Tata Minca - S-a pierdut noatenul

Tata Minca - S-a pierdut noatenul

de Panait Istrati



II.
S-a pierdut noatenul



Desi toamna inaintata, o noapte calduta domnea peste toata lunca, in momentul in care micul Zamfir sosi acasa, scaldat in sudori, ca sa spuna tatalui sau ca noatenul lor s-a pierdut de-a binelea.

Era vorba de un frumos noaten, pe care Zamfir il avea in paza lui. Dar, sa ai in paza ta un dobitoc, cand ziua intreaga trebuie sa tai stuf, pierdut in pustiul baltii, nu-i oare asta o nedreptate? Iata ce se intreba Zamfir, cu o licarire de speranta in suflet si cu privirea spanzurata de ochii, calmi numai in aparenta, ai tatalui sau. "Poate ca va intelege si el ca nu pot sa dobor atata stuf si sa stiu, totodata, ce face noatenul pe suhat".

Nu, tata-sau nu voia sa stie nimic. Pironit in mijlocul ograzii, cu dintii stransi, cu pumnii varati in fundul buzunarelor de la pantaloni, cu fata slab luminata de un felinar chior, el repeta:

- Asadar, mi-ai pierdut cel mai frumos noaten pe care l-am crescut vreodata!

Baiatul sufla din greu, rupt de oboseala si mut de disperare. El era, de sus pana jos, plin de balele lipicioase ale papurei pe care o taiase. Ca sa-l scape de-o bataie sigura, mama lui se apropie de el, cu un lighean de apa calda:

- Dezbraca-te, scarbosule, ca sa te spal!

si ea voi sa puna ligheanul jos, dar barbatu-sau, cu un singur pumn, o facu sa se rostogoleasca de trei ori la pamant, cu lighean cu tot.

- Ia te uita la dumneaei, ce mai fandoseli!

Zamfir incepu sa tremure din toate madularele-i plapande. Tata-sau ii arata cu degetul poarta:

- Pleaca din nou dupa noaten. si, pana nu vei afla ce-a devenit, sa nu te intorci. Alearga!


Catunul adormea in latratul, slab ca un suspin, al cateilor care se resemnasera si in noaptea aceea sa se culce flamanzi, si tot fara sa inteleaga de ce trebuie sa le fie lor atata foame, mereu foame. Dulaii cei batrani, gravi, asa cum grava este toata fiinta parasita in soarta ei, se culcasera de mult prin capite, cu un pumn de porumb in stomac. Ei intelegeau bine suspinele celor mici, dar nu puteau sa le spuna: "Duceti-va de furati un stiulete de porumb si inselati-va si voi foamea". si apoi, mai trebuie sa ai masele destul de tari, ca sa poti macina porumb uscat. Aceasta intelepciune, ca si maselele tari, n-aveau sa vina decat dupa multe luni de dureri ale foamei.

Zamfir, alergand cat il tineau picioarele, se gandea la acesti catelusi. Ca si lor, ii era si lui foame; el mai avea, pe deasupra, raspunderea noatenului. Adierea vantului ii usca, pe maini si pe feta, cleiul de care se manjise taind papura si stuf Ca sa mai scape de pojghita care i se intarea pe piele, el scuipa din cand in cand in maini si isi freca obrazul. Atunci, el se oprea si se intreba: "Unde sa ma duc?" Neputandu-si raspunde, se grabea sa asculte supus, de ordinul tatalui sau: ,,Alearga"!

El alerga in noapte, mereu si mereu.

Vastul dreptunghi al "Varsaturii", cu cele patru catune ale lui, cu baltile, pasunele si tarinele lui, se aflau acum pe de-a-ntregul bagat in micutul trup al lui Zamfir, dar noatenul nu era nicaieri. El se arunca, cu fata in sus, pe un purcoi de buruieni cosite, si vazu luna, frumoasa cum n-o vazuse niciodata. Privind-o, i se paru ca el nu mai era Zamfir: devenise "Varsatura" insasi. Corpul ii era plin de oracaitul broastelor; de suspinele cateilor flamanzi; de lungile drumuri batute si de garduri care se invarteau ca o morisca; de locuinte care isi stingeau luminile, una dupa alta; de puturi care isi ridicau bratele la cer. si, asa cum se afla acolo, intins pe fan, i se parea ca e strabatut de calea ferata dintre Braila si Galati. in loc de suflet, nu mai simtea decat un miros: rasuflarea noatenului, care-i era familiara, de-atata cat sarutase botul animalului.

Zamfir continua sa priveasca discul lunar. El vazu desemnandu-se incet un cap cu niste mustati mari si un par ciufulit si cu ochii limpezi, tare deschisi; cu gura carnoasa, gata sa improaste trasnete; cu nasul gros si cam pocit. Era chipul tatalui sau: ,,Alearga!"

El voi sa se ridice si s-o ia din nou la goana, dar trupul nu i se misca din loc, intocmai ca pamantul luncii. Nu-si mai facu sange rau. inchise ochii si, deodata, toata fiinta lui fu incalzita de ivirea unei voinice si frumoase fete, care-i zambea voios, cu un aer glumet. Avea parul desfacut, obrajii aprinsi, imbracamintea in neoranduiala si parea obosita, ca dupa o mare alergatura la "de-a ascunselea". Zamfir intinse spre ea bratele si gemu incetisor:

- tata... tatica... tata Minca... Ajuta-ma sa gasesc noatenul.

Era imaginea sorei lui mai mari, Minca.


Un nour ascundea pe jumatate discul faimoasei luni, in vreme ce Zamfir, ca o aratare, dadea tarcoale santurilor, cu care orice gospodarie este imprejmuita. isi zicea, bietul baiat, ca se putea ca noatenul sa fi cazut in vreun sant si sa nu mai fi putut iesi.

Zadarnica speranta. El facu inconjurul tuturor proprietatilor: nimic. Abatut, se aseza pe un trunchi de copac, cu gandul furat de uruitul primelor carute, incarcate cu struguri, cari se duceau la targul din Braila. Toti cocosii satelor vesteau sfarsitul noptii. tarani, al caror glas Zamfir il cunostea, isi injurau femeile si vitele, cari, deopotriva, nu se grabeau cum trebuia. Apoi, pasi grei facura sa trosneasca niste vreascuri prin preajma lui. El voi sa fuga, dar vocea simpatica a unui satean cu care era prieten, il opri:

- Cine-i acolo?

- Eu, Zamfir.

- A , tu esti? Bietul de tine! Tot mai cauti noatenul?

- De!... Tata-tau stie bine ca tinuturile noastre nu-s facute pentru cresterea cailor. Trebuie sa te descotorosesti de dobitoc, de indata ce-l fata ma-sa. Uite, asa cum fac eu acuma. Priveste!

Sub ochii nicidecum mirati ai lui Zamfir, taranul lega o funie de craca unui cires, ii facu un ochi si, ridicand de jos un manzisor, caldut inca de sangele mamei lui, il spanzura. Gingasul dobitoc n-avu nici puterea de-a se zbate. El ramase suspendat, moale ca o carpa, cu copitele lui de zgarci si cu capatana-i cam mare. Totusi, calaul avu bunul-simt de-a ascunde copilului hidoasa scena a unei posibile zvarcoliri a animalului, asezandu-se intre Zamfir si cel executat. Apoi, isi sterse mainile pe pantaloni, aprinse o tigara si grai, ca pentru el insusi:

- Asa-i la noi. Nu poti sa-ti pierzi vremea cu cresterea cailor. Nu numai fiindca ti-i mananca lupul ori ti-i fura tiganii. Mai e si asta, ca un manz iti tine iapa in loc, te incurca la treaba. Cum beleaua cade plocon, mai totdeauna, in vremea muncilor mari, nu-ti ramane nimic de facut: trebuie sa-l omori, ori sa-l lepezi la marginea baltii, ca sa-l manance lupii. Asa ca tata-tau ar fi trebuit sa faca la fel ca mai toata lumea.

- Noi l-am impiedicat, eu si tata Minca, murmura Zamfir. Era asa de mare si frumos, manzul asta, din ziua intai!


Expresul de ora patru dimineata trecu, zgaltaind satul. Zamfir il privi buimac, orbit de luminile lui. Luna se ascunsese acum cu totul in nori, noaptea era neagra. Copilul se simti scufundandu-se ca intr-un abis. Friguri reci ii furnicau prin tot trupul. El incepu sa mearga, curajos, de-a lungul caii ferate, gemand: "tatica... tata Minco..."

Nu se mai gandea la noaten. Se gandea la sora-sa, pe care o adora si care il adora: sa se arunce la pieptul ei; sa-i abandoneze ei corpul acela de plumb, pe care-l tara in noapte si deznadejde. Dar unde era tata Minca?

Cu cateva zile in urma, tata-sau o batuse groaznic si o gonise de-acasa. Ea trebuie sa fi fugit la vreuna din matusile lor, la Chiscani ori la Cazasu. Ba, se prea putea ca se afla chiar la Mincu, prietenul lor, al ei si al lui.

Un tren de marfa il ajunse din urma, incetinindu-si mersul la urcarea grelei coaste brailene. Zamfir se opri, nauc. Lungul sir de vagoane negre de-abia se misca. Locomotiva, asemanatoare unei fiinte omenesti, inainta scuipandu-si plamanii. Copilul avu numaidecat mila de ea si voi sa-i vina in ajutor. Dar cum sa ajuti o locomotiva?

El isi indrepta toata dragostea asupra celor doi masinisti, cari, rosii la fata, scotoceau cu un fier lung in pantecul caldarii. Zamfir merse alaturi de locomotiva, stapanindu-si cu greu nevoia de-a o atinge, de-a o dezmierda. Mecanicul il lua la goana:

- Cara-te de-aici! O sa te opareasca aburul!

El nu se indeparta si vazu pe cei doi oameni smulgand din cuptor si aruncand afara bucati enorme de zgura topita. in momentul acela, pe cand masinistii zvarleau cu lopetile carbuni in vatra, masina incepu sa urle naprasnic, scuipand pe cos foc si aburi. si trenul se opri.

Zamfir o rupse atunci de-a goana peste campie, racnind ca o vita injunghiata.

- Ajutor! Ajutor!

Alerga, astfel, strigand, pana la malul celei mai salbatice balti, unde cazu lesinat.

in lunca Siretului, toamna, zorile sunt uneori de jaratec. O astfel de aurora se ridica, in ziua aceea, peste Zamfir, lesinat la marginea baltii, si peste miriadele de spice flocoase ale stufisului. Un vantulet de la apus inclina spre rasarit toate acele milioane si milioane de caiere rosiatice, pe care focul ceresc le aurea. Nenumarate stoluri de rate si gaste salbatice isi luau zborul din tufisul baltos si umpleau vazduhul incendiat.

Zamfir deschise ochii, se intoarse pe spate si, aspirand cu lacomie aerul, gandi: "Nu-i tara mai frumoasa ca lunca noastra". El se simtea linistit, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Totusi, in fata frumoasei singuratati ce-l inconjura, lacrimile il napadira. El gemu iarasi: "tatica... tata Minca... Unde esti?"

Atunci, minunata lunca dadu fratiorului pe surioara lui. I-o dadu chiar insotita de Mincu, bunul lor prieten Mincu. Pasind inaintea calului, care tara din greu caruta incarcata cu stuf, ei aparura deodata, cu doua pasari salbatice, in margine de stufis.

Ei nu vazura baiatul, fiindca erau prea fericiti. Cu fetele aprinse de aurora, cu trupurile inclinate spre spate, ei se tineau de mijloc si cantau:

sapte gaste potcovite, Leleo draga mea Au plecat sa se marite. Leleo draga mea

Se vedea, numaidecat, ca erau facuti unul pentru altul; ca inimile lor unite trecusera prin multe incercari; ca erau gata sa mai treaca prin o suta altele si nimic nu le-ar zdruncina.

Voinici amandoi, la trup si la suflet, sanatosi si hotarati. El, cam de douazeci si cinci de ani; destul de inalt, ca si ea; fata fara frumusete, fara caracter, dar barbateasca si deschisa. Ea, de vreo douazeci si doi de ani; tot asa de bine zidita; taranca, s-o dai de mal. Totusi, frumosul ei chip reflecta un suflet bogat de visari.

- tatica!... Nenica!...

Aceste tipete ale copilului smulsera pe Minca de langa iubitul ei si-o facura sa alerge cu bratele deschise la Zamfir, care se lasa dus, plangand cu sughituri.

- S-a pierdut noatenul nostru, de-aseara, si eu il mai caut si acuma. Tata mi-a spus sa nu ma intorc fara el.

Fata isi incalzi fratiorul, strangandu-l la pieptul ei, pe cand privirea i se incrucisa, plina de neliniste, cu a voinicului:

- Banuiesti tu unde e noatenul?

Mincu era tot atat de sigur ca si dansa de locul unde se afla noatenul, si raspunse, abatut:

- La curte.

"La curte", era la mosierul luncii, tanarul boiernas Mandrescu, care, si el, o iubea pe Minca. Dar asta e o alta poveste.

Un boier poate sa aiba o inima iubitoare, ca orice vita umana, dar el mai are, in acelasi timp, mult mai mult pamant decat ii trebuie ca sa traiasca omeneste. Rezulta din asta, ca inima boierului pierde din curatenia ei, in masura in care o multime de tarani sunt lipsiti de painea lor zilnica.

Era tocmai cazul lui Mandrescu si al taranilor de pe "Varsatura", pe la sfarsitul veacului trecut.

Omul nu era rau. El nu facuse decat sa primeasca ceea ce un tata lacom stransese si-i lasase mostenire. Cu restul, se insarcinau legile tarii. si, intre alte lucruri, aceste legi spuneau ca atunci cand dobitoacele taranilor intra in holdele boierului si fac stricaciuni, vita trebuie dusa la curte si tinuta zalog pana la plata unei amenzi, potrivit pagubelor suferite.

Mandrescu n-abuza de acest drept pe care i-l conferea legea. Adesea, "ierta". Alteori era de-o mare severitate, mai ales cand se intampla ca vitele zalogite sa fie, in chip misterios, numai de-ale taranilor celor mai incapabili sa plateasca despagubirea. Nu le mai ramanea atunci nenorocitilor decat sa trimeata un copilas, sa roage pe frumoasa tata Minca de-a interveni pe langa boier, cerandu-i iertarea, care era totdeauna acordata. Se stia prin toate satele ca tanara fata avea o inima de aur pentru cei nevoiasi, printre cari se socotea si familia ei.

De asta data, Mandrescu o lovea direct, zalogindu-i noatenul care-i era atat de drag. Nu mai era nici o indoiala; manzul se afla la curte.

Stapanindu-si necazul, Mincu zise iubitei lui:

- Asa ca, iar trebuie sa te duci la cainele acela...

Ea il invalui cu o privire inflacarata:

- Trebuie!

- si nu-ti pasa nimic? Nu suferi?

- ti-am mai spus-o: degeaba am merge impotriva vantului. Mai bine sa ne plecam capetele. Tu stii ca sunt a ta pentru totdeauna, dar soarta noastra e in mainile altora.

*
Soarele era sus de tot, cand Minca si cei doi manji ai ei se intorceau la casa parinteasca.





Tata Minca - Varsatura Siretului
Tata Minca - S-a pierdut noatenul
Tata Minca - Tata Minca se gresise
Tata Minca - La Japsa rosie
Tata Minca - Sima si bunastarea lui
Tata Minca - Barbat pe masura
Tata Minca - Inecul
Tata Minca - Razbunarea lui Sima
Tata Minca - Retragerea apelor
Tata Minca - Milostivul satului
Tata Minca - Descompunere
Tata Minca - Indreptare


Aceasta pagina a fost accesata de 507 ori.
{literal} {/literal}