."

Adrian isi aminti de invinuirea pe care servitorimea lui Carnavalli o adusese sindicalistilor de a fi responsabili de ruina catorva armatori. Era o parte de adevar in afirmatia asta, si el se simti vizat cel dintai. Un sentiment de neliniste ii stranse inima, la ideea ca soarta italianului ar putea sa fie rezervata si fratilor Thuringer. Masinal, Adrian lua directia portului, luptand cu greu impotriva unei zapezi care cadea fara incetare de doua zile. N-avea nimic de facut acasa, unde figura ingrijorata a Anei il urmarea cu o expresie de tristete aproape intolerabila. De altfel, toata casa parea scufundata intr-un fel de doliu, si Ana nu-i mai spunea tot ce se petrece.

stia, cu toate astea, ca fratii Tuhringer au fost nevoiti sa soldeze toate stocurile avariate pe preturi dezastruoase, si ca acum toate sperantele erau puse in ultimele incarcari plecate la sfarsitul lunii.

Aceasta incertitudine economica a vietii burgheze celei mai invidiate puse lui Adrian mari probleme de constiinta. subrezimea asezarilor oricarei existente omenesti ii aparu ca un adevar elementar. De ce dar oamenii se imparteau in bogati si saraci si se sugrumau intre ei, in loc sa se armeze cu totii impotriva dusmanului comun: lipsa, mizeria? Nu prin solidaritatea de clasa se va ajunge a se combate cu eficacitate acel flagel social, ci printr-o solidaritate universala. Caci o clasa sociala victorioasa va crea oricand nedreptati si va arunca in mizerie alte straturi sociale. Or, nu aceasta e suprema tinta morala a omenirii.

De fapt, Adrian nu prea vedea unde era aceasta faimoasa solidaritate de clasa pe care socialismul o atribuia bogatilor si o dadea ca exemplu celor dezmosteniti. Ea era numai aparenta, efemera, platonica. in realitate, burghezi si proletari sufereau de aceleasi vicii, erau rosi de acelasi egoism. El asistase la uneltirile ascunse ale firmelor "amice", care facusera totul ca sa-l ruineze pe Carnavalli si al caror cuvant de ordine era acum sa faca gol in jurul Casei Thuringer, ce se clatina.

Dusmania caselor rivale, starnita de introducerea elevatoarelor si de acceptarea delegatilor sindicalisti in locul vatafilor, adusese armatorilor germani si lui Carnavalli neajunsuri care le-au atras ruina. si doar, acesti dusmani de astazi erau prietenii de ieri, frati din aceeasi clasa. Unde era solidaritatea?

in cursul lunii urmatoare, Casa Thuringer isi inchise birourile, concediind tot personalul. Iulia, presimtind mizeria, pleca ea singura, spunand ca se duce sa se marite in satul ei. Ana fu multumita si, la randu-i, inchise usa la toata lumea. Storurile ferestrelor de la strada fura lasate. Intrarea principala fu zavorata si soneria suprimata. Locuinta lua infatisarea austera a unui pensionat de fete.

in calmele zile ale unei frumoase ierni bogata de soare si de praf de diamant, doar bietii furnizori de merinde mai continuau sa-si strige marfa dinaintea portii de serviciu, mirandu-se ca nu mai erau primiti ca altadata. Li se facea semn, de la fereastra bucatariei, ca nu era nevoie de nimic. Ei strigau de departe ca nu voiau banii numaidecat, staruiau asupra calitatii pasarilor sau zarzavaturilor aduse, impodobindu-le cu tot felul de dezmierdari, si adesea nu plecau decat dupa ce lasau marfa pe pervazul galeriei cu geamlac.

Astfel, mizeria putu fi suportata pana spre mijlocul lui februarie, cand d-l Max declara intr-o zi nevestei lui ca nu mai avea o centima. Nimic. Nici macar suma cea mai redusa pentru cosnita.

- si nu poti sa te imprumuti la cineva? il intreba ea.

- Nu! raspunse el. Numai saracii pot sa se imprumute, ca sa manance. Bogatii, cand sunt ruinati, nu le mai ramane decat sa moara.

Ana veni sa planga pe umarul lui Adrian si sa-i repete "acest raspuns de necrezut" al barbatului ei.

- Iata-ma revenita la zilele triste ale copilariei mele, cand vindeam lucruri din casa si cumparam paine!

Adrian, care nu mai primea nici o leafa, ii dadu vreo suta de lei din economiile lui. Ana accepta fara mofturi. Apoi, fu randul lui Hasan lustragiul sa-i dea toata agoniseala lui, vreo mie de lei. Dar sumele acestea erau niste bagatele pentru o casa ai carei stapani schimbau o camasa de matase in fiecare dimineata, isi hraneau cainii cu fripturi si fumau douazeci de lei pe zi havane. in curand, trebuita sa aleaga intre a fuma sau a manca, intre camasa zilnic schimbata si lemnele de incalzit casa.

Max si Bernard Thuringer nu sovaira un minut: alesera havana si cele sapte camasi ale saptamanii. La fiecare doua-trei zile, batrana Carolina, tarandu-si cu greu picioarele umflate, se ducea in oras ca sa vanda vreun obiect din casa, argintarie sau bijuterie, avand totodata grija in asemenea ocazii sa-si faca mica ei rezerva de "schnaps". Fratii Thuringer si-o faceau numaidecat pe a lor de tigari. Cat despre camasi, era mai simplu: mama lui Adrian luase acum obiceiul sa spele fara sa mai fie platita.

Dar, intr-o zi, domnii de la Tribunal venira sa aplice sigiliile pe toate mobilele, pana la cele mai mici lucruri. Nimic nu mai putu fi vandut. Nu mai avura nici argintarie de care sa se serveasca. Dar cum nu se mai gaseau cine stie ce bunatati de pus pe masa, nu facu nimeni nazuri ca supa era servita in farfurii crapate si cu linguri de fier. Uneori, chiar o mancau in picioare. Apoi, cei doi armatori isi aprindeau excelentele lor tigari si, cu paltonul pe umeri, incepeau sa se plimbe prin casa ceasuri intregi, ca sa nu inghete de frig. Caci putinele lemne ce se aflau erau pastrate pentru bucatarie. in dormitoare nu se mai facea foc decat dimineata si seara, atat cat trebuia pentru toaleta.

Felul acesta de a accepta nenorocirea, fara un murmur, Adrian il gasi eroic. N-ar fi banuit niciodata sa descopere atata stoicism la oameni obisnuiti cu viata usoara. Ana se arata mai ursuza, reprosand in fiecare zi surorilor ei, Hedwig si Mitzi, de a astepta "sa fie hranite ca niste trantori". Hedwig, ranita, se duse sa se bage la stapan. Cat despre Mitzi, biata fata descurca drumul intr-un chip cu totul neasteptat.

Foarte lacoma, ea devora tot ce-i cadea sub mana. intr-o zi, cum nu era nimic de mancat, descoperi prin birouri niste mostre de grau, pe care il fierse cam pe jumatate, inghiti trei farfurii una dupa alta si muri dupa o saptamana. Era o fata de vreo optzeci de kilograme, care cu greu incapu in cosciug.

Moartea ei ocaziona cheltuieli tragice. Ana parea gata sa intrebe pe toata lumea daca era cu putinta sa-ti ingadui luxul de a muri pe o asemenea saracie. Asa ca singurul care planse sincer fu bunul Hasan, caruia marii sani ai Mitzii ii facusera atata placere altadata, cand se aratau putin. Tot bietul turc fu acela care scoase pe loc banii necesari inmormantarii.

Putin mai tarziu, o alta moarte se intampla in casa si care produse si mai multa incurcatura. Fu aceea a d-lui Bernard. Cel mai tanar dintre cei doi frati, fire delicata, se impaca greu cu hrana insuficienta si cu frigul. La sfarsit, nu mai parasea patul si varsa putinul ce manca. intr-o noapte fu gasit lesinat la closet, unde domnea un ger siberian. Dimineata, o dubla pneumonie se declara, care-l ucise in cateva zile.

Nu gasi nici un doctor care sa-l ingrijeasca, nici un prieten care sa vie sa-l vada pe patul de moarte. El statu doua zile fara sicriu. Adrian si mama lui putura intruni suma de zece lei, intorcandu-si buzunarele pe dos, dar nu era de-ajuns. Atunci, tristul adevar fu adus la cunostinta furnizorilor care veneau sa-si reclame banii; si acestia, uitand ce li se datora, se cotizara intre ei si inlesnira ingroparea, cea mai saraca ce se poate inchipui, a fostului bogatas armator, Bernard Thuringer. Ei tinura chiar sa-l conduca la locul de odihna.

- Nu poti sa lasi un om asa de singur pe pamant! spusese barba Stamate.

Acum saracia care domnea in casa intra intr-o faza noua. Numarul gurilor de hranit se redusese la jumatate. si iata ca in curand, sotii Thuringer si madam Carolina, care aveau sa continue calvarul, nu mai fura asa de singuri.

stirea groaznicei lor mizerii, raspandindu-se la mahala, aceleasi femei nenorocite, pe care Ana le ajutase altadata, venira acum in ajutorul ei. Ele erau tot asa de nenorocite ca in trecut, dar saracul stie si poate totdeauna sa imparta ce are cu cineva mai sarac decat el.

De altfel, iarna, cand munca este aproape inexistenta intr-un port ca Braila, numeroase gospodarii de muncitori se bizuie pe ajutorul neamurilor de la tara, care le aduc ce au: un sac cu malai; o ciozvarta de porc; o banita de fasole ori linte; slanina, oua, ceapa, cartofi.

Aceste merinde modeste, uneori de calitate destul de mediocra, fura primite cu recunostinta de flamanzii din strada Gradinii Publice, in tot timpul lunii martie. Nu era zi in care o femeie sa nu vina sa scoata din cosnita partea ei de provizii, in aceasta bucatarie pe care o cunoscuse, cu sase luni in urma, bogata in mancarurile cele mai fine, si care acum era rece si lipsita de toate. Ana nu mai putea sa ofere nici macar un ceai sau o cafea, si aceasta mizerie nu parea s-o umileasca. Dar plangea des, si atunci cand te asteptai mai putin. infasurata intr-o broboada mare, ea petrecea ceasuri intregi stand pe scaunel in fata masinii de gatit, in care fasaiau doua lemne ude.

Prietenele si cunostintele ei nu se aratau deloc mirate de nenorocirea care o lovea. Pentru ele, lipsurile, saracia cumplita chiar, erau niste dusmani familiari, pe jumatate imblanziti de faptul de a le simti incontinuu prezenta. si nimeni nu era la adapostul ravagiilor lor. Nu pomeneau oare basmele de existenta printilor deveniti cersetori? Trebuia deci sa faca si ea ca toata lumea, sa accepte viata asa cum este si sa spere mereu, caci deznadejdea nu slujea la nimic.

Furnizorii, la randul lor, dadeau Anei aceleasi indemnuri.

La inceput ei nu credeau in ruina casei Thuringer, dar, putin cate putin, au recunoscut adevarul. Acum nu mai reclamau datoriile. Continuau sa vie din dragoste. Era o casa care totdeauna platise cu ochii inchisi, ii facuse sa castige multi bani. si , spuneau ei: "ca in orice comert, unde e castig e si paguba". Apoi, ii pastrau Anei o vie recunostinta pentru prietenia, bunatatea, afectiunea ce le-o dovedise totdeauna. Amintindu-si de timpul cand ea nu lipsise niciodata sa le ofere o gustare calda, acum considerara de datoria lor sa aduca zahar, ceai, cafea si chiar un sac de lemne, "ca sa incalzim bucataria si sa ne mai spunem la verzi si uscate, cu voiosie, ca altadata". Ana prepara bauturile si plangea incet.

D-l Max venea si el sa accepte uneori o ceasca de ceai la aceste umile sindrofii de Ia bucatarie. Atunci se trudea sa vada, cu privirea lui tulbure, si sa inteleaga pe acesti datornici de care se temea si care se aratau atat de umani. Nenorocitul armator slabise groaznic si suferea de o bronsita indaratnica. Totusi, se considera fericit ca a scapat de inchisoare. Dupa ce isi lichidase toate afacerile, ramasese sarac lipit pamantului, dar cu onoarea intacta. Peste putin, o casa de comert din Galati avea sa-l angajeze ca director, asociat la beneficiu. Nu voia sa moara. Era hotarat sa lupte pana la capat si, daca era cu putinta, sa creeze nevestei lui o viata independenta.

Adrian, redevenit zugrav, lucra pe socoteala lui de la inceputul lui martie, varuind si vopsind mai ales carciumi, ai caror stapani profitau de lipsa de lucru ca sa-si refaca pravalia. Cum frigul si umezeala intarziau lucrul, impiedicand vopseaua sa se usuce, el se ducea sa-si petreaca timpul liber langa Ana, care ramasese in ochii lui aceeasi creatura ideala, mult mai respectabila de cand suferea de o mizerie atat de neagra.

Mereu frumoasa si plina de gratie, desi mai slaba si mai trista, vizitele tanarului, statornicia lui amicala, o faceau fericita. Ea il iubea acum frateste, asa cum dorise el totdeauna. Relatiile lor cordiale nici nu mai erau ascunse d-lui Max, care participa adesea la convorbirile pe care le aveau, seara mai ales, langa masina de gatit. Blandul neamt tinea mult la Adrian si intr-o zi ii spuse nevestei lui ca daca moartea il va surprinde in momentul de fata, era fericit de a sti ca avea "un prieten sigur care s-o protejeze", ceea ce facu pe Ana sa roseasca pana la urechi.

Dar Adrian isi prepara sufletul pentru mari incercari. Hotarat, toamna trecuta, sa se consacre miscarii muncitoresti din orasul lui, el isi schimbase acum cu totul orientatia, din cauza ca, in timpul iernii, evenimente importante intervenisera. in comitetul sindical, propagandisti din Bucuresti si chiar unii lucratori din oras il faceau sa treaca drept "un camarad nesigur, gata la toate compromisiurile cu burghezia, pentru care avea simpatie". Vechiul comitet, compus din oameni seriosi, fusese inlocuit, cu sprijinul "Centrului", cu indivizii cei mai putin recomandabili din port, niste arivisti al caror casier delapida intr-o zi banii organizatiei si trebui sa fie deferit "justitiei burgheze". Adrian se convinse ca locul lui, un loc intreg asa cum il intelegea el, nu era printre acesti "frati de clasa".

Locul lui era cu atat mai putin acolo, cu cat experienta, dureros umana, pe care o traise in Casa Thuringer, il fortificase in vechea lui credinta ca viata era prea complexa ca sa poata fi inchisa in compartimente dogmatice, asa cum i-o cereau pontifii socialisti de la Bucuresti. Mihail avea dreptate: "Trebuie sa fii marginit, ca sa poti activa cu frenezie sub drapelul acela, ca de altfel sub orice drapel".

Nu. El voia sa fie liber de a suferi alaturi de oricine era invins de suferinta, de soarta, asa cum se intamplase cu cei doi frati armatori. Ei bine, da, el patimea de nenorocirile care lovisera pe burghezii Thuringer si, daca ar fi fost in puterea lui, ar fi facut totul ca sa-i ajute sa se ridice.

"Inima mea, isi zicea el, nu e simtitoare numai la suferinta cutarei ori cutarei categorii sociale, ci la tot ce e suferinta pe pamant. N-o sa ma clinteasca nimeni din credinta asta, e zadarnic."

Va ramane singur, se intelege. Nici o turma umana nu il va admite, nici nu-l va sustine. Dar, in schimb, sufletul lui va fi deschis vietii intregi. Va iubi pe cutare om aci si va detesta pe cutare, dincolo. Nici o doctrina sau solidaritate nu-i va impune o actiune nedreapta. Mai curand va pieri.

intr-o seara din primele zile ale lui aprilie se duse in strada Gradinii Publice, ca sa-si ia adio de la bunii lui prieteni.

- Am primit o scrisoare de la Mihail, care se intoarce din Manciuria, zise el. imi da intalnire la Bucuresti. Plec maine.

- Iar noi, murmura Ana, cu ochii inrositi de plans, noi vom fi maine in strada. Ni s-au ridicat toate mobilele. Casa va fi ocupata maine de noii chiriasi.

Adrian fu coplesit de durere.

- Unde o sa va duceti?

- Deocamdata, la Lina. Ea ne va da adapost si hrana pana cand Max va ocupa postul de la Galati. Sa speram ca aceasta nu va intarzia prea mult. Altfel..

Adrian ii imbratisa pe toti trei si pleca.

in Piata Sfintii Arhangheli, la lumina unui felinar, privirea ii cazu asupra unui afis care anunta muncitorilor sosirea in oras a lui Cristin propagandistul si conferinta lui, chiar in seara aceea, la sediul sindicatului. Adrian, curios, se duse sa il asculte, dar in fata salii de intrunire, intesata de lume, de-abia putu sa deschida usa cand, vocea stridenta a lui Cristin, il izbi cu acest crampei de fraza:

- ... caci burghezia, lacoma de mari beneficii si solid aparata de baionete...

Adrian dadu indarat, inchizand repede usa. "Da, burghezia e ceea ce spui, dar ea mai poate fi inca ceva de care tu habar n-ai."

Si se cufunda in noapte.





Casa Thuringer - Introducere
Casa Thuringer - Capitolul 01
Casa Thuringer - Capitolul 02
Casa Thuringer - Capitolul 03
Casa Thuringer - Capitolul 04
Casa Thuringer - Capitolul 05
Casa Thuringer - Capitolul 06
Casa Thuringer - Capitolul 07
Casa Thuringer - Capitolul 08


Aceasta pagina a fost accesata de 583 ori.
{literal} {/literal}