Tata Minca - Razbunarea lui Sima

Tata Minca - Razbunarea lui Sima

de Panait Istrati



VIII.
Razbunarea lui Sima


Dupa o saptamana, ape si oameni putura, in sfarsit sa rasufle - deopotriva de obositi in urma imbrancelii suferite si acomodandu-se fiecare cu locul neprevazut, pe care cerul li-l impusese vremelnic.

Locul, pe care-l ocupau apele, era o infundatura vasta de vreo suta de kilometri patrati, adica toata albia milenara a Siretului, formand varsatura lui. Dar, in aceasta albie cascata, plina de buclucuri, existenta apelor era precara: prea multe obstacole omenesti si nici o miscare. Ele nu puteau decat sa cloceasca, cu timpul, ceea ce nu e pe gustul apelor. Lor le place via alunecare intre doua maluri mereu noi si sub ceruri mereu improspatate.

Or, aici, ele zaceau intr-o imensa groapa plina de case, de grajduri si de latrine, care le stateau in gat.

Astfel, mortala tristete acvatica le cuprinse de indata ce nu se mai simtira impinse inainte. Ele cascau la cer si la soare, cu o gura larga de o suta de kilometri patrati. Nu puteau sa mistuie ce li se bagase cu sila in pantec si incepeau sa aiba niste ragaieli, ce se traduceau prin milioane de basicute albicioase, de care suprafata lor se acoperea din ce in ce mai mult.

Oamenii, mai practici, cautara sa se obisnuiasca cu raul. Timp de-o saptamana, ei se plansera, galcevitori, de-a nu sti unde sa-si puna lucrurile. Mamele n-aveau un loc destul de bun, unde sa adaposteasca pretioasa zestre a fetelor lor. Barbatii n-aveau scanduri si cuie indeajuns, ca sa le faca acest loc, mereu neindestulator.

Cele dintai, nu-si gaseau linistea decat dupa ce-si bateau bine fiicele. Cei din urma, dupa ce loveau in gramada. Iar tineretea, astfel ciomagita, isi lua revansa, dandu-si frau liber patimei, in plimbarile nocturne prin porumbiste ori pe drumuri singuratice.

Dar la capatul saptamanii care urma inecului, lagarul sfarsi prin a lua fizionomia lui definitiva. Ea era, topograficeste vorbind, aceea a satului, adica, colibele se apropiau intre ele ori se departau, dupa simpatia ori antipatia reciproca a vietuitoarelor. Singur Alexe Vadinoi gasi de cuviinta sa-si aleaga un loc cu totul izolat de parcul comun. Mos Andrei, mai uman, se aseza in vecinatatea copiilor lui, a caror coliba se afla in mijlocul lagarului.

Nu din intamplare ea ocupa acel loc.


Minca stia ca inecul avea sa dureze mai multe saptamani, inainte ca reintoarcerea in sat sa fie cu putinta. in vremea asta, existenta trebuia sa-si reia cursul. Gospodariile urmau sa aiba nevoie de-o carciuma-bacanie, care sa le furnizeze toate cele trebuincioase. Minca le dadu o astfel de pravalie, marinimoasa, asa cum o intelegea ea, si o puse in mijlocul taberei.

Un casoi de scanduri, acoperit cu stuf, se ridica, dupa cateva zile, alaturi de coliba lor. El fu incarcat cu marfuri bune si variate, cum nici in oras nu se intalneau, decat rareori. O mare streasina de trestie, formand terasa, invita la umbra o lume parjolita de calduri tropicale si lacoma de bauturi racoritoare.

I se puse la indemana de toate, pentru toate gusturile, toate varstele si toate pungile: vin, rachiu, sifon, limonada, pepeni verzi si galbeni, totul varat intr-un beci adanc, de unde orice articol iesea rece, ca de la gheata.

Bineinteles, vanzarea se facea mai tot timpul pe datorie, oamenii neavand de unde castiga un ban. Dar tata Minca, crasmareasa pasionata si stapana acum pe capul ei, n-o lua in seama. Ea dadea, dadea sufletul ei cald, odata cu marfa.

Sa vezi multumirea ori bucuria pe cari le faceau sa straluceasca in ochii cuiva, un kilo de paine ori de malai, o bucata de branza, un pepene luat de un copil pofticios, ori chiar si o lumanare de cinci bani insemna pentru tata Minca mai mult decat daca i-ai fi oferit o coroana de regina. Ea se bucura, mai abitir decat posesorul articolului luat "pe credit" ori daruit.

Cu privire la bauturile alcoolice, ea avea o atitudine deosebita, neadmitand nici un fel de "betie rece", chiar daca i-ai fi oferit aur.

- Vinul, zicea ea, nu este o bautura, asa cum painea e o hrana. El e mai mult o patima - o patima care trebuie sa fie frumoasa, adica un simt care sa inalte pe om, altfel e o depravare. si, daca e lipsit de o asemenea patima, omul poate sa bea apa, dar el nu poate sa manance pietre.

Ea nu tinea nici o socoteala de ce vindea pe datorie. Datornicii ei veneau, insa, cele mai adesea, sa-i plateasca atat cat puteau.

in timpul celor trei saptamani cat apele ramasera stationare, afacerile crasmei fura destul de rele, si tata Minca trebui sa ia din economiile ei, ca sa garniseasca din nou rafturile golite. Apoi, incepu retragerea: apa scazu pana la o jumatate stat de om.

Atunci, toata lumea se napusti asupra pestelui, si banul aparu in toate mainile. Se pescuia in toate chipurile: cu plasa, cu chipcelul, cu furca de fier, cu "hodorogul" si chiar cu mana. Pestele, mare si mic, se vindea prin mahalalele Brailei, cu preturi cari ingaduia oricui sa manance, cand ii pofteste inima.

Numaidecat, crasma cunoscu o prosperitate, care inspaimanta pe tata Minca. Plata datoriilor si vanzarea zilnica adusera bani cu duiumul, desi castigul era foarte mic. Atunci vazu ea cum se fac averile si pana unde Sima nu era, de fapt, decat un fals filantrop, sacrificand doar o parte din surplusul unui castig, care era aproape o hotie.

Lagarul lua acum o infatisare zilnica, pe care satul n-o avusese niciodata. Dimineata se pescuia, pana seara se vindea pestele la Braila, iar noaptea se chefuia in draci. Crasmarii de prin imprejurimi, care nu puteau inainte sa tina piept concurentei ce le-o facea Minca, primira acum cu bratele deschise pe toti betivanii.

taranii incepura, intai, prin a se imbraca. Apoi, cum pestele se vindea bine, ei trecura repede la chefuri. O parte din bani era lasata pe loc, in mainile crasmarilor din oras, de unde se intorceau adesea in trasura si insotiti de lautari. Noaptea, tarziu, nu mai auzeai decat cantece, certuri si batai.

Speriate de stricaciunea barbatilor, mame si fete trebuira sa se duca ele insele sa prinda peste, sa-l vanda si sa faca provizii de bumbac de urzit, singurul articol pentru care aveau nevoie de "bani multi". Lana o luau de pe spinarea oilor lor, asa ca, urzeala cumparata, ele erau asigurate de viitoarele tesaturi de iarna.

Dar, aceasta mina de aur, ce-o constituia pestele, deschise femeilor perspective neasteptate.

Retragerea toata a apelor dezveli, in vazul tuturor, gropi si vai in cari era mai mult peste decat apa. El se zbatea la lumina zilei si trebuia sa moara. Femeile il incarcara cu lopata, umpland carute intregi, il pusera la saramura si plecara chiar ele sa-l desfaca prin satele departate de Dunare si doritoare de peste.

Atunci, fiecare putu sa vada cu cat femeia e mai morala decat barbatul. Ele se intoarsera cu basmalele pline de bani frumosi, pe cari ii incredintara tatei Minca, imbunatatira viata casnica, reparand o caruta, cumparand o unealta, imbracand copiii si hranindu-i mai bine. Tot lagarul se inveseli, nu de chefuri porcesti, asa cum faceau barbatii, ci de aparitia unei multimi feminine in rochii de toate culorile, cari straluceau in soare si erau bucuria ochilor.

tata Minca fu cea mai fericita. Ea deveni confidenta tuturor gospodinelor, precum si casa lor de economie.

Dar farmecul acesta avea sa fie rupt cu brutalitate.

Nu se mai stia nimic de Sima. Se credea ca consimtise la o despartire de fapt, asteptand divortul, cand, intr-o noapte, foarte tarziu, ciocanituri violente in usa colibei lor, trezira pe cei doi amanti.

- Cine-i acolo?

- Deschideti, in numele legii! raspunse un glas ursuz.

- Dati-ne voie sa ne imbracam, replica Minca.

- Deschideti imediat, ori spargem usa!

Minca deschise, oferind legii spectacolul unei tinere perechi in camasa de noapte. Un om inalt si slab intra cel dintai. Dinapoia lui se tineau doi gardisti si Sima. Omul slabanog scapara un chibrit. Minca ii prezenta o lampa, pe care el o aprinse. Era comisarul de politie, incins cu o esarfa tricolora.

El lua loc pe un scaun si incepu interogatoriul.

- Dumneata esti Minca, sotia domnului Sima Caramfil?

- Da.

- si dormi aici, cu tanarul acesta?!

- Dupa cum vedeti.

- Dar asta-i flangrant delict de adulter. Va declar arestati pe amandoi.

Li se puse "gabrioletele" la maini, fara macar sa li se ingaduie sa se imbrace. Minca protesta:

- Cred ca n-o sa ne duceti in oras, in halul acesta. Legea nu poate sa admita asemenea lucruri. si apoi, mi-e frig.

Comisarul mormai.

- Eu sunt legea! si-o sa iesiti un moment afara in halul acesta! Apoi, va veti imbraca.

Fura scosi afara, si comisarul proceda la un simulacru de perchezitie, rascolind, ici si colo, fara sa ia nimic.

in vremea asta, numerosi tarani, treziti din somn de zgomotul celor doua trasuri cu cari venisera vizitatorii nocturni, alergara la carciuma Mincai. Unii aveau in maini felinare.

Vazand pe Minca si pe Mincu in camasa, ei se oprira, toti, la distanta, fara un cuvant, fara un murmur. Unii o stersera inapoi. Altii asteptara sa vada ce e, femeile mai ales. Ele isi acopereau fata, ori numai gura, cu mainile si se vaicareau incet, clatinand capul.

Cei doi "vinovati" pareau nepasatori. Ei se tineau drepti, priveau lunca si tremurau de frig. Li se dadu voie sa se imbrace.

in clipa aceea, sosi mos Ortopan, in fuga. Minca il chema in coliba, facandu-i semn sa taca, ii incredinta cheile crasmei si-l imbratisa. Batranul era foarte miscat.

Putin dupa asta, cele doua trasuri luara drumul Brailei, ducand spre puscarie tot ce lagarul avea mai sanatos, un om si o femeie care se iubeau.

*
Fura condamnati amandoi la cincisprezece zile inchisoare corectionala. Sima o voise si o obtinuse, asa cum obtii ce vrei in tara noastra, cand esti bogat. Tot el ceruse comisarului ca "mizerabilii" sa fie scosi afara in camasa, ca sa-i vada toata lumea.

Contrar asteptarii sale, gandul si atitudinea taranilor s-au intors impotriva-i.

Totusi, nenorocitul nu avea un suflet atat de josnic. Numai turbarea sotului, disperat de ultragiul ce i se facuse, l-a putut impinge la o astfel de josnicie. si, odata pe panta asta, el nu se mai opri. De altfel, o multime de ticalosi, cu care se inconjurase in tristetea-i bolnavicioasa, ii recomandau cele mai sinistre ignominii.

- Dezbrac-o in pielea goala, pe strada, si biciuieste-o!

- Taie-i pletele!

- Atrage-o intr-un loc sigur si da-o pe mana catorva tigani, sa-si rada de trupul ei!

Dar Sima isi iubea femeia. El o iubea acum cu o inima chinuita de sentimenul unui rau consumat. si, cand acest sentiment pune stapanire pe o inima sfasiata, nu mai e vorba de iubire, ci de chinurile mortii. Sufletul lui Sima tragea de moarte. Pentru el, era totuna, daca Minca se reintorcea sub acoperisul lui, ori daca ramanea cu Mincu. in ambele cazuri, el o considera pierduta.

Imbatranit, slabit, nedormind si nehranindu-se decat atunci cand nu mai putea sa se tina pe picioare, el isi petrecea noptile blestemandu-si viata si averea. Nu se mai interesa de nimic, nepasator chiar in fata hotiilor, cari se savarseau sub ochii lui. intr-o noapte, pe cand sta la fereastra si contempla curtea luminata de luna, el vazu pe tejghetar scotand din depozit si incarcand intr-o caruta saci si lazi cu marfa, a caror valoare o evalua, fara sa se miste: "O mie de lei cafea verde si patru sute de lei zahar". Un venin, inca necunoscut, ii otravea sangele: o ura care cuprindea tot ce exista. Moartea nu-i era de-ajuns, si viata ii era de nesuferit. El ar fi dat toata averea lui, ca sa nu mai aiba memorie. Da! sarac, cersetor, dar sa nu mai aiba amintirea acestei grozavii, care ii sfasia sufletul si-l innebunea.

In starea asta sufleteasca se afla Sima, cand, in ajunul liberarii din inchisoare a celor doi amanti, o idee ii veni si-i aduse o mare usurare: "Am sa pun niste derbedei sa-i huiduiasca!"

El tocmi o banda intreaga. A doua zi, la ora cand se deschide poarta temnitei, toti erau postati la locurile lor. Sima se tinea la o parte, cu o bucurie bolnavicioasa in inima: "Am sa-i strivesc de rusine! Tot bulevardul are sa rada"!

Minca si Mincu aparura, dar se oprira un moment la poarta inchisorii, ca si cum lumina zilei i-ar fi orbit. Apoi, cu un pas nesigur, cam clatinandu-se, se indreptara spre Bulevardul Carol, plin de trecatorii ce se duceau in port.

Deodata, doua lungi huiduieli izbucnira din dreapta si din stanga lor:

-Hu-o!... Huo-o!

Huiduitii si trecatorii se oprira, tintuiti locului. Nimeni nu intelegea nimic. Dar Minca zari pe Sima si intelese. Palida, indarjita, ea astepta sa se repete huiduielile si atunci, hotarata, incolaci un brat pe dupa gatul amantului ei. Acesta ii cuprinse mijlocul. si amandoi, cu trupurile lipite unul de altul, cu fetele inveselite de necaz, incepura sa paseasca incet, tantosi, privind tinta la Sima si cantand, ca altadata, populara flecarie:

septe gaste potcovite, Leleo, draga mea...

Sima ramase inmarmurit. Minca ii trecu pe sub nas cu amantul de gat, leganandu-se ca niste ratoi, razand si cantand, de-ti era mai mare dragul sa-i privesti.

Huiduielile amutira, iar unul dintre nemernici se apuca cu mainile de burta si-i striga lui Sima:

- Apai, coane Sima, sa-ti fie lelita sanatoasa, ca noi n-avem ce-i face!





Tata Minca - Varsatura Siretului
Tata Minca - S-a pierdut noatenul
Tata Minca - Tata Minca se gresise
Tata Minca - La Japsa rosie
Tata Minca - Sima si bunastarea lui
Tata Minca - Barbat pe masura
Tata Minca - Inecul
Tata Minca - Razbunarea lui Sima
Tata Minca - Retragerea apelor
Tata Minca - Milostivul satului
Tata Minca - Descompunere
Tata Minca - Indreptare


Aceasta pagina a fost accesata de 540 ori.
{literal} {/literal}