Tata Minca - Sima si bunastarea lui

Tata Minca - Sima si bunastarea lui

de Panait Istrati



V.
Sima si bunastarea lui


Sima Caramfil stapanea la Braila frumoase acareturi si invartea un comert intins, dar, spunand numai atat, nu-i de-ajuns, ca sa intelegi ce e un Sima si ce stapanea el la Braila.

Mai intai, alde Sima nu vin pe lume decat prin partile astea ale Orientului levantin. Ei vin totdeauna saraci lipiti pamantului, buni si circumspecti, indrazneti si lasi, inventivi si mediocri, generosi si avari, entuziasti si rigizi, sireti si marginiti. Ei fac totdeauna avere. Uneori, ajung la bogatii fantastice. Sunt incapabili sa se ruineze din imprudenta, ci numai din vreo patima. Caci patima este in Orient o scanteie care straluceste in pantecul oricarui viermusor omenesc si poate, dintr-o zi pe alta, sa devie un vulcan.

Patima lui Sima fu mandra "tata Minca", dupa cum o va numi-o, imitand pe micul Zamfir, vesela clientela masculina a faimoasei lui carciumi.

Sima Caramfil, conform legei orientale a parvenitismului eroic, se insurase, dupa optsprezece ani de servitudine vicleana, cu fata stapanului sau. Cu alte cuvinte, el nu facuse, pana la varsta de douazeci si opt de ani, decat sa pandeasca o femeie urata si frumoasa ei zestre. El le avu pe amandoua, pretui cum trebuie pe cea din urma si fu gata sa crape de ciuda din cauza celei dintai.

Dar Dumnezeul tuturor Caramfililor veghea: dupa trei ani de casnicie caineasca, nefolositoarea sotie muri de-o moarte tot atat de naturala ca si uratenia ei. Atunci, Sima se gandi la dragoste: "sa caut o femeie care sa n-aiba decat camasa, dar care sa fie cea mai frumoasa din tot judetul".

O gasi in imprejurimile Brailei; si, numaidecat, dandu-si seama de cat pretuia el langa o frumoasa fata ca Minca, decreta ca fericirea nu sta in dragoste, ci in bunastare.

Mos Alexe il crezu pe cuvant si-i dadu fata.


Nunta avu loc in sat. Cu tambalau. Se aduse de mancat si de baut pentru doua sute de guri. sase tigani imparatesti desfatara pe nuntasi. Dar, desfatarea cea mai gustata, cea mai asteptata de catre cumetrele satului - constatarea publica a nevinovatiei miresei - Sima o respinse cu hotarare. Pe la miezul noptii, el isi urca nevasta in docar, insfaca haturile si apuca drumul Brailei, fara sa fie vazut de nimeni. O lua cu el, in adevar, "numai cu camasa".

Foarte discret, o conduse intr-un bogat apartament pe care-l pregatise numai pentru ea, si se retrase, cu un sarut stangaci, dar sincer, pe maini. Aceasta purtare delicata a omului urat de dansa fu pentru Minca o surpriza care-o misca. Ea medita o parte din noapte si adormi, zicandu-si ca, la urma urmei, tragicul nu era poate chiar asa cum si-l inchipuise dansa.

A doua zi, la zece, ea era inca in patu-i parfumat, cand Zamfir veni sa miorlaie la usa:

- tatica! Dormi? Am venit si nu stiu ce sa fac.

Zamfir venise dis-de-dimineata, asa cum hotarase ambele parti: fratiorul isi va insoti sora, va sluji la carciuma si, cine stie, va face poate cariera.

Minca se infasura intr-un frumos capot, deschise baiatului si-l imbratisa calduros. Putin dupa aceea, o batrana servitoare veni cu o tava, aducand "cucoanei" gustarea de dimineata. Zamfir se indopase de mult. El se uita la sora-sa, privea camera.

Mobilele, rufaria, vesmintele femeiesti dintr-un mare dulap deschis, si nu-i venea sa-si creada ochilor. Minca ii suradea, din cand in cand, ganditoare, bandu-si cafeaua cu lapte, apoi il intreba:

- Unde-i el?

- E in curte, plin de praf din cap pana in picioare, raspunse Zamfir pe nerasuflate.

Cu privirea pierduta, Minca paru ca nu intelege. Baiatul continua:

- E o curte, de zece ori mai mare decat a noastra, si plina cu care. Nenica Sima alearga de la un car la altul, pe cand le descarca. El baga mainile in grau, miroase, cantareste in palma si tipa mereu la oamenii care masoara. El gaseste ca banita nu-i niciodata destul de plina.

- Dar, carciuma? Cum e?

- E mare ca o biserica si plina de cojani cari mananca, bea si asteapta sa fie platiti.

- Bine. Du-te acuma de te joaca. Azi n-ai nimic de facut.

Copilul iesi, cam speriat. Minca se imbraca si trecu in lunga galerie cu geamuri, care dadea spre curte. De-acolo, ea se puse sa priveasca afara, confortabil instalata intr-un jilt.

Sima nu mai era in curte. Carele, unul dupa altul, plecau. Minca examina fetele taranilor, care isi vandusera granele barbatului ei. Toti pareau resemnati, unii mai voiosi, altii injurand, dar cei mai multi erau beti si nu tocmai nemultumiti.

Ea incerca, apoi, sa-si dea seama de valoarea acareturilor in care se afla. Netagaduit, reprezentau o mare avere. Dar ce este o mare avere?

"E ceva fara suflet, isi zise dansa. E numai pentru un om si familia lui. Ei, si? intru cat asta intereseaza pe ceilalti oameni?"

Minca porni in cautarea inimii sotului ei, voi sa cunoasca fizionomia acelei bunastari de care el vorbea atat. Ea se intreba de ce lumea nevoiasa spunea atata bine pe socoteala lui; intrucat marea lui avere, putea sa tie de cald altora?

Ca s-o afle, ii trebui timp. Dar dupa o luna de cercetari - in care vreme nu facu decat scurte incursiuni in acest domeniu - ea descoperi usor ceea ce tot omul din popor, in Orient, e lacom sa descopere la legendarii lui Sima, anume: o darnicie natanga si prudenta, traind ca vai de lume langa o zgarcenie teapana.

O arhitectura, datorita imaginatiei populare, a facut ca jumatate din Braila sa fie zidita dupa un plan unic si sentimental. Cele zece strazi si bulevarde, perfect curbe si nesfarsite, care incing miezul orasului sunt, aproape in intregime, lipsite de case cu etaj. Fiecare proprietate e dreptunghiulara. Toate isi au curtea si gradina lor, care reprezinta jumatate din suprafata totala a lotului. Cealalta jumatate, paralela curtii, e ocupata de locuinte, care se insira, una dupa alta, in ordinea urmatoare: intai, "casa de la fata", compusa din mai multe incaperi, e si cea mai frumoasa; urmeaza apoi un sir de odai, ca vagoanele unui tren, pana in fundul curtii si micsorandu-si totdeauna confortul si capacitatea. Astfel, se gasesc oriunde camere pentru toate pungile si poti locui la Braila pe un bulevard, platind o chirie de mahala.


Proprietatea lui Sima Caramfil, situata tocmai pe bulevardul Carol, nu facea exceptie de la aceasta regula. Ba, si mai mult, ea exagera sentimentalismul, ori obiceiul pamantului, facand sa traiasca, intr-o promiscuitate de neconceput, chiriasi de mana intai alaturi de adevarati paria.

Posedand doua loturi intr-unul singur si fiind asezata in coltul unei raspantii, aceasta proprietate avea o forma patrata, al carei unghi drept isi inalta cele doua laturi de frumoase cladiri, una spre bulevard, alta spre o strada destul de insemnata. Sima ocupa latura care dadea spre strada, precum si tot coltul, impunator, compus din marea lui carciuma-locanda-bacanie. Corpul de apartamente facand fata bulevardului era inchiriat la oameni cu dare de mana.

A treia latura a acestui patrat o formau imensele lui magazii, iar a patra, sau fundul, era un groaznic talmes-balmes de odai imputite, vechi, ruinate, rezemate unele de altele si pe jumatate scufundate in pamant, unde forfaia, ziua si noaptea, o adevarata viermarie omeneasca: hamali turci si armeni de la carbunariile din port, vesnic murdari, negri ca samarul din spate, mai toti holtei, culcandu-se cate cinci si sase intr-o odaie; taietori de lemne, romani si bulgari, cu neveste si puzderie de copii; apoi, gazari, zarzavagii si chiar unele haimanale putin recomandabile.

Poarta cea mare de la curte nu se inchidea niciodata, stiut fiind ca "la Sima Caramfil" era han. Un om de incredere veghea toata noaptea, gata in orice moment sa intampine pe drumetul, cu sau fara caruta, care-i cerea adapost si de-ale gurii.

Curtea, foarte mare, era totdeauna acoperita de un strat gros de paie amestecate cu baliga, graunte si noroi format din urina vitelor. Numerosi porci si nenumarate gaini, apartinand lui Sima, se hraneau si se faceau mari, numai rascolind in aceste gunoaie.

Privata proprie n-avea nici un apartament, oricat de boieresc ar fi fost. Toata lumea - chiriasi ori betivani - trebuia sa strabata curtea, inotand in baligar pana la glezne, ca sa ajunga la cele trei latrine publice date cu var, care raspandeau o putoare nesuferita intre magazii si cocioabe.

Adesea, cate un chirias mai cu vaza, spunea lui Sima:

- Domnule Caramfil, de ce tolerezi dumneata aceste cuiburi de plosnite si de infectie, alaturi de frumoasele dumitale acareturi? Esti destul de bogat, ca sa le faci sa dispara intr-o clipita si sa ridici in locul lor superbe apartamente.

Sima incepea, atunci, sa-si framante intre degete varful "ciocului" si raspundea:

- Asta-i treaba mea, nu a dumitale.

- Dar, frate, multi dintre ticalosii acestia nici nu-ti platesc chiria, de ani de zile...

- Pierzi dumneata ceva?

- ... si apoi, sa fim drepti, o astfel de vecinatate ne displace grozav!

- Ei bine, n-aveti decat sa va mutati.

Nu mai era nimic de inteles.

Minca, insa, intelese.


Rand pe rand, pasiva si febrila, tacuta si guraliva, dar totdeauna simpla, naturala, ea se misca in mijlocul acestei lumi diverse, ca pestele in apa. in mai putin de cincisprezece zile de la sosirea ei, nu se mai vazu nici o cocioaba imputita, nici o latrina scarnava. Ajutata de cateva femei, ea zvarli in mijlocul curtii toata mizeria umana ce se gasea in acele cotinete, varui, freca, dezinfecta. Latrinele fura golite si inecate in fenol. Curtea fu razuita pana la pamant sanatos, apoi acoperita cu un strat de pietris.

O adorara, sarac si bogat. Sima o privea cum se straduieste si-i spunea:

- Ce faci tu acuma, toata lumea o face la Paste. Dar curatenia asta nu dureaza la noi, caci murdaria face parte din insasi existenta acestor nenorociti. Ai sa te incredintezi, pe curand.

in mai putin de trei luni, ea dadu dreptate barbatului ei: curtea, cocioabele, latrinele, isi reluara fizionomia lor obisnuita: scarnavia. Ai fi zis ca niciodata nu fusesera curatate.

si iata ca o iarna salvatoare se abatu la timp, dezinfectand intreaga fire cu gerul ei nemilos.

Totul amortise. Minca insasi cazu intr-un fel de toropeala. Timp de o luna, nimeni nu-i vazu fata. Statea in camera ei, absenta, muta, mancand mai nimic si slabind vazand cu ochii.

ii era dor de satul ei, de lunca, si chiar de viata trudita pe care o dusese acolo. intr-o zi, ea ceru sotului ei s-o lase sa plece.

Sima fu cuprins de-o groaza ucigatoare, dar, om practic, inlatura primejdia, ducandu-se, pe loc, sa incarce in doua carute, pe Caterina - amica si tanara matusa a Mincai - pe copilul ei si tot calabalacul lor, facandu-le loc in chiar apartamentul nevestei sale. Aceasta se simti nespus de fericita. Caterina, a carei viata de cusutoreasa nu era prea vesela, fu la fel de fericita, cu tot caracterul ei independent. Zamfir si Tudorel, regasindu-se impreuna, contribuira cu zburdalnicia lor sa creeze o atmosfera de familie celor doua femei care ii adorau.

Sima recolta, catva timp, beneficiile acestei paci precare.

Carciuma-locanda-bacanie a lui Sima Caramfil era o adevarata uzina. Ziua si noaptea, plina de lume, ea nu inchidea decat trei ceasuri din douazeci si patru, de la unu la patru dimineata. Cele trei sectoare ale acestei uzine comunicau intre ele prin niste arcade cascate. Carciuma, ca o regina, ocupa centrul si forma unghiul strazii cu bulevardul. Locanda si bacania erau flancurile ei. Din mijlocul carciumii, unde trona tejgheaua, ochiul cuprindea totul.

S-ar crede ca Sima era acest ochi.

Nu! Fusese odata. Apoi, conform legilor misterioase care conduc in Orient viata si averea tuturor Caramfililor nostri, el daduse franele afacerii pe mana tejghetarului sau, om de incredere, atotputernic, care avea, in acelasi timp, sa-l slujeasca si sa-l fure, pentru ca la randu-i, intr-o zi, sa devie un Sima ori altceva.

Stapanul nu aparea in pravalie decat la intamplare, si fara nici un scop. Din zori si pana noaptea tarziu, il vedeai oriunde, afara de pravalia lui: la oborul de cereale, unde nasul lui de sobolan se vara in toate carele taranilor; la bursa acelorasi produse, din "misitii", cand Sima, modest, smerit, pisicher, stia totdeauna sa-si plaseze avantajos marfa-i proasta; la cafenelele din centru, unde el mirosea afacerile bune si le sterpelea acelora cari, netemandu-se de el, le dezbateau la nasul lui; la incarcarile si descarcarile cerealelor, cand ochiu-i nu slabea o clipa banita si razuitorul; la vama, cand nu lipsea la nici una din receptiile numeroaselor lui marfuri venite din Anatolia, iar toamna, timp de doua saptamani, rasturna podgoriile cu susul in jos, cumparand cat mai ieftin, dar platind pesin, mari provizii de vinuri si rachiuri, printre cari unele, adevarate nectaturi, nu se gaseau la Braila decat in vastele sale pivnite.

Femeia lui nu-l vedea decat pe apucate si totdeauna murdar, prafuit, cu hainele in dezordine, cu fata de nerecunoscut, ganditor, preocupat. Masa lui: in picioare, cu un ficat prajit, o bucata de paine si un pahar de vin dinaintea lui pe tejghea, cand tejghetarul se tinea teapan ca la cazarma. Sima nu-l lua in seama. El isi savura mezelicul, palavragind cu clientii.

in jurul lui, balci, un du-te-vino neincetat, racnete, injuraturi, caci totul era popular. Carciuma nu se golea o clipa, de la deschidere la inchidere. Mesele si scaunele erau totdeauna ocupate, si tot pe-atata lume sta in picioare, cu paharul in mana. Bauturile curgeau valuri. tarani si oraseni, de toate conditiile, aprinsi de vin si de patimi, vorbeau toti deodata, cantau, urlau, gesticulau.

Bacania, mai linistita, isi debita produsele unei lumi tot asa de impestritate. Gaseai tot ce-ti trebuia: "Coloniale si delicatese", in care intra bacania propriu-zisa, apoi fieraria, lemnele, painea, "mare asortiment de articole taranesti": opinci, zeghe, botfori, putini, galeti, saci, cosuri, toale, damigene, plosti, franghii, hamuri si cate altele.

in locanda - unde toate erau gustoase, curate, dar servite "fara fasoane" -bucataria isi expunea mancarurile in vazul tuturor, pe cand gratarul lupta din rasputeri cu legiunile lui de fleici si mititei. servete nu se dadeau decat la cerere. Fiecare isi sugea degetele ori le stergea pe miez de paine. Nici un bacsis. Nici o reclamatie.

Toata aceasta intinsa afacere era complet lipsita de contabilitate si control. Tejghetarul incasa tot ce venea de la carciuma si de la locanda. Bacania isi avea casa si omul ei de incredere. Seara, dupa miezul noptii, Sima venea cu un saculet sa ridice, din ambele tejghele, ce se gasea. Ca fusese ziua "buna" ori "rea", nu era nimic de zis si nimic de facut. "Prinde orbul, scoate-i ochii."

Totusi, fabrica mergea de minune si, la capul anului, Sima iesea totdeauna la socoteala. Cei douazeci si doi de servitori ai lui, ieseau si ei la socoteala.

Numai Minca, dupa ce vazuse multe, de aproape, se intreba:

- Unde dracu e bunastarea omului asta bogat? Ei... Nu vazuse, nici ea, totul.

*
Dar iata iarna. Ea tinu pana la inceputul lui aprilie si fu ucigatoare pentru cei nevoiasi. Copii, batrani, ba si familii intregi pierira de foame si de frig. Pe drumuri, carausi tarani fura atacati, ziua in amiaza mare, de haite de lupi, cum nu se mai auzise inca. Dintr-unul din aceste transporturi, compus din patru care a cate doi boi si din sase tarani, nu scapa viu decat un baietan, care se intamplase sa fie cocotat pe un mare car cu fan, de unde el asistase la sfasierea tuturor vitelor, precum si a oamenilor cari, din nenorocire, mergeau pe jos ca sa se incalzeasca. Jandarmii descoperira pe baiat aproape mort de frica, ingropat in fan si infasurat intr-un cojoc.

Existenta saracului isi redusese nevoile la patru articole de prima necesitate: lemne, malai, sare si chibrituri. Rareori tutun si, mult mai rar, sapun si gaz. Jumatate din lumea care intra "la Sima", in toiul acestei ierni, nu cerea decat articolele sus-numite. Cea mai mare parte le cerea pe datorie, iar restul le cersea, pur si simplu.

in contabilitatea sentimentala si babeasca a lui Sima Caramfil, era un capitol al pierderilor care prevedea, fie anul bun ori rau, o suma oarecare destinata "mizeriei oricarui comert mare", cum spunea Sima, ca sa nu treaca drept un om slab. Prezenta stapanului nu era deloc necesara, pentru ca numitul capitol sa fie respectat. Exista obisnuinta, creata de Sima si devenita lege, sa fie creditata clientela nevoiasa a pravaliei si sa dea de pomana saracilor ei. Acestea nu se faceau fara trasnete si fulgere, dar se sfarsea, totdeauna, prin a credita pe unii si a milui pe ceilalti. Astfel, oamenii de incredere inlocuiau pe stapan, pana a indeplini, cu multa indemanare, chiar si aceasta delicata datorie.

in iarna de care vorbim, limitele cele mai inflexibile ale acestui capitol, plesnira. Tejghetarul, depasit, alerga zilnic sus la stapanii lui, sa le spuna ca nu mai putea sa faca fata valului de mizerie care navalea in pravalie. Sima ii recomanda, la inceput, "sa continue cu prudenta", apoi, vazand ca se ingroasa gluma, se duse sa se instaleze el singur in bacanie, unde isi petrecea ziua intreaga.

O multime deasa, asa cum se vede pe la biserici in zilele de sarbatoare, umplea bacania. Aproape nici un om de munca. Batrani, batrane si, mai ales, copii, trimisi de parinti, stiind bine ca inima omului "se inmoaie" mai repede in fata suferintei unui copil:

- Tata (ori mama) te roaga sa ne mai dai de zece bani lemne (ori malai)...

Acestia erau cei cu credit. Altii, batranii, cerseau:

- Domnule Sima! Murim de frig si de foame! Fie-ti mila! Dumnezeu sa te rasplateasca inzecit!

Stand pe scaun, cu doua catastife pe genunchi, Sima examina situatia fiecaruia, apoi cata in ochii omului. O lupta apriga se dadea atunci in el, intre interes si nevoia de-a face bine. Cu fruntea incretita, cu buzele stranse, cu pleoapele abia intredeschise, el privea la viscolul de-afara si isi freca nervos varful barbutei. Din cand in cand, cate un oftat inabusit ii umfla pieptul. Uneori privirea i se pironea asupra unei fetite atat de imboborojite in zdrentele mamei sale, ca de-abia i se mai vedeau obrajorii ofiliti. in momentele acelea, multimea se agita, fiecare voind sa atraga asupra lui atentia binefacatorului. Batranii isi strambau si mai tare fetele lor strambate de mizerie, clatinand din cap si miorlaind cuvinte neintelese. Baieti cu ghebe hartanite, lungi de se incurcau in ele, si cu caciuli ce le cadeau pe nas, tineau capul pe spate, ca sa urmareasca, cu o privire inteligenta, miscarile aceluia de care atarna viata lor. Adesea, ochi care tradau o foame naprasnica, incepeau sa fixeze, hamesiti, gramezile de paine calda, carnataria, branzeturile.

Sima ii cunostea pe toti, la cei mai multi le stia si numele. Pe unii ii vazuse nascand; pe altii, imbatranind. Privind la copiii din fata lui, se gandea la cei cari ii asteptau acasa, si isi rememora ocupatia si gradul de moralitate a fiecaruia.

Aceasta mizerie, pe care o avea sub ochi, facea parte integranta din comertul lui. Ea il imbogatise.

- Dar bine, frate, - intreba el deodata pe cate-o femeie - barbatul tau a muncit mult in vara trecuta. N-a pus nimic deoparte?

- Nu, domnule Sima: a baut tot.

si Sima stia la cine omul "bause tot".

Aceste sedinte durau cate-o jumatate de ora. Ca sa-si poata invinge egoismul, Sima avea nevoie sa-si umple ochii cu chipul suferind al fiecaruia din acesti nenorociti. La sfarsit, ridicandu-se greoi, el facea semn tejghetarului sa inceapa distributia merindelor.

O infiorare plina de chinuri strabatea atunci sarmana asistenta. O intrebare inclesta toate inimile: "Avea-voi si eu partea mea?"

Era oprit sa dai buzna, sub pedeapsa de-a fi alungat. Sima voia sa guste solemnitatea actiunii lui, caci, pentru el, pomana ori credit lipsit de garantie, era totuna si se inscria in acelasi capitol al pierderilor.

Ghemuit pe scaunu-i, aproape nemiscat, el hotara randul fiecaruia, aratand cu degetul pe acela care avea sa-si primeasca portia de lemne si malai. Deseori, il vedeai scotand un copil din gramada. ii lua mana:

- Mama ta e cel putin sanatoasa?

- Uneori... Alteori, nu.

Aproape totdeauna, era vorba de-o muncitoare vaduva cu mai multi copii.

- Da, aici, trei paini si o jumatate kilogram de slanina.

Sau:

- Dubleaza, aici, portia de lemne si pe cea de malai.

in fata unui copil, pe al carui tata il stia om de treaba si fumator pasionat, comanda:

- Adaoga, aici doua pachete de tutun.

Cand rasunau cuvintele: "slanina", "branza", "masline", "tutun", numerosi ochi se aprindeau de-o pofta care-ti sfasia inima.

Unul dupa altul, mari si mici, plecau, toti cu bratele pline. Stand langa Sima, tejghetarul insemna suma totala a merindelor fiecaruia.

Adesea, aveau loc scene care nu displaceau lui Sima: o femeie cadea la picioarele lui si i le saruta; un mosneag ii lua mainile si i le uda cu lacrami. Numai copiii se retrageau fara sa rosteasca un cuvant, dar cu ochii mari deschisi asupra acestui omulet, care putea sa hraneasca si sa incalzeasca atata lume.






Tata Minca - Varsatura Siretului
Tata Minca - S-a pierdut noatenul
Tata Minca - Tata Minca se gresise
Tata Minca - La Japsa rosie
Tata Minca - Sima si bunastarea lui
Tata Minca - Barbat pe masura
Tata Minca - Inecul
Tata Minca - Razbunarea lui Sima
Tata Minca - Retragerea apelor
Tata Minca - Milostivul satului
Tata Minca - Descompunere
Tata Minca - Indreptare


Aceasta pagina a fost accesata de 508 ori.
{literal} {/literal}