Tata Minca - Inecul
de Panait Istrati
VII.
Inecul
Un batran pescuitor de raci, cu privirea blanda si mustata groasa, ducandu-se la treaba lui, trecea in fiecare dimineata pe "la Sima". Era cel dintai musteriu al crasmei, acela care patrundea odata cu aerul rece al zorilor, la deschidere.
il iubeau toti, nu numai fiindca era "bun la saftea", ci si pentru firea lui linistita. Cu sacul in spate, cu toiagul in mana, el trecea pragul, dand o parinteasca "buna-dimineata", care mergea drept in inima baiatului de pravalie, ai carui ochi erau inca plini de somn, si sufletul greu de necazuri. El nu facea decat sa dea de dusca, tuiculita-i obisnuita, si pleca:
- Sanatate buna, fiule!
Adesea, la sosirea pescuitorului de raci, Sima si Minca se aflau in dugheana. Asa se intampla si in dimineata aceea de iulie. Ei sedeau, posomorati, fiecare pe scaunul lui, cand batranul intra, saluta, isi bau rachiul si zise, plecand:
- Creste Dunarea!
Oricat de neinsemnata ar fi fost vestea asta, ea ii facu pe cei doi soti sa tresara pe scaunele lor. Sima se ridica si o tuli, ca intepat de-o viespe, fara sa spuna un cuvant nevesti-si. Aceasta, cu fruntea incruntata, cu privirea rautacioasa, lua un creion si se puse sa intocmeasca o lista de marfuri ce trebuiau comandate numaidecat.
De la acel intai Mai revelator, sotii Caramfil erau, din motive deosebite, bolnavi la suflet. Pe zi ce trecea, ca si Dunarea, inimile lor se umflau sub asaltul valurilor de patimi contrariate. El stia ca femeia lui, numai datorita vreunei minuni se mai afla sub acelasi acoperis cu dansul, si gandul de-a o pierde ii devenea zilnic mai penibil decat moartea. Iar dansa, calcand in picioare toate stavilele conventionale, da frau liber dragostei ei pentru Mincu si pentru traiul lui sanatos.
Cat despre Mincu, acolo la Japsa Rosie, nici el n-o ducea mai bine. si, in zilele acelea de iulie, privind cum creste Siretul, i se parea ca propria lui inima se umfla. Dar el mergea departe de tot: ,Am sa-l omor pe Sima!"
Asa cum pescuitorul de raci o facea pe malul Dunarii, in grija-i de-a nu-si vedea primejduita painea zilnica, Mincu infigea in fiecare seara un bat in nisipul Siretului ca sa insemne cresterea apelor. in dimineata urmatoare, el alerga intr-un suflet sa constate ca in timpul noptii batul fusese cu mult depasit de apa. si el vedea in navala Siretului o confirmare a navalitoarei sale patimi pentru Minca.
Alde Caramfili n-aveau cum sa infiga si ei batul, ca sa insemne cresterea apei, dar pescuitorul se insarcina sa li-l infiga el in inima, anuntandu-le, calm, in fiecare dimineata.
- Creste Dunarea, creste!
si iata-i lacomi de aceasta veste. Acum, ei nu lipseau o singura dimineata de-a fi prezenti la sosirea batranului. Iar cand acesta, temandu-se sa nu-i plictiseasca, voia uneori sa plece fara sa le mai vorbeasca de starea fluviului, cei doi soti se repezeau dupa el, intr-un glas:
- Dar Dunarea, mosule ?
Mosul intorcea capul, linistit.
- Creste mereu!... Daca mai merge cu iuteala asta, o sa avem inecul, pe curand.
El veni, pe pamant, ca si in sufletele chinuite.
Era pe la inceputul lui august. De doua zile, consfatuiri tainice si repetate aveau loc intre Minca si Caterina. Sima le simti. isi abandona toate treburile si le urmari de aproape, cu multa prudenta. Asa ca femeile se crezura tare sirete, cand, intr-o zi, anuntara lui Sima, ca un fapt fara nici o insemnatate, dorinta lor de-a nu mai locui la un loc: Caterina urma sa se mute. Sima nu manifesta nici o surpriza, veni cu doua carute si muta pe Caterina in oras. Dar cusutoreasa nu era singura care pleca. Minca se pregatea si dansa. Bineinteles, ea n-avea nici un fel de bagaj de incarcat in carute, ci doar o boccea, pe care o pregatise intr-o seara, in mare taina.
Totusi, Sima o vazuse. si pe loc, se inchise in camera lui, zavorandu-se. O zi si o noapte, fu ca inghitit de viu.
Faptul acesta neprevazut, produse Mincai o mare nedumerire. Se duse tiptil de-si lipi urechea la usa lui si auzi un fosnet de hartii ravasite. Ce facea el acolo? Ori avea de gand sa se omoare? Presupunerea asta nu-i produse nici o mila, ci numai o curiozitate, dar care fu destul de tare, ca s-o faca sa-si amane pe a doua zi fuga, hotarata pentru ziua aceea.
A doua zi. Sima tot nu reaparu, si Minca fu foarte contrariata. Ea ceru informatii tejghetarului, care-i raspunse cu raceala ca "Domnul Caramfil a dat ordin sa nu-l deranjeze nimeni". Ea se reintoarse sa spioneze la usa lui Sima.
Scria. si scrise toata ziua aceea si o parte din noapte, punandu-si ordine in afaceri si luand dispozitii testamentare, caci, intr-adevar, era hotarat sa se omoare. Dar, ramas Sima pana si in moarte, el voia sa traga dintr-insa tot folosul cu putinta, fagaduindu-si sa nu se arunce in abisul ei, decat atunci cand toate mijloacele de-a recastiga inima Mincai vor fi fost epuizate. El pregatea acum aceste mijloace, printre cari, o libertate totala nevestii lui.
Ciudatenie a destinului omenesc: cele patruzeci si opt de ore, pe care Sima le petrecu in odaia lui, gandindu-se la o moarte probabila, il scapara de la moartea sigura pe care Mincu i-o pregatea, pandind ziua si noaptea pe bulevard iesirea rivalului sau, ca sa-l doboare cu un foc de pusca, tras de la doi pasi.
Personalul magazinului remarcase silueta unui om suspect, care, imbracat cu o gheba lunga pana la glezne, da tarcoale prin preajma carciumei, dar cunoscand consemnul lui Sima, nimeni nu indraznea sa se duca sa-l previe.
A doua zi, in zori, cand "moarte de om" avea sa se intample, Minca trezi pe Zamfir, il incarca cu bocceaua si-i spuse sa ia drumul casei parintesti, dar s-o astepte sus pe deal, la intrarea in sat. Apoi, imbracata ca de obicei, cobori in carciuma. Sima o ajunse imediat din urma. Ea nu fu deloc mirata: "Nu-i nebun sa se omoare"! gandi dansa.
si iata pescuitorul de raci.
- De ieri a inceput inecul! facu el. Dunarea a acoperit tot, ba chiar s-a urcat mai sus decat Siretul. Asa c-o sa fim prinsi din toate partile, caci, fara indoiala, Siretul o sa rupa de asta data bietele-i diguri de pamant si-o sa umple toata lunca. Batranul adaoga, plecand: Vai de cei de pe "Varsatura"!
Minca se scula. Sima o privi piezis, o vazu imbracata ca in toate zilele, si nu banui nimic, el, care avea nasul asa de fin. Ea se duse sa se sprijine de pervazul usii, unde statu un moment, privind bulevardul; apoi, facu un singur pas in strada, cu mainile la spate; mai facu inca unul, doi, trei, isi dadu aerul unei plimbari matinale de-a lungul proprietatii sale, o depasi putin si, dupa o aruncatura de ochi inapoi, disparu, pentru totdeauna, din casa lui Sima Caramfil.
La bariera principala a garii Brailei, exista odata o moara de vant. Acolo, Minca ajunse din urma pe Zamfir, care nu mai stia ce sa raspunda la ploaia de intrebari arzatoare pe care i le punea Mincu. Acesta surprinse pe baiat, cand iesea pe ascuns din curtea lui Sima, il urmarise si aflase de la el ca Minca avea sa-l ajunga din urma. Ei facusera drumul impreuna.
Iata carei imprejurari se datora ca Sima scapa de la o moarte sigura, Mincu de la o ocna, tot atat de sigura, iar Minca, de-a se vedea dintr-o data in situatia neprevazuta a unei vaduve putred de bogate.
Tanara femeie fu mirata de echipamentul iubitului ei: o gheba, pe asemenea calduri! il masura din cap pana-n picioare si-si manifesta surprinderea.
- Am fost de garda, noptile astea, facu el, confuz.
- Nu-i adevarat! Ce ascunzi in gheba?
si ea il cuprinse in brate, simti pusca de-a lungul coapsei si isi stapani emotia, din cauza lui Zamfir. isi continuata drumul impreuna.
De la moara de vant, pana la cantonul de deasupra luncii, distanta e de patru kilometri. O facura, fara sa schimbe un cuvant. in fata cantonului, insa, o crasmulita cojaneasca pofteste pe trecatori la un mic popas. Ei intrara si, numaidecat, Minca se simti patrunsa de-o bucurie copilareasca. Dupa ce trimese pe baiat sa se joace putin pe-afara, ea se aseza cu Mincu la o masa si sopti:
- O carciumioara ca asta, nu mai frumoasa, as vrea sa am, cu tine, in lunca. si vom avea-o! Ma bizui pe economiile mele.
- Asadar, tu l-ai parasit pe Sima pentru totdeauna?
- ... si pentru tine!
- Asta n-o sa mearga asa de usor, cum crezi tu!
- Moarta, numai, ar putea sa ma mai aduca inapoi! gemu ea, aruncand bratele pe masa, ca doua scanduri de cosciug.
El pleca fruntea, fericit si nenorocit, apoi:
- Unde te duci, acuma?
- La tine, la Japsa Rosie.
- Glumesti! E drept ca de doua zile si doua nopti nu mai stiu pe ce lume sunt, dar, tare mi-e teama ca, de data asta, n-o sa mai fie nevoie sa ne ducem, noi, la Japsa Rosie, caci o sa vie ea la noi, aci, la canton.
-Ah! inecul! exclama ea. Ai dreptate. Sa ne grabim!
il chemara pe Zamfir, imbucara ceva si iesira, dar nu avura de facut decat o suta de pasi, ca sa se incredinteze ca soseau prea tarziu: de pe marginea platoului, ochiul cuprindea o imensitate lucioasa, un potop care acoperise aproape toata lunca si se intindea de la Dunare la Cotulung si de la Vadeni in preajma Baldovinestilor.
Japsa Rosie, Lacu Neamtului, Haul, Zacna, Iezereanul, Groapa Ciobanului erau sub apa. in locul unui tinut plin de vii, pasuni si porumbiste, nu se mai vedea decat cer si apa. Singuri, Pietroiul, Baldovinestii si Satul Nemtesc se mai mentineau, dar inecul ii inconjura si pe ei, din trei parti. Nu mai era decat o iesire: drumul Brailei. Mincu, Minca si Zamfir ramasera mult timp inmarmuriti, neputand rosti un cuvant. Apoi, cel dintai, zise:
- Hai sa incercam sa scapam macar pe parintii tai si, daca se poate, sa ajutam celor din sat. Pentru tata nu mai pot nimic. Care o fi soarta lui? S-a inecat? Ori s-a urcat pe acoperis? Ori a reusit sa-si injghebeze o pluta?
Coborata vadul, in goana.
intaiele gospodarii pe care le intalnira in cale le dovedira starea disperata a regiunii; pornea lumea in bejenie. Un card de copii mana spre muchea Brailei cirezi de vaci si vitei, turme de oi. Iar prin curti, cu boarfele incarcate in carute si care, oamenii n-asteptau decat semnalul plecarii, in mijlocul unor vaiete, tipete si sudalmi, care faceau sa ti se zbarleasca parul.
Acest semnal fu dat, sub ochii eroilor nostri, de un calaret care venea in galop, pocnind dintr-un mare garbaci. Trasnetele lui asurzitoare, ca si vocea-i metalica, faceau sa alerge toata lumea afara, in ulita. Calaretul, cu fata aprinsa, cu ochii iesiti din orbite, nu se oprea. El isi continua drumul, pocnind din bici si strigand:
- Fugiti, oameni buni! Siretul a rupt digurile de la Vamesu si de la Cotulung. Asta-seara apa va ajunge la muche.
El strabatu tot satul, repetand peste tot sinistra lui veste, apoi, descalicand in fata unei multimi de tarani, isi sterse fruntea de sudoare si adauga, sugubat:
- si de data asta, tot afurisita de Bistrita a scos din sarite pe domnul nostru Siretul! Ah, femeile! Cica sa te mai increzi in ele!
si, incalecand din nou, se avanta ca o sageata spre Pietroiu.
Veniti pe Dunare pana in "Varsatura", pontonierii genisti alergara, cam de pe la amiaza, in ajutorul averii boierului Mandrescu, in intregime sub apa, pe cand, in sat, echipe de soldati descarcau dintr-un tren material de salvare: lemnarie pentru construirea plutelor, saci pentru incarcarea cerealelor si chiar barci.
O adevarata armata de galigani, soldati si civili, in camasa si izmene, forfotea in mijlocul unei zapaceli, care innebunea pe bietele femei batrane. Orice gospodarie care n-avea cal si caruta ori car cu boi, isi construia o pluta. Altele, care nu erau lipsite de un vehicul, dar ale caror inutile boarfe depaseau capacitatea mai multor carute, isi construiau si ele. si vedeai aruncandu-se pe aceste plute, claie peste gramada, tot ce cadea sub mana unor oameni cuprinsi de panica: franturi de unelte agricole, obiecte de bucatarie sfaramate, bucati de roate, maldare de stuf, usile si ferestrele locuintei, lemne, nutret, saci cu malai si alte cereale. Iar pe deasupra gramezii se arunca cusca cu gaini, ba mai cocotau purcelul, catelul, pisica.
De multe ori, nu mai ramanea loc pentru lucrurile bune ale casei si atunci incepea cearta intre om, femeie si fata, fiecare aruncand jos lucrurile celuilalt si instalandu-le pe ale sale. Soldatii, mai ales, se harjoneau cu babele.
- Ce vrei sa faci, matusico, cu razboiul asta putred?
- Lasa-l acolo, ca-l am de cincizeci de ani, de la bietul barbatu-meu! Mi l-a facut cu mainile lui!
- Dar scandurile astea macinate?
- Lasa-le si pe ele! Poate o sa avem nevoie la facutul colibelor.
- Dar fieraria asta?
- O s-o vindem "jidanului", care cumpara fier vechi.
si asa se facea ca, la sosirea potopului, cele mai multe plute nu mai pluteau, ori se rasturnau.
Uneori, treceau sergenti in inspectie. Vazand tinuta putin reglementara a soldatilor, tipau la ei:
- Ce ma? in izmene?
- Sa traiti, domnule sergent! Zaduf mare!
- Repede, pantalonii! Nu vezi ca se uita fetele?
- Daca-s pofticioase, domnule sergent!
Minca, insotita de Mincu, incerca sa vina in ajutorul parintilor ei, dar mos Alexe ii izgoni pe amandoi.
- Afara, haimanalelor! Puscaria va asteapta!
Ei cautara, atunci, sa fie folositori altora, batranilor, mai ales, si celor bolnavi. Din gura in gura, copiii umplura satul de strigate:
- tata Minca e aici! si nenica Mincu e cu ea!
Erau chemati in zece case deodata. Ei isi facura peste tot datoria, cu voie buna, iuteala si sange rece.
Pe la trei dupa-amiaza, ciocanelile constructorilor de plute se domolira. Munca era pe sfarsite. Siretul n-avea decat sa-si faca mendrele. Atunci, tinerimea barbateasca, soldati si civili, tabari pe carciumile satului. Fluierele aparura. Vinul curse. Fluiere si vin incalzira capetele. Jocuri nebune se incinsera dinaintea dughenelor, cand, flacai in camasa si izmene, ba unii chiar goi pana la buric, faceau sa duduie pamantul cu batute, sarbe si hori.
Sfioase, rusinoase, dar nemaiputand sa reziste poftei de-a juca si ele, fetele s-apropiau incet. Soldatii le imbiau:
- Haideti! Daca ati venit pana aci, nu mai aveti incotro! tata Minca le insfaca de talie si le repezea, una dupa alta, in bratele jucatorilor.
- Ba da! Ba da! Acuma e potopul!
*
Soarele nu apusese inca, si apa era in sat. Limbile ei, care serpuiau din toate partile, o luau cu mult inainte, umpland santurile, puturile si navalind prin case, al caror sol e totdeauna mai jos decat curtea.
Marinari vaslasi, plecati de dimineata in ajutorul catunelor inecate din ajun, se intorceau acum, fiecare barca remorcand un sirag de plute, ca vai de ele, pe care vedeai multa lume si putine lucruri, la sosirea lor, Mincu si Minca alergara, dar batranul Andrei Ortopan nu se afla printre cei salvati, iar marinarii declarara ca nu se mai vedea nici urma de gospodarie la Japsa Rosie. Chiar si minunatul parapet de salcii fusese luat de Siret.
Aceasta neindurata veste avu darul sa indarjeasca pe Mincu. El nu voi sa creada ca unchiasul s-a inecat.
- Nu-i cu putinta! Tata e un om prea incercat in toate, ca sa se lase surprins asa de prosteste. Nu. El trebuie sa rataceasca pe undeva, cu pluta lui.
si, fara sa-si faca prea mult sange rau, el pleca spre muche, ca sa aleaga un loc bun de construit colibele lor, inainte de a se innopta. Minca trebuia sa-l urmeze ceva mai tarziu. Ea astepta o caruta ce-avea sa incarce lucrurile ei personale, si pe care tata-sau i le zvarlise in ulita: plapuma, perne, imbracaminte, rufarie. Era zestrea pe care Sima o dispretuise.
Pe la sase seara, apa ajunsese la poalele muchii, pe cand in sat se inaltase pana la clanta usii.
Orice urma de viata amutise in lunca. O mare parte dintre inundati se refugiasera in oras, pe la neamuri. Altii, cei mai numerosi, neavand rubedenii care sa-i gazduiasca la Braila, ori din spirit de independenta, tabarasera peste campia telinoasa de la marginea platoului. Dincolo de aceasta campie si pana aproape de Braila, se intindeau nesfarsite semanaturi de porumb, inalte cat omul.
Ca niste nori de lacuste se napustira inundatii peste aceasta frumoasa porumbiste. Ea se oferea ca singura hrana improvizata, in acea seara de oboseala generala. Copiii, totdeauna gata sa nascoceasca ceva, fura cei dintai care dadura peste chilipir si il luara cu asalt. Sute de stiuleti de porumb cazura prada lacomiei lor. Baietii isi umpleau sanii; fetele, sorturile. Fiecare lua cantitatea necesara gurilor care asteptau, flamande, la coliba proaspat injghebata.
La caderea noptii, placutul miros de porumb copt cuprindea intreaga regiune. in fata fiecarei colibe, focuri plapande licareau in intuneric, luminand chipuri necajite, lucruri trantite de-a valma si vite cu ochi speriosi. Dar, flacaii si fetele profitau de dezorganizarea momentana a vietii, ca sa-si ingaduie un pic de libertate, ce le era cu atat mai scumpa, cu cat o stiau amarnic de precupetita. Perechi de indragostiti, uitand oboseala si necazuri, o luau razna, fara sa mai ceara voie nimanui. Drumurile erau pline. Porumbistea ascundea pe cei mai multi.
Strigate de mame furioase rasunau in linistea noptii...
- Mari-i-ito-o! Dracu te ia! Mugetul vacilor, simtindu-se instrainate, latratul cainilor, nebuni de bucurie, acopereau vocea care rasuna in desert.
Minca si Mincu stateau inghemuiti unul intr-altul la usa colibei si rontaiau porumb copt, pandind cu o rautacioasa placere strigatele disperate ale mamelor, care isi chemau fetele. Dupa fiecare: Lenu-u-to-o! Unde esti?", ei se priveau in ochi si raspundeau pe soptite:
- E inecul, ma-a-ma!
Aceasta prima noapte pe muche ramase nestearsa in mintile celor care au trait-o.
Luna plina, inaltandu-si imensul ei disc deasupra orizontului, arunca o cascada de argint viu peste lunca transformata intr-o mare. Imediat, "boul baltii" puse stapanire pe spatiu, dominandu-l cu gravu-i concert simfonic care rasuna in suflet, in acelasi timp, ca o imprecatie si ca o fagaduiala de viata noua: "Bu-u-u! Bu-u-uf.
Este in acest bu o gama de sentimente, care leaga umanul de neuman, mai ales cand auzi un strigat izolat. in aceeasi durata de o secunda, el contine un inceput care te recheama la ceea ce ai mai profund in tine; o mijlocie care-ti imobilizeaza gandirea si o finala care te precipita in necunoscut. Toate acestea le simti, in unul si acelasi timp, care incepe cu o izbitura, singura care e reala. Restul e facut dintr-o dara de vibratii, care iti disloca sufletul. Cand totul e sfarsit si revii la banala realitate, iti vine cam greu sa te regasesti.
Ziua, strigatele "boului baltii" sunt foarte rare, dar e cu atat mai bine, daca vrei sa retraiesti si sa verifici aceasta scurta trecere de la real la nereal si inapoi. Aceasta nu e cu putinta decat cu o conditie: sa te uiti cu totul, sa nu mai ai nici un control asupra ta, in minuta dintre doua strigate ale straniei ganganii. tinandu-te in asteptare, ori izbit de mai multe strigate deodata, efectul se micsoreaza, pana a nu mai avea nici un sens. Atunci, concertul miilor de strigate e preferabil.
El n-are loc decat in noptile frumoase si provoaca tot felul de sentimente. Nu mai auzi un lung bu in forma de cometa, ci un val de melodii lipsite de masura si variate la infinit, caci, noaptea, acest concert e facut din toate vocile, mergand de la cele mai tinere pana la cele mai batrane, pe cand ziua, singure acestea din urma se aud, si neregulat.
Starea sufleteasca in care te arunca acest tumult armonios, este un leagan ce oscileaza foarte incet intre spaima si bucurie, cu o mare mijlocie tranzitorie, facuta dintr-o multime de sentimente neprecise. Ritmul si fazele concertului nu joaca nici un rol in determinarea sentimentelor. Ansamblul lui e acela care creeaza starea sufleteasca si o variaza.
Faze si ritm, sunt de-o constructie capricioasa, care nu se poate egala decat cu propria ei frumusete. Strigatele se unesc uneori in mugetul aceleiasi note si lungi masuri, ca sa continue apoi in cascade si sa sfarseasca cu un fel de duruit de tambur. Exista, atunci, o regularitate care surprinde. Ea e de scurta durata si poate sa nu se repete toata noaptea. Alteori, desi tot atat de general, mugetul este amestecat de taceri neasteptate, a caror lungime nu e niciodata aceeasi.
Dar se intampla ca ragetul general intr-o singura nota, sa se uneasca cu celalalt, compus din note variate. Este faza cea mai frumoasa a concertului. in ritmul a doua baroase ce cad succesiv pe nicovala, concertistii schimba instrumentele, ca sa-si raspunda lor insile. Unitatea simfoniei este atunci inteleasa intre notele mijlocii ale oboiului si cele mai grave ale fagotului. si chiar de la prima replica, muzicantii se supara. Dialogul se face pe niste tonuri cari sunt o inlantuire de grohaieli. Cad si invinsi - voci carora li se impune tacerea.
La sfarsit, totul degenereaza intr-o oracaiala universala, care se aseamana cu suprafata unei mari huloase, avand piscuri si abisuri, si care constituie faza cea mai lunga a concertului. Ea este tot asa de variata, dar nu atat de frumoasa ca celelalte trei, pe care un singur avant le domina.
Sosirea zorilor sfarma, brusc, toate instrumentele. Inima noastra se opreste si ea.
"Boul baltii" este un mare gandac vioi, zburdalnic, cu forma ovala si de marimea unei nuci mijlocii. El n-are antene.
Nu-l cunosti bine decat in timpul inundatiilor, cand soseste in mase compacte si traieste intens.
Dimineata care urma acestei nopti gasi pe toti inundatii insirati pe marginea platoului. in lunca, apa era inalta de doi metri. Nu se mai vedeau decat acoperisurile caselor si crengile copacilor. Stalpii de telegraf pareau niste bete. Asta e tot ce se distingea pe imensitatea lucioasa a apei, afara de digul caii ferate care o taia in doua.
intre firmamentul de sus si cel de jos, tacere inabusitoare. Ea te facea sa crezi ca un trasnet, din senin, avea sa se produca, dintr-un moment intr-altul.
si, apa venea mereu, vazand cu ochii. Pe la zece, capite de fan risipite, cadavre de vite si copaci dezradacinati venira incet sa se alinieze in josul platoului. Printre acesti copaci, Mincu recunoscu cateva salcii de la Japsa Rosie. El se duse pe o pluta sa exploreze epavele adunate in timpul noptii si descoperi numeroase legaturi de rogojini, pe care le scoase la uscat.
Ceva mai tarziu, mandrul razboi al lui mos Andrei veni si el sa pluteasca sub ochii celor doi amanti, iar pe la pranz, toata lumea se aduna sa vada pe Andrei Ortopan, el insusi, aparand pe pluta lui.
Navala catastrofala a Siretului impinsese toata Japsa Rosie in directia naturala a cursului apei, adica spre Dunare. Dar Dunarea nu mai putea sa primeasca nimic, fiind mai urcata decat afluentul ei. Siretul. Asa se explica sosirea epavelor.
Mos Andrei era si el o epava, dar una destul de viteaza inca. Balansand sutana si barba, cu spatele intors la spectatorii care il salutau frenetic, el isi arunca lunga-i silueta in dreapta si in stanga, inaintand de-a-ndaratelea, cu bratele sus pe carma.
Tata Minca - Varsatura Siretului
Tata Minca - S-a pierdut noatenul
Tata Minca - Tata Minca se gresise
Tata Minca - La Japsa rosie
Tata Minca - Sima si bunastarea lui
Tata Minca - Barbat pe masura
Tata Minca - Inecul
Tata Minca - Razbunarea lui Sima
Tata Minca - Retragerea apelor
Tata Minca - Milostivul satului
Tata Minca - Descompunere
Tata Minca - Indreptare
Aceasta pagina a fost accesata de 1966 ori.
