Tata Minca - Milostivul satului
de Panait Istrati
X.
Milostivul satului
Ploua de cateva zile peste intreaga "Varsatura", urata "ploaie a ciobanului", care te patrunde in suflet. Dimineata si seara, o ceata groasa, un fum inecacios iti lua rasuflarea. Tot satul tusea, oameni si animale. Uneori, pacla era asa de compacta ca nu descopereai satul decat datorita corului tusei, care se inalta ca dintr-o groapa, mai ales cand intrai in lunca, mergand pe langa linia ferata.
Pe un astfel de timp, drumul acesta era cel mai sigur, caci el te ducea drept in sat. Pe acesta il si lua, intr-o seara mai pacloasa ca oricand, un om de statura foarte mica, incaltat cu cizme, purtand caciula si infasurat pana la ochi intr-o gheba. El mergea pe sovaite, cu urechea la tren si pipaind cu batul sina, asa cum fac orbii.
Adesea, un acces de tuse ii zgaltaia tot corpu-i slabanog. Atunci se oprea si lasa sa-i scape un "uf", isi stergea ochii, cauta sa-si dea seama unde se afla si o pornea mai departe.
El merse asa, pe dibuite, pana la cantonul din vale, unde se izbi de o fetita.
- A cui esti tu? o intreba el, luandu-i mana.
- A Ilenii si a lui Vasile Lungu, raspunse fata, tematoare, cu glasul stins.
Necunoscutul scapara un chibrit si vazu doi ochi limpezi sub o frunte incretita.
- N-ai putea tu sa-mi spui, micuto, cum mai sta cu sanatatea tata Minca?
- ii bolnava si singura.
- Cine o ingrijeste?
-Toata lumea, afara de parintii ei. Ieri a fost randul nostru.
- Bine, dar au oamenii cu ce s-o ajute?
- O ajuta, de unde au, de unde n-au. Acuma ea e cea mai nenorocita din tot satul.
Streinul scoase dintr-un buzunar al ghebei un pachetel si-l dadu fetei.
- Du asta lui tata-tau. O sa gaseasca inauntru douazeci de lei si un "bon de marfa". Spune-i sa ia un sac si sa se duca numaidecat, cu bonul acesta, la cantonul din deal. Acolo va gasi o caruta mare cu coviltir, pazita de un om. Sa dea bonul pazitorului si sa incarce marfa care e insemnata intr-insul. Noapte buna, fetito! Am sa mai trec pe la voi.
- Dar, cine esti d-ta, nene?
- Un om nenorocit, ca tata Minca.
Era Sima, pe care cu greu l-ai fi recunoscut, chiar daca ar fi fost ziua. O ftizie galopanta ii topise trupul, facandu-l hidos. Barba, neingrijita de doua luni, crestea, salbatica, pana sub ochi, a caror privire stranie nu mai amintea pe Sima, ci pe-o bufnita.
El parasi calea ferata si drumul satului, poticnindu-se la fiece pas. Vreo douazeci de pachetele, la fel cu acela pe care-l daduse fetitei, ii impovara gheba cu greutatea lor metalica. Sima avea sa le distribuie pe toate, incepand cu familiile cele mai lovite de soarta.
Din partea asta a satului, casele erau insirate de-a lungul soselei, fata cu suhatul. Dar nu era chip sa le distingi, atat se intunecase de tare.
Sima inainta cu mare greutate, sufocat, istovit, inotand in smarcuri si impiedicandu-se de hoituri. El trecu pe langa un put fara furca, nici ghizduri, o groapa cascata in care oameni si animale puteau usor sa cada. Nepasarea asta il lamuri asupra halului in care trebuia sa se afle comuna.
Dar el fu si mai lamurit, dupa ce vizita cateva gospodarii. Vizita de cersetor. Intra intr-o curte, s-apropia de ferestre, spiona, apoi batea la usa. Cineva deschidea si se retragea, pe loc, speriat in fata acelui cap suspect, imboborojit pana la ochi. Sima profita, atunci, ca sa inspecteze dintr-o privire interiorul casei, apoi, oferind un pachetel, doua ori trei - dupa marimea familiei si gradul de mizerie - el repeta pe soptite aceleasi instructiuni pe care le daduse fetitei si disparea.
Peste tot aceeasi promiscuitate, aceeasi sinistra mizerie. Cate cinci, opt, ba si doisprezece membri ai aceleiasi familii, ingramaditi in singura odaie incalzita, ori mai curand afumata. Drept orice hrana, o oala cu terci. Bolnavi inveliti cu toale zdrentuite. Fete infrigurate. Glasuri stinse.
Epidemie de tifos, insotita de foamete.
inspaimantat, Sima se crezu responsabil de toata aceasta suferinta, el care poseda gramezi de aur inutil, imense stocuri de alimente, imbracaminte, lemne de incalzit. Cuvintele Mincai, invitandu-l sa ia in maini economia unui tinut in primejdie si s-o administreze cu omenie, ii rasunara in inima, ca o comanda biblica.
Acum, era prea tarziu. El isi simtea sfarsitul apropiat. Poate ca si femeia lui era pe moarte. Doua vieti zdrobite; o dulce casnicie sfaramata; sate intregi bantuite de toate calamitatile. Din vina lui, care voia sa castige mereu bani si iar bani.
El se napusti asupra gospodariilor, le lua la rand si isi goli buzunarele pline de pachetele, apoi, prapadit, lua drumul inapoi spre cantonul din deal, unde se afla caruta cu provizii. Pe drum, el intalni pe cei dintai locuitori ajutati. Barbati si femei se intorceau cu sacul la spinare.
In dorinta lui evanghelica de-a nu sti stanga ce face dreapta, el evita pe bietii oameni, dar o batrana il recunoscu. Ea tranti sacul jos, ii lua o mana si i-o uda cu lacrimi, gemand:
- Milostive... Milostive.... Spune cine esti? Rosteste numele tau, ca sa-l pomenim in rugaciunile noastre.
- Un om nefericit! raspunse Sima, fugind.
A doua zi, la pranz, un sir de care incarcate cu lemne sosea in sat. Distribuirea lor fu facuta de un om de incredere al lui Sima, care refuza sa spuna oamenilor cine era milostivul.
si, in aceeasi seara, pe o vreme la fel cu cea din ajun, Sima isi facu din nou aparitia. Dar, cum, de asta data, lumea pandea trecerea binefacatorului, acesta trebui sa schimbe tactica. El nu mai batu la nici o usa, ci se multumi sa arunce prin curti ajutoarele in bani si bonuri, fara sa mai vorbeasca cu nimeni.
Ar fi fost totusi nevoie de explicatii, caci acum nu mai era vorba de-o caruta cu alimente, trasa in apropierea satului. Ci insasi depozitele lui, pe care el le punea la dispozitia sinistratilor. Pachetelele erau inlocuite cu plicuri, in cari se afla cate un bilet de o suta de lei, pe langa bon, a carui cantitate de marfa era cu mult marita.
Sima ar fi voit sa le spuna ca trebuiau sa se duca in oras sa ridice cele insemnate in bonuri, dar, teama bolnavicioasa de-a nu fi descoperit, il facu sa renunte la orice explicatii.
Masura lui de prudenta, insa, nu servi la nimic, caci, in clipa cand arunca pe deasupra unui gard plicul din urma, un om il apuca de brat. Era socru-sau, Alexe Vadinoiu, care ii striga, furios:
- Ce faci, nebunule?
Sima se simti navalit de-o scarba si de-o manie, care ii taiara rasuflarea. El se smuci din mana lui Alexe.
- Nu ma atinge, murdarule!
si, adunandu-si ultimele puteri, o rupse la fuga si disparu in noapte si pacla. Dar, in loc sa se indrepte spre trasura care-l astepta pe deal, el se napusti in directia opusa orasului si se rataci intr-un camp. O sfasietura cumplit de dureroasa in plamani il facu sa-si cuprinda pieptul cu bratele. Si, pe loc, gura i se deschise singura, sub navala unui val de sange.
El gemu, inabusit:
- Minca!
Si cazu cu fata la pamant, ca sa nu se mai ridice.
Tata Minca - Varsatura Siretului
Tata Minca - S-a pierdut noatenul
Tata Minca - Tata Minca se gresise
Tata Minca - La Japsa rosie
Tata Minca - Sima si bunastarea lui
Tata Minca - Barbat pe masura
Tata Minca - Inecul
Tata Minca - Razbunarea lui Sima
Tata Minca - Retragerea apelor
Tata Minca - Milostivul satului
Tata Minca - Descompunere
Tata Minca - Indreptare
Aceasta pagina a fost accesata de 1937 ori.
