Casa Thuringer - Capitolul 07

Casa Thuringer - Capitolul 07

de Panait Istrati




VII.


Adrian isi termina articolele sambata seara, le expedie si se duse la Avramache, unde se simti asa de obosit incat adormi indata dupa masa, inainte de apusul soarelui.

Era in ultimele zile ale lui septembrie, in plin cules al porumbului. Cele dintai sute de carute de porumb, venind din interiorul judetului si sosind pe piata Brailei, erau luate cu asalt ca painea calda, de catre exportatori, desi nu mai ramasese nici un loc unde sa le inmagazineze. Le descarcau pe pavajul portului, de-a lungul cheiurilor, formand enorme gramezi in siruri nesfarsite, peste care se aruncau noaptea toluri.

Cizmarul vanator si tovarasul lui, servitorul jurnalist, defilara in zorii zilei pe dinaintea acestor nenumarate gramezi de porumb, deasupra carora se vedea, ici-colo, dormind un pazitor de noapte. in momentul de a se urca in luntre, vederea lor fu izbita de o masa informa de fierarie uriasa care se profila la orizontul cenusiu, departe, in susul fluviului. Semiobscuritatea ce domnea, precum si padurea de catarge si de cosuri de vapoare te faceau neputincios sa definesti natura acestor aparate monumentale, dar cei doi prieteni banuira adevarul.

- Nu crezi tu, zise Avramache, ca acestea sunt in sfarsit elevatoarele plutitoare? in cazul acesta, au fost aduse pe nesimtite, tarziu, asta-noapte, caci nimeni nu mi-a vorbit de ele aseara. Nu s-a stiut absolut nimic de posibila lor sosire, altfel, in momentul de fata, cheiurile ar fi intesate de lume. Oricum, haide pe Dunare. De acolo vom putea privi in voie. si, atunci, vom vedea daca ne mai putem gandi la vanatoare sau va trebui sa ne intoarcem si sa alergam la... arme!

Portul era pustiu. Din distanta in distanta, o santinela cu baioneta la arma se plimba somnoros. Pe vreun slep, o pompa de mana scotea apa din fundul vasului, turburand tacerea noptii cu clampanitul ei ritmic. Pretutindeni, lumini rosii si albe ale vapoarelor. Rasfrangerea lor serpuita pe suprafata neteda a fluviului, se pierdea la infinit.

Adrian si Avramache vaslira in susul apei, apoi se departara in larg. Cand fura la vreo doua sute de metri de tinta, zorile albe le ingaduira sa se convinga de trista realitate. Se aflau, intr-adevar, in fata celor trei elevatoare asteptate. Se putea vedea deslusit forma lor deosebita de aceea a elevatoarelor care functionau in docuri. Erau mai mari, cu duble turnuri inalte si cu mici punti transversale. Aspect hidos. Adevarate masini ale nenorocirii.

- Zadarnic sa mai inaintam, zise cizmarul lui Adrian, care vaslea. Hai sa ne pregatim de razboi.

Dar Adrian vaslea mereu. Zarise o barca fara vaslas, nici vasle, care se lasa dusa de cursul apei, venind din directia elevatoarelor. El voia sa-i taie drumul si sa vada daca era intr-adevar neocupata.

- Cauta s-o apuci in treacat, sopti Adrian tovarasului sau, am s-o abordez cat mai aproape. Vezi, ai zice ca nu-i nimeni in ea. Ce-o mai fi si asta?

Putin mai tarziu, cele doua barci se izbeau usor, se uneau si se lasau tarate de curent. Din fundul luntrei ce parea a fi goala, un om lungit ridica capul si zise, cu o voce surda:

- Nenorocire voua, afara numai daca nu sunteti de la politie!

- Ion Rizu! striga Adrian. Ce faci tu aici?

- O-o-oh! gemu dureros anarhistul. Tu esti Adrian? Ce sinistra intamplare te aduce aici? Fugiti, prieteni, parasiti-ma. Departati-va de barca mea! O franghiuta in luntre se desfasoara de pe ghemul ei si va provoca peste o clipa o explozie pe unul din cele trei elevatoare! Eu o sa ma duc in Dunare, dar voi o sa fiti prinsi si o sa platiti in locul meu!

- Nu, Ioane! racni Adrian. Nu face asta! N-o sa platim numai noi, ci intreaga miscare muncitoreasca! Unde e sfoara? Taie-o repede!

in clipa aceea, o puternica detunatura zgudui vazduhul.

- Traiasca anarhia! striga Ion Rizu, si imediat disparu in apa.

- Cine e omul acesta? intreba Avramache, luandu-si capul in maini.

Luminile tremurande ale vapoarelor nasteau si mureau in unda, odata cu alunecusul liber al celor doua luntre, in timp ce aurora facea ca panza fluviului si crestetele salciilor sa se arginteze din minut in minut. in linistea universala, goarna pichetului de graniceri suna alarma. Imediat, un motor incepu sa sfornaie si o salupa porni in goana mare in directia eroilor nostri, singurii vizibili pe intinsa nuditate a Dunarii. Ei fura repede ajunsi, iar barca lor, agatata de salupa ocupata de un sergent si doi soldati.

Acum era ziua. Adrian si Avramache pareau impietriti. Sergentul sari in luntrea lor, pe care o scotoci cu privirea.

- Cine sunteti?

- Niste vanatori, dupa cum poti vedea, raspunse Avramache, aratandu-i pusca cu doua tevi si toate dichisurile.

- Dar barca asta goala, ce-i cu ea?

- Acolo ai sa gasesti ce cauti, zise Adrian, dar omul care era in ea s-a inecat. S-a aruncat in apa, in momentul exploziei, pe care ne-a declarat ca el a provocat-o. L-am cunoscut bine pe omul acesta, era un anarhist.

Sergentul paru satisfacut.

- Bine. O sa povestiti toate astea la Capitania portului.

O jumatate de ora mai tarziu, doua escadroane ale regimentului unsprezece cavalerie ocupau toate drumurile care duceau la elevatoare. Cel dinamitat de Rizu nu suferise decat la punte usoare stricaciuni. O populatie nevinovata, alarmata de vestea atentatului, avea sa sufere consecinte mult mai grave. Ea navali in port, unde politistii nerozi si zapaciti de spaima o brutalizara fara mila.

Or, cum era duminica, oamenii se plimbau linistiti. Familii intregi, cu socri, bunici si plozi, plecasera dis-de-dimineata sa vada "elevatoarele pe care un anarhist le-a inecat". Natural, se spunea asta cu multa simpatie pentru om si fapta lui, cu atat mai mult cu cat Ion Rizu platise cu viata actul lui de razbunare. si multi fura dezamagiti, cand aflara ca "bomba" nu facuse decat o gaura... "in apa!"

- Mai mare daraua decat ocaua, spunea fiecare. Ce trebuia sa scoata armata pentru nimica toata!

Trebuia totusi s-o scoata. Caci pe langa hoinarii ce veneau in port din simpla curiozitate, mai erau si hamalii carora sosirea masinilor le umpluse inima de groaznica ura. si oamenii acestia nu glumeau. Daca vreo mie dintre ei nu mai purtau cutit, aproape toti ceilalti il purtau inca, desi erau imblanziti de morala socialista. si acum nu se mai afla unul singur care sa nu fie solidar cu soarta tuturora.

Spiritele se mai inveninau si din cauza arestarii lui Avramache si a lui Adrian, despre cari nu se stia nimic precis. Se zvonise ca fusesera "groaznic batuti", "pusi in lanturi" si pe cale de a fi trimisi la Bucuresti. ii faceau sa treaca drept "complici" ai anarhistului. Se gasise asupra lor "arme". Ca o culme a prostiei, politia asediase localul sindicatului, unde o perchezitie salbatica nu mal lasase nici urma din ce fusese contabilitate si casa; o parte o distrusese pe loc, cealalta o luase fara nici un fel de formalitate.

Astfel, greva generala a portului se declara singura si cu totul pe neasteptate. Ramasi fara conducatori, miile de muncitori se dusera sa-si arunce greutatea si volumul pe toata intinderea portului, unde se lungira la soare si nu se mai miscara. La venirea noptii, masa de corpuri omenesti ramase neclintita. Ba mai venira si femeile, ca sa aduca barbatilor hrana, tutun, o haina mai groasa, ca sa petreaca noaptea. Ele nu-i parasira decat atunci cand trebuia sa se duca acasa ca sa ingrijeasca de copii. si daca barbatii dadura dovada de un calm perfect, cel putin la inceput, femeile lor, in schimb, fura de o agresivitate putin obisnuita. Ele se duceau si veneau numai cu cardul, si vai de politistul care le iesea in cale. Era strasnic scarmanat.

Aceasta ocupare a portului de catre o multime linistita, nu placu deloc autoritatilor. Primele doua zile, prefectul se arata tolerant, neinchipuindu-si ca o astfel de gluma putea sa dureze, apoi, sub asaltul armatorilor care spumegau de manie si vazand pe hamali ca incepeau sa se instaleze de-a binelea, cu paturi, perne si oale, el veni sa asiste in persoana la formarea echipelor tradatoare, pe care vatafii se declarau in stare sa le alcatuiasca. Se facu apel la toti acei care voiau sa munceasca, si mare fu mirarea cand se vazu cata lume venise sa se inscrie. Dar, de indata ce "postele" incepura munca, brusc, numeroase fluieraturi rasunara din toate partile, si atunci se asista la un spectacol de necrezut: o parte dintre muncitori arunca in Dunare pe cealalta parte, cu vatafii in frunte si cu sacii de grau pe deasupra lor.

Nici o arestare nu putu fi facuta, autorii acestei ispravi disparand imediat in multime.

Astfel erau lucrurile miercuri, inaintea pranzului, cand un eveniment neprevazut veni sa intareasca curajul grevistilor si sa-l darame pe acela al autoritatilor. Toate gardurile fura acoperite de afise purtand textul urmator, cu litere de o schioapa:

Muncitori din orasele dunarene! Cititi in ziarul Dimineata, cu incepere de maine, joi 2 octombrie:

LIPITORILE PORTURILOR

de Adrian Zografi, fost hamal in portul Brailei, care descrie greaua existenta a robilor sacului si dezvaluie cruzimea exploatatorilor lor.

Urma enumerarea a catorva subtitluri din seria de articole. Iar in Dimineata, din aceeasi zi un fulgerator articol de fond, semnat de Constantin Mille, soma guvernul sa puna imediat in libertate pe cei doi detinuti, dintre care unul era secretarul organizatiei sindicale, iar celalalt "chiar corespondentul ziarului". incercarea "stupidelor autoritati locale" de a amesteca pe acesti oameni intr-un atentat al carui autor era perfect cunoscut, nu putea fi decat "o provocare politieneasca de cea mai ordinara specie". Ea putea sa duca la "conflicte sangeroase", care trebuiau evitate cu orice pret. Muncitorii nu cereau decat suprimarea vatafilor, "lipitorile lor". Daca politica nu si-ar da osteneala sa sustie pe "acesti badarani ai colegiului al treilea", muncitori si armatori s-ar pune de acord fara nici o dificultate. Autoritatile sa binevoiasca, deci, sa respecte legea. Fiecare ceas de greva, in conditiile actuale, ruineaza economia nationala.

Atat ziarul cat si afisele inundara portul. Furnicarul omenesc le devora. Primele efecte ale acestei viguroase campanii, care se anunta bogata in revelatii neplacute, nu intarziata sa se produca. Sediul sindicatului fu predat muncitorilor, iar Adrian liberat chiar in seara aceea, pe cand Avramache era expediat in timpul noptii la locul lui de origina. A doua zi, Dimineata fu smulsa din mainile vanzatorilor. si o mare intrunire se organiza singura, la Casa muncitorilor.

Adrian aparu in tribuna, cu vanatai pe obraz, si povesti, in urletele de indignare ale asistentei, cum el si Avramache fusesera batuti cu o vana de bou in beciul politiei, in timpul celor trei zile de arest. Cizmarul nu mai putea sa se tie in picioare, fiind numai rani peste tot. A trebuit sa fie transportat la gara. Drept hrana, nu li se daduse, in tot timpul detinerii, decat o bucata de paine pe zi si apa. Ziua si noaptea calaii lor veneau, la fiecare doua, trei ceasuri, sa-i schingiuiasca si sa le ceara, amenintandu-i cu moartea, sa declare ca erau complicii anarhistului inecat.

- Nu mai credeam sa scapam cu viata din mainile acestor brute cu fata omeneasca! conchise Adrian.

Numeroase voci strigara ca "trebuie pus foc prefecturii de politie". Adrian sfatui pe toata lumea sa fie calma.

- Ati vazut, zise el, cui servesc violentele. Nenorocitul de anarhist si-a dat viata ca sa recolteze o satisfactie absurda, o detunatura, dar ne-a predat pe noi toti unei represiuni care, fara gestul lui nebunesc, ar fi fost evitata. El indemna pe muncitori sa contribuie fiecare la intarirea organizatiei si anunta, pentru duminica urmatoare, sosirea celor doi sefi sindicalisti, Gheorghiu si Cristin.

Mai multi muncitori luara cuvantul, ca sa faca apel la solidaritate. Desi debutanti, stiura sa vorbeasca cu multa indrazneala si fond, expunand limpede drepturile si datoriile lor. Adrian fu surprins. Tribuna nu ii intimida ca pe el, desi ii considera inferiori lui.

La propunerea lui mos stefan, adunarea ceru lui Adrian sa accepte secretariatul organizatiei. El se codi.

- Mai intai, nu ma pricep la contabilitate, si apoi nu-mi place sa fiu salariatul vostru. Totusi, am sa vin in fiecare seara, timp de un ceas sau doua, ca sa ma ocup de nevoile sindicatului, dupa cum facea si Avramache.

intaia saptamana de greva se termina printr-o disperare generala. Singura casa Thuringer avea sase vapoare care asteptau in port sa fie incarcate cu grane. Cat despre Carnavalli, in afara de necazul de a nu-si putea incarca vasele, mai patise o nenorocire tot atat de neprevazuta: o telegrama ii anunta ca incarcatura de grau a doua vapoare sosite la destinatie se incinsese pe drum si fusese respinsa de client.

Din partea muncitorilor, nevoia de a ajuta pe cele mai multe familii ramase fara mijloace de trai, obliga comitetul de greva sa intre in fondurile depuse la casa de economie. Dar fiecare stia ca nu se poate merge departe cu aceste fonduri.

Aceasta era situatia cand, lunea urmatoare, autoritatile, ca sa dea satisfactie expoatatorilor, puse in miscare cele trei elevatoare, fiecare masina lucrand sub paza unei companii de soldati.

Slaba satisfactie si prost rezultat, fata de riscurile pe care aceasta indrazneala le comporta. Un elevator incarca optzeci de tone pe ceas. Era a treizecea parte din puterea de munca manuala a portului. in momentul in care situatia arata limpede ca totalitatea randamentului masinilor era de zece ori insuficienta, munca celor trei elevatoare, torcand ca niste pisici in mijlocul a vreo saizeci de vapoare la ananghie, facea impresia penibila a unui om care s-ar trudi sa umple un butoi de apa, servindu-se de o lingura. Hamalii aveau dreptate sa faca haz de aceasta jalnica incercare a dusmanilor lor de a-i ingenunchea. Or, autoritatile se bizuisera tocmai pe o demoralizare, apoi pe o discordie si o infrangere a sindicalistilor.

- O sa vedeti ce dezertari compacte se vor produce in randurile lor, dupa o singura zi de munca mecanica! asigura prefectul, acasa la Thuringer, in ajunul acestei demonstratii ridicole.

El facea pe grozavul, fiindca duminica precedenta reusise sa zadarniceasca intrunirea proiectata in oras, interzicand inchirierea oricarei mari sali publice si trimitand la urma pe cei doi propagandisti, Gheorghiu si Cristin, la sosirea lor in gara Braila. Adrian putu totusi sa ia contact cu acesti doi oameni, care il instiintara ca un ajutor moral si material va sosi pe curand grevistilor din partea Internationalei Muncii de la Amsterdam.

Ca sa evite o eventuala dezamagire, Adrian pastra pentru el aceasta minunata stire. Dar, joi seara, a patra zi de munca cu elevatoarele, o depesa din Bucuresti aducea confirmarea neasteptatului ajutor, precum si textul salutului Internationalei catre grevistii din Braila.

Adrian voi sa tipareasca afise cu acest salut. Toti tipografii din oras ii raspunsera ca politia le interzicea executarea unei asemenea lucrari pentru sindicalisti. El pleca pe loc la Ploiesti, de unde se intoarse a doua zi de dimineata, ducand in spinare un mare rulou de afise. La pranz, acestea erau placardate. Se putea citi, la sfarsitul unei entuziaste exaltari a solidaritatii muncitoresti, urmatoarea telegrama din Amsterdam:

"in numele lucratorilor de transport din lumea intreaga, Internationala Muncii trimite salutul ei fratesc camarazilor hamali din Braila, in lupta cu monstrul capitalist, si ii asigura de intreg concursul ei moral si material Ea a luat toate dispozitiile pantru ca orice vas incarcat in timpul grevei sa fie boicotat la sosirea lui la destinatie. Traiasca hamalii din Braila! Traiasca socialismul!"

si ca sa le taie adversarilor pofta de a pretinde ca telegrama aceasta ar fi o fictiune. Adrian termina afisul cu urmatoarea declaratie: "Internationala Muncii insoteste depesa de mai sus cu un prim ajutor de treizeci mii lei, care au si sosit si se afla in mainile Comitetului Central din Bucuresti".

in dupa-amiaza aceleiasi zile, o manifestatie cum nu mai vazuse inca Braila, parcurse in tacere strazile principale ale orasului. Politia incerca s-o impiedice de a trece prin centru, dar fu debordata de un val omenesc de aproape zece mii de suflete, in fruntea caruia se putea vedea un batran ducand in brate o litografie incadrata cu panza rosie si reprezentand pe Cuza-Voda, al carui legendar spirit de dreptate parea sa fie cu totul la locul lui in aceasta manifestatie.

Seara, multi hamali se imbatara de bucurie. Aveau acum ferma convingere ca victoria lor era sigura, caci o putere nevazuta ii proteja de departe. intr-o carciuma, unde mos stefan fu tarat cu sila, cativa muncitori cerura fostului rahagiu sa le explice ce era aceasta "Internationala", care avea atatia bani incat putea sa trimita la toti grevistii din lume. Raspunsurile putin limpezi ale batranului nu-i staisfacura; unul dintre ei isi dadu cu parerea:

- Trebuie sa fie un fel de stat, "Internationala" asta. isi are tarapanaua ei ! Cu siguranta!

- si a "boicota"? il intreba un hamal. Ce-i asta sa "boicotezi"?

- Este sa impiedici un vapor sa intre in port, zise mos stefan, la noroc.

- Nu! facu muncitorul. Eu cred ca inseamna sa-l confischezi cu totul si sa-l vinzi in folosul grevistilor!

La aceste superstitii, privind puternica si misterioasa "Internationala", veni sa se adauge o alta privind legile atmosferice. in ultima zi a acestei a doua saptamani de greva, un uragan se abatu asupra portului. El fu cu adevarat dezastruos pentru armatori si providential pentru grevisti. Cazu ca un adevarat trasnet din senin. Ploaie si furtuna surprinsera elevatoarele in plina activitate. Cu mare greutate, marinarii reusira sa inchida gurile hambarelor. Capacele si tolurile le erau smulse din maini, pe cand trombele de apa inundau granele depuse in pantecele vaselor.

Elevatoarele suferira stricaciuni grave. La magaziile de grane, acoperisuri intregi fura smulse ca niste simple gateje. Cat despre marfa varsata pe pamant, ea se transforma intr-o balta vasta cat portul, in care zaceau sute de tone de porumb, grau, ovaz, orz, secara, fasole, mei etc.

in ziua aceea, sindicalistii evlaviosi se dusera sa aprinda groase lumanari inaintea Domnului si sa-i multumeasca pentru ajutorul lui, mai eficace decat acela al "Internationalei". Caci era vorba de un dezastru ce punea varf tuturor amaraciunilor cu care erau adapati exportatorii din Braila, de doua saptamani incoace. Consecintele aveau sa se vada imediat.

Lunea urmatoare, a treia luni de greva, portul avea aspectul unui oras devastat si parasit. Vreo suta de bieti derbedei, recrutati in graba, se tarau de colo-colo, inotand intr-o papara de cereale care acoperea o intindere de mai multe hectare. Ar fi trebuit sa se mobilizeze pe loc cateva mii de brate capabile de a repune in valoare aceasta mare cantitate de graunte vatamate.

Fara stirea si pe deasupra capetelor autoritatilor, ce-si arogasera dreptul de a duce tratativele, fratii Thuringer, Carnavalli si multi alti armatori rupsera consemnul si cerura organizatiei sindicale sa ia in mana formarea si conducerea echipelor de lucru. Aceasta insemna inlaturarea pur si simplu a unei parti din vatafi.

Comitetul grevei puse muncitorilor intrebarea daca trebuia acceptata aceasta jumatate victorie sau respinsa. Adrian pleda pentru compromis. Autoritatile sufereau o infrangere care le obliga sa se dea la o parte. Atunci lupta avea sa fie mult mai usoara. Cu un sindicat recunoscut de majoritatea armatorilor, mai mult de jumatate dintre vatafi erau invinsi. Restul putea sa fie invins la prima ocazie. si era foarte posibil ca inlaturarea sa se faca fara lupta, caci casele exportatoare n-ar fi intarziat sa constate avantajele pe care le-ar avea intelegandu-se cu delegatii sindicatului.

Contractele fura semnate in chiar dupa-amiaza acestei luni. Iar a doua zi portul isi relua activitatea lui febrila in cantecul Internationalei.

Dar lucrurile nu mergeau bine deloc.

O lovitura grea fusese data comertului de cereale. Imobilizarea totala, timp de cincisprezece zile, a unui port de insemnatatea Brailei, in momentul in care zeci de mii de vagoane de grane se indreptau spre el, pe apa si pe uscat, cauzase pierderi ireparabile. Marfa vanduta si predata de producator, neputandu-si gasi scurgerea naturala, a trebuit sa fie aruncata acolo unde evenimentele au surprins-o. Mici porturi dunarene, gari si halte erau navalite de mari stocuri de cereale, descarcate in saci sau varsate pe toluri. Le acopereau sumar cu cateva rogojini si le paraseau, expuse furtunilor si intemperiilor.

Astfel, o intreaga recolta fu vatamata de ploi. Or, in lungile calatorii maritime, granele nu suporta mai mult de optsprezece pana la douazeci la suta umiditate. Aceasta cifra depasita, ele fermenteaza, mucezesc, sau, ca sa intrebuintam termenul consacrat, se incing, marindu-si uneori volumul pana a provoca dislocarea vasului in plina mare si, deci, pierderea lui.

Ca sa se remedieze in parte acest mare neajuns trebuia sa se procedeze la uscarea intregei cantitati de cereale udate, operatie care se face cu lopata, la soare, si care dureaza multe zile. in mijlocul lui octombrie, asa ceva e peste putinta. S-a incercat, totusi, sub un cer de plumb, dar umezeala permanenta din aer a facut ca rezultatele sa fie aproape nule. De unde, reducerea afacerilor, nerespectarea angajamentelor, procese, falimente.

In noiembrie, cand de obicei exportul e in toi, portul somnola intr-o mare tristete. La sase decembrie, data la care companiile de asigurare inceteaza sa mai garanteze navigatia fluviala, ultimele vapoare incarcate luara drumul Marii Negre, fugind de riscul inghetului. Portul lua atunci fizionomia lui hibernala, inainte de a fi putut sa verse miile de tone de cereale pe care umezeala le consuma prin magazii si pe cheiuri.






Casa Thuringer - Introducere
Casa Thuringer - Capitolul 01
Casa Thuringer - Capitolul 02
Casa Thuringer - Capitolul 03
Casa Thuringer - Capitolul 04
Casa Thuringer - Capitolul 05
Casa Thuringer - Capitolul 06
Casa Thuringer - Capitolul 07
Casa Thuringer - Capitolul 08


Aceasta pagina a fost accesata de 594 ori.
{literal} {/literal}